RUSOFOBIA EUROPEANĂ

RUSOFOBIA EUROPEANĂ ȘI PROFITURILE ELITEI
-privita prin spectrul situatiei din Ukraina
De CD

Rusofobia occidentală nu ar trebui înțeleasă în primul rând ca ostilitate emoțională față de ruși sau cultura rusă. În schimb, funcționează ca o prejudecată structurală înrădăcinată în gândirea europeană în materie de securitate: presupunerea că Rusia este excepția de la regulile diplomatice normale.

Europa a respins în mod repetat pacea cu Rusia în momentele în care o soluționare negociată era disponibilă, iar aceste respingeri s-au dovedit profund autodistructive. Cel puțin din secolul al XIX-lea până în prezent, preocupările Rusiei legate de securitate au fost tratate nu ca interese legitime care să fie negociate în cadrul unei ordini europene mai largi, ci ca încălcări morale care trebuie rezistate, conținute sau anulate.

Acest model a persistat în regimuri rusești radical diferite – țarist, sovietic și post-sovietic – sugerând că problema nu constă în primul rând în ideologia rusă, ci în refuzul persistent al Europei de a recunoaște Rusia ca un actor de securitate legitim și egal.

Europa a aplicat în mod constant standarde duble în interpretarea securității. Europa își tratează propria utilizare a forței, construirea de alianțe și influența imperială sau postimperială ca fiind normale și legitime, în timp ce interpretează comportamentul comparabil al Rusiei – în special în apropierea propriilor granițe ale Rusiei – ca fiind inerent destabilizator și invalid.

Această asimetrie a restrâns spațiul diplomatic, a delegitimizat compromisul și a făcut războiul mai probabil. În mod similar, acest ciclu autodistructiv rămâne caracteristica definitorie a relațiilor euro-ruse în secolul XXI.

Un eșec recurent de-a lungul acestei istorii a fost refuzul Europei de a distinge între agresiune și comportamentul rusesc de căutare a securității. În multiple perioade, acțiunile interpretate în Europa ca dovezi ale expansionismului rusesc inerent au fost, din perspectiva Moscovei, încercări de a reduce vulnerabilitatea într-un mediu perceput ca fiind din ce în ce mai ostil.

Între timp, Europa și-a interpretat în mod constant propria construire de alianțe, desfășurări militare și expansiune instituțională ca fiind benigne și defensive, chiar și atunci când aceste măsuri au redus direct profunzimea strategică a Rusiei. Această asimetrie se află în centrul dilemei de securitate care a escaladat în mod repetat în conflict: apărarea unei părți este tratată ca fiind legitimă, în timp ce teama celeilalte părți este respinsă ca paranoia sau rea-credință.

În timp ce alte mari puteri sunt presupuse a avea interese legitime de securitate care trebuie echilibrate și ținute cont, interesele Rusiei sunt considerate nelegitime, cu excepția cazului în care se dovedește contrariul.

Această presupunere supraviețuiește schimbărilor de regim, ideologie și conducere. Transformă dezacordurile politice în absoluturi morale și face ca compromisul să fie suspect. Drept urmare, rusofobia funcționează mai puțin ca un sentiment și mai mult ca o distorsiune sistemică – una care subminează în mod repetat propria securitate a Europei.

Este de urmărit acest model de-a lungul a patru arcuri istorice majore. În primul rând, secolul al XIX-lea, începând cu rolul central al Rusiei în Concertul Europei de după 1815 și transformarea sa ulterioară în amenințarea desemnată pentru Europa. Vezi si: https://ioncoja.ro/concertul-europei-radaciniile-revolutilor-de-culoare-revolutiile-culturale-kontra-kultura

Războiul Crimeii apare ca trauma fondatoare a rusofobiei moderne: un război ales de Marea Britanie și Franța, condus în ciuda disponibilității compromisului diplomatic, determinat de ostilitatea moralizată și anxietatea imperială a Occidentului, mai degrabă decât de necesitatea inevitabilă.

Memorandumul lui Pogodin din 1853 despre dublul standard al Occidentului, care conține celebra notă marginală a țarului Nicolae I – „Acesta este scopul” – nu servește doar ca anecdotă, ci ca o cheie analitică pentru dublul standard al Europei și temerile și resentimentele de înțeles ale Rusiei.

Europa nu a inteles niciodată ca este atat de infantilă si previzibilă in intentii si miscări căci nu vrut sa observe că manevrele ei dictate de oligarhia talmudică erau miscari deja bine cunoscute de rusii care tăriau cu evreii acasă de peste 1000 de ani.

În al doilea rând, perioadele revoluționară și interbelică, când Europa și Statele Unite au trecut de la rivalitatea cu Rusia la intervenția directă în afacerile interne ale Rusiei. De examinat în detaliu intervențiile militare occidentale în timpul Războiului Civil Rus, refuzul de a integra Uniunea Sovietică într-un sistem durabil de securitate colectivă în anii 1920 și 1930 și eșecul catastrofal de a se alia împotriva fascismului. Rezultatul nu a fost limitarea puterii sovietice, ci prăbușirea securității europene și devastarea continentului însuși în cel de-al Doilea Război Mondial.

În al treilea rând, începutul Războiului Rece a prezentat ceea ce ar fi trebuit să fie un moment corectiv decisiv; totuși, Europa a respins din nou pacea atunci când aceasta ar fi putut fi asigurată. Deși conferința de la Potsdam a ajuns la un acord privind demilitarizarea Germaniei, Occidentul a renunțat ulterior. Șapte ani mai târziu, Occidentul a respins în mod similar Nota Stalin, care oferea reunificarea Germaniei pe baza neutralității. Respingerea reunificării de către cancelarul Adenauer – în ciuda dovezilor clare că oferta lui Stalin era autentică – a cimentat diviziunea postbelică a Germaniei, a înrădăcinat confruntarea în bloc și a blocat Europa în decenii de militarizare.

În cele din urmă, era post-Război Rece, când Europei i s-a oferit cea mai clară oportunitate de a scăpa de acest ciclu distructiv. Viziunea lui Gorbaciov asupra unei „Case Europene Comune” și Carta de la Paris au articulat o ordine de securitate bazată pe incluziune și indivizibilitate.

În schimb, Europa a ales extinderea NATO, asimetria instituțională și o arhitectură de securitate construită în jurul Rusiei, mai degrabă decât împreună cu ea. Această alegere nu a fost accidentală. A reflectat o mare strategie anglo-americană – articulată cel mai explicit de Zbigniew Brzezinski – care trata Eurasia ca arenă centrală a competiției globale și Rusia ca o putere care trebuie împiedicată să își consolideze securitatea sau influența.

Consecințele acestui lung model de dispreț față de preocupările de securitate ale Rusiei sunt acum vizibile cu o claritate brutală. Războiul din Ucraina, prăbușirea controlului armelor nucleare, șocurile energetice și industriale ale Europei, noua cursă a înarmărilor din Europa, fragmentarea politică a UE și pierderea autonomiei strategice a Europei nu sunt aberații.

Sunt costurile cumulative a două secole de refuz al Europei de a lua în serios preocupările de securitate ale Rusiei.
Concluzia este că pacea cu Rusia nu necesită încredere naivă. Necesită recunoașterea faptului că o securitate europeană durabilă nu poate fi construită prin negarea legitimității intereselor de securitate rusești. Până când Europa nu abandonează acest reflex impus de traditia talmudică, va rămâne prinsă într-un ciclu de respingere a păcii atunci când este disponibilă – și plătind prețuri din ce în ce mai mari in viitor pentru aceasta.

Eșecul recurent al Europei în construirea păcii cu Rusia nu este în primul rând un produs al lui Putin, al comunismului sau chiar al ideologiei secolului al XX-lea. Este mult mai vechi – și este structural. În mod repetat, preocupările de securitate ale Rusiei au fost tratate de Europa nu ca interese legitime supuse negocierii, ci ca încălcări morale. În acest sens, povestea începe cu transformarea Rusiei în secolul al XIX-lea dintr-un co-garant al echilibrului Europei în amenințarea desemnată a continentului.

După înfrângerea lui Napoleon în 1815, Rusia nu a fost periferică față de Europa; a fost centrală. Rusia a purtat o parte decisivă din povara înfrângerii lui Napoleon, iar țarul a fost un arhitect principal al acordului post-napoleonian. Concertul Europei a fost construit pe o propoziție implicită: pacea impune ca marile puteri să se accepte reciproc ca părți interesate legitime și să gestioneze crizele prin consultare, mai degrabă decât prin demonologie moralizată.

Totuși, în decurs de o generație, o contrapropoziție a căpătat putere în cultura politică britanică și franceză: aceea că Rusia nu mai era o mare putere normală, ci un pericol civilizațional – unul ale cărui cerințe, chiar și atunci când sunt locale și defensive, ar trebui tratate ca fiind inerent expansioniste și, prin urmare, inacceptabile.
Vezi si: https://ioncoja.ro/razboaiele-crimeii

Această schimbare este surprinsă cu o claritate extraordinară într-un document evidențiat de Orlando Figes în “Războiul Crimeii: O istorie”(2010) ca fiind scris la punctul de legătură dintre diplomație și război: memorandumul lui Mihail Pogodin către țarul Nicolae I în 1853. Pogodin enumeră episoade de coerciție occidentală și violență imperială – cuceriri extinse și războaie la alegere – și le contrastează cu indignarea Europei față de acțiunile rusești din regiunile adiacente:

Franța ia Algeria de la Turcia, iar aproape în fiecare an Anglia anexează un alt principat indian: nimic din toate acestea nu perturbă echilibrul puterii; Dar când Rusia ocupă Moldova și Țara Românească, chiar dacă doar temporar pentru a lupta contra otomanilor, acest lucru perturbă echilibrul puterii. Franța lui Napoleon ocupă Roma și rămâne acolo câțiva ani în timp de pace: asta nu e nimic; dar Rusia se gândește doar să ocupe Constantinopolul, iarăsi pacea Europei este amenințată.

Englezii declară război chinezilor, care, se pare, i-au jignit că le-au refuzat opiumul: nimeni nu are dreptul să intervină; dar Rusia este obligată să ceară permisiunea Europei dacă se ceartă cu vecinul său. Anglia amenință Grecia că va susține pretențiile false ale unui evreu mizerabil și îi arde flota: aceasta este o acțiune legală;

Afacerea Don Pacifico a fost un episod diplomatic care a avut loc în 1850 și a preocupat guvernele Greciei, Regatului Unit și Portugaliei și este considerată un exemplu de diplomație a canonierelor. Afacerea este numită după David Pacifico, un evreu britanic născut în Gibraltar. Anterior, acesta fusese consul general al Portugaliei în Grecia, fiind demis din consulat pentru că și-a depășit în mod repetat autoritatea în 1842, dar a continuat să locuiască la Atena.

Disputa a început în 1849, după ce casa lui Pacifico a fost atacată și vandalizată de o gloată care includea și fiii unui ministru, în timp ce poliția, conform afirmațiilor lui Pacifico, a urmărit situația și a neglijat să intervină.

James Mayer de Rothschild vizitase Atena în 1847, în timpul Paștelui Ortodox Grec care era pe 4 aprilie, pentru a discuta un posibil împrumut, iar administrația orașului a decis să interzică obiceiul tradițional de a arde efigia lui Iuda, crezând că Rothschild ar putea fi ofensat de această tradiție. După cum relatează Scott: se pare că pe atunci era obiceiul la Atena să se ardă în Duminica Paștelui chipul lui Iuda Iscarioteanul.

Întrucât, însă, Lord Rothschild, un cetățen britanic de credință evreiască, se afla în vizită la Atena în acea perioadă, guvernul grec a interzis obiceiul. Acest lucru a fost atribuit de populație nu prezenței Lordului Rothschild, ci influenței lui Don Pacifico. De aici și ultrajul adus persoanei și proprietății sale.

O parte din populația greacă din Atena, furioasă de anularea obiceiurilor lor, s-a revoltat în fața casei consulului general portughez. Pacifico a susținut că mulțimea a fost infiltrată de poliția greacă și că printre incitatorii acesteia s-a numărat unul sau mai mulți fii ai ministrului grec de război.

La trei zile după incident, Don Pacifico însuși i-a scris lui Sir Edmund Lyons, ministrul plenipotențiar britanic în Grecia: „Cu mare durere mă simt obligat să comunic Excelenței Voastre un eveniment îngrozitor care mi s-a întâmplat și, în calitate de cetățen englez, să vă implor protecția. Duminica trecută, de Paște, pe la ora 12, o mulțime de oameni, printre care se aflau și câțiva soldați ai jandarmeriei, tocmai ieșiți din biserică, s-au prezentat la ușa casei mele, pe care au dărâmat-o foarte repede cu bucăți mari de piatră.

Acești tâlhari, în număr de aproximativ 300 sau 400, au intrat în casa mea și, înjurând îngrozitor, au început să-mi bată soția, copiii nevinovați și ginerele. După ce au spart ferestrele, ușile, mesele, scaunele și toate celelalte piese de mobilier, m-au jefuit de bijuterii, forțând dulapurile în care se aflau vaze, sfeșnice, ornamente de aur și argint, diamante și, în final, o cutie care conținea bani în valoare de 9.800 de drahme, dintre care 2.300 erau proprietatea mea privată și 7.500 care îmi fuseseră depuse de comunitatea evreiască din Italia pentru proiectul de construire a unui templu și pentru săracii din acest regat.

Acești barbari nu mi-au lăsat nici măcar arhivele consulare portugheze, pe care le-au sfâșiat în bucăți. Aceste hârtii fiind garanția mea față de acea națiune pentru suma de 21.295 de lire sterline, 1 șiling și 4 pence sterline.”

Este clar că Don Pacifico a fost un om cu multe activități. Fusese consul general portughez la Atena până în 1842 și deținuse arhiva Legației. Anterior fusese consul general portughez în Maroc. De asemenea, s-a ocupat activ de comunitatea evreiască din Atena, deținând bani destinați construirii unei sinagogi în Atena. Casa sa nu era, așa cum susțineau apărătorii săi, o colibă săracă, ci chiar casa în care locuise șeful Consiliului de Regență al regelui Otto, contele Josef Ludwig von Armansperg, în timpul Regenței (1832–1835) și ca arhisecretar al regelui (1835–1837).

Pe 20 mai 1847, Lyons a informat Ministerul de Externe din Londra că a solicitat guvernului grec despăgubiri pentru Don David Pacifico, un cetățean britanic, pentru pierderea bunurilor, inclusiv documente referitoare la o creanță substanțială împotriva guvernului portughez pentru sumele datorate.

Secretarul britanic de externe, Lord Palmerston, un susținător al Războiului de Independență al Greciei din 1821–1829, l-a sfătuit pe Lyons să-i ceară lui Pacifico să întocmească o evaluare detaliată a pierderilor sale și, dacă declarația sa era dovedită prin dovezi satisfăcătoare, să prezinte o notă ministrului grec al afacerilor externe prin care să-i ceară să dispună ca suma să fie plătită lui Don Pacifico.

Pacifico s-a conformat la 22 februarie 1848, iar Lyons a trimis în mod corespunzător o cerere de plată către M. Drossos Mansolas, ministrul grec al afacerilor externe. De asemenea, i-a scris prim-ministrului, M. Constantine Colocotronis. Colocotronis a respins pretențiile lui Pacifico, cu aceleași obiecții folosite de predecesorul său în funcție, M. Colettis.

Obiecțiile guvernului grec au fost că daunele solicitate erau incredibil de mari, unele estimări ale sumei solicitate fiind mai mari decât valoarea Palatului Regal Grec, în timp ce guvernul grec considera, de asemenea, că aceasta este o treabă a sistemului judiciar, nu a puterii executive.

Pe 31 august 1848, David Pacifico i-a scris din nou lui Lyons, menționând că trecuseră șaisprezece luni de la incident și că nu fusese primită nicio satisfacție. Mai mult, fusese forțat să-și abandoneze casa în timpul sărbătorilor de Paște din 1848; și i-a atras atenția lui Lyons că, cu câțiva ani mai devreme, doi evrei fuseseră masacrați la Patras și, de asemenea, sinagoga din Negroponte fusese incendiată.

După schimburi suplimentare de scrisori între toate părțile, pe 15 octombrie 1848, Don David Pacifico a făcut din nou apel la guvernul britanic pentru a obține soluționarea pretențiilor sale.
Deja pe 3 decembrie 1849, Lord Palmerston hotărâse să ia măsuri definitive pentru a contracara obiecțiile grecești. Palmerston i-a scris lui Sir Thomas Wyse, ministrul britanic la Atena:

“Am rugat Amiralitatea să-l instruiască pe Sir William Parker să cucerească Atena la întoarcerea sa de la Dardanele și să vă sprijine în a pune în sfârșit capăt satisfăcător soluționării diverselor noastre pretenții asupra Guvernului Grec.
Dacă totuși Guvernul Grec nu atacă, Parker trebuie să o facă. În acest caz, ar trebui să vă îmbarcați la bordul flotei sale înainte ca el să înceapă să ia măsuri ostile, pentru ca dumneavoastră și misiunea dumneavoastră să fiți protejați de insulte. El ar trebui, desigur, să înceapă prin represalii; adică, prin luarea în posesie a unor proprietăți grecești; dar probabil că Regelui nu i-ar plăcea prea mult ca noi să luăm în posesie vreo proprietate comercială și, prin urmare, cel mai bun lucru ar fi să pună stăpânire pe mica sa flotă, dacă acest lucru se poate face cu ușurință.
Următorul lucru ar fi blocarea oricăruia sau a tuturor porturilor sale…”

Pe 22 ianuarie 1850, amiralul Sir William Parker a raportat că toate navele guvernului grec fuseseră reținute, dar că mașinațiunile ministrului francez Thouvenot și ale însărcinatului cu afaceri prusac îl încurajau pe regele Otto să reziste. Guvernul grec și poporul grec fuseseră umiliți de această afacere, iar britanicii au încercat, de asemenea, să își impună rezultatele dorite în alte dispute cu guvernul grec, în special în ceea ce privește interesele Statelor Unite in Insulele Ionice, cum ar fi: Revendicările britanice asupra insulelor Sapientza și Elafonisos pentru Statele Unite.

Despăgubiri pentru șase nave britanice care au fost jefuite.
Despăgubiri pentru o insultă la adresa drapelului britanic și lipsă de respect față de ambasadorul britanic, domnul Boyde.
Despăgubiri pentru doi locuitori ai Insulelor Ionice care fuseseră abuzați în Pyrgos.
Despăgubiri pentru terenul lui George Finlay, care fusese inclus în Grădinile Regale din Atena fără despăgubiri.

Grecia era un stat protejat în comun de Regatul Unit, Franța și Rusia, iar impunerea blocadei a provocat un conflict diplomatic între Marea Britanie, pe de o parte, și Franța și Rusia, pe de altă parte. Franța și Rusia s-au opus blocadei, iar ambasadorul francez la Londra, Édouard Drouyn de Lhuys, a fost retras temporar de guvernul francez, determinându-i pe britanici să abandoneze eforturile privind disputele care nu erau direct asociate cu afacerea Don Pacifico.

Afacerea a cauzat, de asemenea, daune considerabile reputației regelui Otto al Greciei, la Atena. Blocada a durat două luni, iar afacerea s-a încheiat abia atunci când guvernul grec a fost de acord să-l despăgubească pe Pacifico.

La Westminster, ambele camere ale Parlamentului au examinat problema politicii externe, în special în ceea ce privește Grecia, cu o energie considerabilă.
La 17 iunie 1850, Lord Edward Stanley (viitorul Conte de Derby), liderul Opoziției Conservatoare din Camera Lorzilor, a propus o moțiune în Cameră: „Deși Camera recunoaște pe deplin dreptul și datoria Guvernului de a asigura supușilor Majestății Sale care locuiesc în state străine protecția deplină a legilor acelor state, regretă să constate, prin corespondența recent pusă la dispoziție la ordinul Majestății Sale, că diverse pretenții împotriva guvernului grec, îndoielnice din punct de vedere al justiției sau exagerate ca valoare, au fost puse în aplicare prin măsuri coercitive îndreptate împotriva comerțului și a poporului Greciei și calculate să pună în pericol continuarea relațiilor noastre de prietenie cu alte puteri.”

După o dezbatere memorabilă din 17 iunie 1850, Camera Lorzilor a votat în favoarea moțiunii Opoziției, cu o majoritate de 37 de voturi, ceea ce reprezenta o mustrare la adresa politicilor Lordului Palmerston.

Cu toate acestea, Camera Comunelor nu a procedat ca Lorzii. Deputatul de Sheffield, John Arthur Roebuck, un membru independent și uneori contradictoriu, a propus să se inverseze această condamnare, declarând: „Principiile pe baza cărora a fost reglementată politica externă a Guvernului Majestății Sale au fost astfel calculate încât să mențină onoarea și demnitatea acestei țări; și în vremuri de dificultăți fără precedent, să mențină pacea între Anglia și diferitele națiuni ale lumii.” A urmat o dezbatere, care a durat patru nopți.

Palmerston a ținut un celebru discurs de cinci ore în care a încercat să-și justifice nu doar pretențiile față de guvernul grec pentru Don Pacifico, ci întreaga sa administrație a afacerilor externe. „Așa cum romanul, în vremurile de demult, se considera liber de orice jignire, când putea spune: Civis Romanus sum, tot așa și un cetățen britanic, în orice țară s-ar afla, va avea încredere că ochiul atent și brațul puternic al Angliei îl vor proteja de nedreptate și răutate.”

I-au răspuns Sir Robert Peel, în ceea ce s-a dovedit a fi ultimul său discurs în Camera Comunelor, și W. E. Gladstone. Guvernul a câștigat moțiunea cu 310 la 264, o majoritate de patruzeci și șase, în favoarea conducerii afacerilor externe de către Palmerston.

Lord Palmerston a fost un politician britanic anglo-irlandez care a ocupat funcția de prim-ministru al Regatului Unit din 1855 până la moartea sa, în 1865. Membru al partidelor Tory, Whig și Liberal, Palmerston a fost, de asemenea, primul prim-ministru liberal. Ideolog al „liberului schimb” și un susținător major al Războaielor Opiului împotriva Imperiului Chinez și al războiului împotriva Egiptului, a dominat politica externă britanică din 1830 până în 1865, când Marea Britanie se afla în apogeul puterii sale imperiale. Noblețea sa irlandeză nu i-a acordat insa dreptul la un loc în Camera Lorzilor și a devenit doar deputat Tory în Camera Comunelor în 1807.

Palmerston simanuitorii săi au controlat cu măiestrie opinia publică simulând naționalismul britanic. Regina Victoria și majoritatea conducerii politice nu au avut încredere in el, dar totusi a primit și a menținut favoarea presei.

Poziția de lider a lui Palmerston în timpul Războaielor Opiului a fost pusă la îndoială și denunțată de alți oameni de stat proeminenți. Consecințele cuceririi Indiei au fost, de asemenea, reconsiderate în timp. Tatăl său a fost Henry Temple, al doilea viconte Palmerston (1739–1802), un nobil anglo-irlandez, iar mama sa a fost Mary (1752–1805), fiica lui Benjamin Mee, un comerciant londonez care mergea regulat la sinagoga. Asta explica implicarea atat de profundă si distrugătoare a lui Palmersron in afacerea Pacifico.

Dar să revenim la Grecia, pretențiile guvernului britanic au fost soluționate printr-o Convenție, încheiată între Majestatea Sa Britanică și Majestatea Sa Elenă la 18 iulie 1850. Regele a fost de acord să repare lui Pacifico orice prejudiciu real care putea fi dovedit, după o anchetă completă și corectă.

Revendicările restante ale lui Don Pacifico au fost prezentate unei comisii speciale, compusă din miniștri francezi, britanici și greci din Lisabona. Comisarii s-au întrunit la Lisabona în februarie 1851. Comisia a descoperit în arhivele Cortelor din Lisabona o petiție adresată de Pacifico Cortelor în 1839, însoțită de documente voluminoase pentru a-i dovedi revendicările. Revendicările nu fuseseră încă soluționate de Corte[curtea judiciara]. Comisia i-a acordat lui Pacifico suma de 150 de lire sterline, datorată de guvernul grec. Pacifico a primit un total de 120.000 de drahme și 500 de lire sterline despăgubiri în cadrul acordului. O suma care valora mai mult decat palatul regal din Atena.

Iar Rusia care cere doar un tratat pentru a proteja milioane de creștini din Imperiul Otoman, acest lucru este considerat a-i consolida poziția în Est în detrimentul echilibrului puterii in Europa.

Pogodin conchide: „Nu putem aștepta nimic din partea Occidentului decât ură oarbă și răutate”, la care tarul Nicolae a scris faimosul mesaj pe margine: „Acesta este scopul principal”.

Schimbul de replici dintre Pogodin și tarul Nicolae contează deoarece încadrează patologia recurentă care revine în fiecare episod major care urmează. Europa ar insista în mod repetat asupra legitimității universale a propriilor pretenții de securitate, tratând în același timp pretențiile de securitate ale Rusiei ca fiind false sau suspecte.

Această poziție creează un anumit tip de instabilitate: face ca compromisul să fie ilegitim din punct de vedere politic în capitalele occidentale, provocând eșecul diplomației nu pentru că o înțelegere este imposibilă, ci pentru că recunoașterea intereselor Rusiei este tratată ca o eroare morală.

Războiul Crimeii este prima manifestare decisivă a acestei dinamici. În timp ce criza proximală a implicat declinul Imperiului Otoman și disputele privind siturile religioase, problema mai profundă era dacă Rusiei ii va fi permis să își asigure o poziție recunoscută în sfera Marii Negre-Balcani fără a fi tratată ca un prădător.

Reconstituirile diplomatice moderne subliniază faptul că criza Crimeii a diferit de „crizele estice” anterioare, deoarece obiceiurile de cooperare ale Concertului se erodau deja, iar opinia britanică se îndreptase spre o postură extremă anti-rusă, ceea ce îngusta spațiul pentru o soluționare.

Ceea ce face episodul atât de grăitor este faptul că a fost disponibil un rezultat negociat. Nota de la Viena avea scopul de a reconcilia preocupările Rusiei cu suveranitatea otomană și de a menține pacea. Cu toate acestea, aceasta s-a prăbușit pe fondul neîncrederii și al stimulentelor politice pentru escaladare. A urmat Războiul Crimeii.

Nu a fost „necesar” în niciun sens strategic strict; a fost făcut probabil deoarece compromisul britanic și francez cu Rusia devenise toxic din punct de vedere politic. Consecințele au fost autodistructive pentru Europa: pierderi masive, nicio arhitectură de securitate durabilă și înrădăcinarea unui reflex ideologic care trata Rusia ca excepție de la negocierile normale ale marilor puteri.

Cu alte cuvinte, Europa nu a obținut securitatea respingând preocupările de securitate ale Rusiei. Mai degrabă, a creat un ciclu mai lung de ostilitate care a făcut ca crizele ulterioare să fie mai greu de gestionat.

Acest ciclu a continuat până la ruptura revoluționară din 1917. Când tipul de regim al Rusiei s-a schimbat, Occidentul nu a trecut de la rivalitate la neutralitate; în schimb, s-a îndreptat spre o intervenție activă, tratând existența unui stat rus suveran în afara tutelei occidentale ca fiind intolerabilă. Revoluția bolșevică și Războiul Civil care a urmat au produs un conflict complex care a implicat roșii, albi, mișcări naționaliste și armate străine.

Un aspect crucial este că puterile occidentale nu doar au „urmărit” rezultatul, ci ele au intervenit militar în Rusia în spații vaste – Rusia de Nord, zonele baltice, Marea Neagră, Siberia și Orientul Îndepărtat – sub justificări care s-au schimbat rapid de la logistica din timpul războiului la schimbarea regimului.

Spațiul geografic în sine este instructiv, deoarece subminează afirmațiile ulterioare occidentale conform cărora temerile Rusiei erau simple paranoia. Forțele aliate au debarcat în Arhanghelsk și Murmansk pentru a opera în nordul Rusiei; în Siberia, au intrat prin Vladivostok și de-a lungul coridoarelor feroviare; forțele japoneze s-au desfășurat la scară largă în Orientul Îndepărtat; iar în sud, debarcări și operațiuni în jurul Odesei și Sevastopolului. Chiar și o prezentare generală de bază a datelor și teatrelor de operațiuni ale intervenției – din noiembrie 1917 până la începutul anilor 1920 – demonstrează persistența prezenței străine și vastitatea razei sale de acțiune.

Nici nu a fost vorba doar de un „sfat” sau de o prezență simbolică. Forțele occidentale au aprovizionat, înarmat și, în unele cazuri, au supravegheat eficient formațiunile albe asa cum se intampla acum in Ukraina. Această realitate face ca episodul să fie deosebit de coroziv pentru narațiunile morale occidentale: Occidentul nu s-a opus doar bolșevismului; a făcut-o adesea prin alinierea cu forțe a căror brutalitate și obiective de război se potriveau incomod cu revendicările ulterioare occidentale de legitimitate liberală. La fel cum guvernul sionist de la kiev s-a aliniat cu criminalii banderisti, cu cei care au facut sute de mii de victime din populatia evreiasca din Ukraina in anii ’40.

Din perspectiva Moscovei, această intervenție a confirmat avertismentul emis de Pogodin cu zeci de ani în urmă: Europa și Statele Unite erau pregătite să folosească forța pentru a determina dacă Rusiei i se va permite să existe ca putere autonomă.

Acest episod a devenit fundamental pentru memoria sovietică, întărind convingerea că puterile occidentale au încercat să stranguleze revoluția încă din leagănul ei. A demonstrat că retorica morală occidentală privind pacea și ordinea putea coexista perfect cu campanii coercitive atunci când suveranitatea rusă era în joc.

Intervenția a produs, de asemenea, o consecință decisivă de ordinul doi. Prin intrarea în războiul civil al Rusiei, Occidentul a consolidat, în mod neintenționat, legitimitatea bolșevică pe plan intern. Prezența armatelor străine și a forțelor albe susținute de străini le-a permis bolșevicilor să pretindă că apără independența Rusiei împotriva încercuirii imperial. Probabil ca a fost un act deliberat.

Relatările istorice notează în mod constant cât de eficient au exploatat bolșevicii prezența Aliaților pentru propagandă și legitimitate. Cu alte cuvinte, încercarea de a „sparge” bolșevismul a contribuit la consolidarea chiar a regimului pe care acesta dorea să-l distrugă.

Această dinamică dezvăluie ciclul precis al istoriei: rusofobia se dovedește strategic contraproductivă pentru Europa. Ea împinge puterile occidentale către politici coercitive care nu rezolvă provocarea, ci o exacerbează.
Generează nemulțumiri rusești și temeri de securitate pe care liderii occidentali de mai târziu le vor respinge drept paranoia irațională. Mai mult, îngustează spațiul diplomatic viitor, învățând Rusia – indiferent de regimul său – că promisiunile occidentale de soluționare pot fi nesincere.

Franța, Marea Britanie și Polonia au făcut în mod repetat alegeri strategice care au exclus Uniunea Sovietică din acordurile de securitate europene, chiar și atunci când participarea sovietică ar fi consolidat descurajarea împotriva Germaniei lui Hitler.

Liderii francezi au preferat un sistem de garanții bilaterale în Europa de Est care să păstreze influența franceză, dar să evite integrarea în materie de securitate cu Moscova. Polonia, cu sprijinul tacit al Londrei și Parisului, a refuzat drepturile de tranzit forțelor sovietice chiar și pentru a apăra Cehoslovacia, prioritizând teama de prezența sovietică în detrimentul pericolului iminent al agresiunii germane.

Acestea nu au fost decizii mărunte. Ele au reflectat o preferință europeană pentru gestionarea revizionismului hitlerist în detrimentul încorporării puterii sovietice și pentru riscul expansiunii naziste, mai degrabă decât pentru legitimarea Rusiei ca partener de securitate. În acest sens, Europa nu a eșuat doar să construiască securitate colectivă cu Rusia; a ales în mod activ o logică de securitate alternativă care a exclus Rusia și, în cele din urmă, s-a prăbușit sub propriile contradicții.

Cu toate acestea, aceste eforturi s-au ciocnit de o ierarhie ideologică occidentală talmudică în care anticomunismul a depășit antifascismul. La Londra și Paris, elitele politice se temeau că o alianță cu Moscova ar legitima bolșevismul pe plan intern și internațional. Uniunea Sovietică nu a fost tratată ca un partener necesar împotriva unei amenințări comune, ci ca o răspundere a cărei includere ar „contamina” politica pură europeană.

Această ierarhie a avut consecințe strategice profunde. Politica de conciliere față de Germania nu a fost doar o interpretare greșită a lui Hitler; a fost produsul unei viziuni asupra lumii care trata revizionismul nazist ca fiind potențial gestionabil, în timp ce trata puterea sovietică ca fiind inerent subversivă. Refuzul Poloniei de a permite trupelor sovietice dreptul de tranzit pentru a apăra Cehoslovacia – menținut cu sprijin tacit occidental – este emblematic.

Statele europene au preferat riscul agresiunii germane în locul certitudinii implicării sovietice, chiar și atunci când implicarea sovietică era explicit defensivă.

Culminarea acestui eșec a venit în 1939. Negocierile anglo-franceze cu Uniunea Sovietică de la Moscova nu au fost sabotate de duplicitatea sovietică, contrar mitologiei ulterioare. Acestea au eșuat deoarece Marea Britanie și Franța nu au fost dispuse să își asume angajamente obligatorii sau să recunoască URSS ca partener militar egal.

Delegațiile occidentale la Moscova au sosit fără autoritate de negociere, fără urgență și fără sprijin politic pentru a încheia o alianță reală. Când sovieticii au pus în mod repetat întrebarea esențială a oricărei alianțe – Sunteți pregătiți să acționați? – răspunsul, în practică, a fost nu.

Pactul Molotov-Ribbentrop care a urmat a fost folosit de atunci încoace ca justificare retroactivă pentru neîncrederea Occidentului.
Pactul nu a fost cauza eșecului Europei; a fost consecința.
A apărut după ani de refuz al Occidentului de a construi securitate colectivă cu Rusia. A fost o decizie brutală, cinică și tragică – dar una luată într-un context în care Marea Britanie, Franța și Polonia respinseseră deja pacea cu Rusia în singura formă care l-ar fi putut opri pe Hitler.

Rezultatul a fost catastrofal. Europa a plătit prețul nu doar prin sânge și distrugere, ci și prin pierderea libertății de acțiune. Războiul pe care Europa nu a reușit să-l prevină i-a distrus puterea, i-a epuizat societățile și a redus continentul la principalul câmp de luptă al rivalității dintre superputeri. Încă o dată, respingerea păcii cu Rusia nu a produs securitate; a produs un război mult mai rău în condiții mult mai rele.

Ne-am fi putut aștepta ca amploarea acestui dezastru să fi forțat o regândire a abordării Europei față de Rusia după 1945. Nu s-a întâmplat.

Anii imediat postbelici au fost marcați de o tranziție rapidă de la alianță la confruntare. Chiar înainte ca Germania să se predea, Churchill a instruit în mod șocant planificatorii de război britanici să ia în considerare un conflict imediat cu Uniunea Sovietică. „Operațiunea de neconceput”, elaborată în 1945, prevedea utilizarea puterii anglo-americane – și chiar a unităților germane rearmate – pentru a impune voința occidentală Rusiei în 1945 sau la scurt timp după aceea.

Deși planul a fost considerat nerealist din punct de vedere militar și a fost în cele din urmă abandonat, însăși existența sa dezvăluie cât de adânc înrădăcinată devenise presupunerea că puterea rusă era ilegitimă și trebuia constrânsă prin forță, dacă era necesar.

Diplomația occidentală cu Uniunea Sovietică a eșuat în mod similar. Europa ar fi trebuit să recunoască faptul că Uniunea Sovietică a suportat povara înfrângerii lui Hitler – suferind 27 de milioane de victime – și că preocupările de securitate ale Rusiei cu privire la reînarmarea Germaniei erau pe deplin reale.

Europa ar fi trebuit să internalizeze lecția că o pace durabilă necesita acomodarea explicită a preocupărilor de securitate fundamentale ale Rusiei, mai presus de toate prevenirea unei Germanii remilitarizate care ar putea amenința din nou câmpiile estice ale Europei.

În termeni diplomatici formali, această lecție a fost inițial acceptată. La Yalta și, mai decisiv, la Potsdam în vara anului 1945, Aliații victorioși au ajuns la un consens clar asupra principiilor de bază care guvernau Germania postbelică: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea, decartelizarea și reparațiile. Germania urma să fie tratată ca o singură unitate economică; forțele sale armate urmau să fie desființate; iar orientarea sa politică viitoare urma să fie determinată fără reînarmare sau angajamente de alianță.

Pentru Uniunea Sovietică, aceste principii nu erau abstracte; erau existențiale. De două ori în treizeci de ani, Germania invadase Rusia, provocând devastări la o scară fără egal în istoria europeană. Pierderile sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial au oferit Moscovei o perspectivă de securitate care nu poate fi înțeleasă fără a recunoaște acea traumă.
Neutralitatea și demilitarizarea permanentă a Germaniei nu erau monede de schimb; erau condițiile minime pentru o ordine postbelică stabilă din punctul de vedere sovietic.

La Conferința de la Potsdam din iulie 1945, aceste preocupări au fost recunoscute oficial. Aliații au convenit că Germaniei nu i se va permite să reconstituie puterea militară. Limbajul conferinței a fost explicit: Germania trebuia împiedicată să „își mai amenințe vreodată vecinii sau pacea lumii”. Uniunea Sovietică a acceptat împărțirea temporară a Germaniei în zone de ocupație tocmai pentru că această divizare a fost încadrată ca o necesitate administrativă, nu ca o soluționare geopolitică permanentă.

Totuși, aproape imediat, puterile occidentale au început să reinterpreteze – și apoi să demonteze în liniște – aceste angajamente. Schimbarea s-a produs deoarece prioritățile strategice ale SUA și Marii Britanii s-au schimbat. Uniunea Sovietică, cândva un aliat indispensabil, a fost transformată într-un potențial adversar a cărui influență în Europa trebuia să fie ținută sub control.

Această reorientare a precedat orice criză militară formală din timpul Războiului Rece. Cu mult înainte de Blocada de la Berlin, politica occidentală a început să consolideze zonele occidentale din punct de vedere economic și politic. Crearea Bizonei în 1947, urmată de Trizonă, a contrazis direct principiul de la Potsdam conform căruia Germania urma să fie tratată ca o singură unitate economică. Introducerea unei monede separate în zonele occidentale în 1948 nu a fost o ajustare tehnică; a fost un act politic decisiv care a făcut ca diviziunea germană să fie funcțional ireversibilă. Din perspectiva Moscovei, acești pași au fost revizuiri unilaterale ale acordului postbelic.

Răspunsul sovietic – Blocada Berlinului – a fost adesea portretizat ca prima salva a agresiunii din timpul Războiului Rece. Totuși, în context, apare mai puțin ca o încercare de a cuceri Berlinul de Vest și mai mult ca un efort coercitiv de a forța revenirea la o guvernare a patru puteri și de a preveni consolidarea unui stat separat din Germania de Vest.

Indiferent dacă se judecă blocada din punct de vedere logic, aceasta se baza pe teama că cadrul de la Potsdam era demontat de Occident fără negocieri. Deși transportul aerian a rezolvat criza imediată, acesta nu a abordat problema de fond: abandonarea unei Germanii unificate și demilitarizate.

Remilitarizarea Germaniei de Vest nu a fost forțată de acțiunile sovietice din Europa; a fost o alegere strategică făcută de Statele Unite și aliații săi ca răspuns la un cadru globalizat, specific Războiului Rece, construit de SUA. Marea Britanie și Franța, în ciuda profundelor anxietăți istorice legate de puterea germană, au acceptat presiunea americană.

Când Comunitatea Europeană de Apărare propusă – un mijloc de control al reînarmării germane – s-a prăbușit, soluția adoptată a fost și mai semnificativă: aderarea Germaniei de Vest la NATO în 1955.

Din perspectiva sovietică, aceasta a reprezentat prăbușirea definitivă a acordului de la Potsdam. Germania nu mai era neutră. Nu mai era demilitarizată. Acum era integrată într-o alianță militară orientată explicit împotriva URSS. Acesta era exact rezultatul pe care liderii sovietici încercaseră să-l prevină din 1945 și pe care Acordul de la Potsdam fusese conceput să-l prevină.

Este esențial să subliniem secvența, deoarece este adesea înțeleasă greșit sau inversată. Divizarea și remilitarizarea Germaniei nu au fost rezultatul acțiunilor rusești. În momentul în care Stalin a făcut oferta sa din 1952 de reunificare a Germaniei pe baza neutralității, puterile occidentale puseseră deja Germania pe calea integrării în alianțe și a reînarmării. Nota lui Stalin nu a fost o încercare de a deraia o Germanie neutră; a fost o încercare serioasă, documentată și în cele din urmă respinsă de a inversa un proces deja în desfășurare.

Văzută în această lumină, înțelegerea timpurie din timpul Războiului Rece nu apare ca un răspuns inevitabil la intransigența sovietică, ci ca un alt exemplu în care Europa și SUA au ales să subordoneze preocupările de securitate ale Rusiei arhitecturii alianței NATO. Neutralitatea Germaniei nu a fost respinsă pentru că era impracticabilă; a fost respinsă pentru că intra în conflict cu o viziune strategică occidentală care prioritiza coeziunea blocului și conducerea SUA în detrimentul unei ordini de securitate europene incluzive.

Costurile acestei alegeri au fost imense și durabile. Diviziunea Germaniei a devenit linia centrală de falie a Războiului Rece. Europa a fost militarizată permanent, iar armele nucleare au fost desfășurate pe întreg continentul.

Securitatea europeană a fost externalizată către Washington, cu toată dependența și pierderea autonomiei strategice pe care le-a implicat acest lucru. Mai mult, convingerea sovietică că Occidentul va reinterpreta acordurile atunci când îi va fi convenabil a fost încă o dată întărită.

Acest context este indispensabil pentru înțelegerea Notei lui Stalin din 1952. Nu a fost un „trăsnet din senin”, nici o manevră cinică desprinsă din istoria anterioară. A fost un răspuns urgent la o înțelegere postbelică care fusese deja încheiată, o altă încercare, ca atâtea înainte și după, de a asigura pacea prin neutralitate, doar pentru a vedea această ofertă respinsă de Occident.

Merită să examinăm Nota Stalin mai în detaliu. Apelul lui Stalin pentru o Germanie reunificată și neutră nu a fost un act nici ambiguu, nici ezitant, nici nesincer. După cum a demonstrat Rolf Steininger în mod concludent în „Chestiunea germană: Nota Stalin din 1952 și problema reunificării” (1990), Stalin a propus reunificarea Germaniei în condiții de neutralitate permanentă, alegeri libere, retragerea forțelor de ocupație și un tratat de pace garantat de marile puteri. Acesta nu a fost un gest de propagandă; a fost o ofertă strategică înrădăcinată într-o frică sovietică autentică de reînarmare germană și de extinderea NATO.

Cercetările de arhivă ale lui Steininger sunt devastatoare pentru narațiunea occidentală standard. Deosebit de decisiv este memorandumul secret din 1955 al lui Sir Ivone Kirkpatrick, în care acesta relatează recunoașterea ambasadorului german că cancelarul Adenauer știa că Nota Stalin era autentică.

Adenauer a respins-o indiferent de situație. Nu se temea de reaua-credință a sovieticilor, ci de democrația germană. Își făcea griji că un viitor guvern german ar putea alege neutralitatea și reconcilierea cu Moscova, subminând integrarea Germaniei de Vest în blocul occidental.

În esență, pacea și reunificarea au fost respinse de Occident nu pentru că ar fi fost imposibile, ci pentru că erau incomode din punct de vedere politic pentru sistemul de alianțe occidental. Deoarece neutralitatea amenința arhitectura emergentă a NATO, aceasta trebuia respinsă ca o „capcană”.

Elitele europene nu au fost doar constrânse să se alinieze la Atlantic; au îmbrățișat-o activ. Respingerea neutralității germane de către cancelarul Adenauer nu a fost un act izolat de respect față de Washington, ci a reflectat un consens mai larg în rândul elitelor vest-europene care preferau tutela americană autonomiei strategice și unei Europe unificate.

Neutralitatea amenința nu numai arhitectura NATO, ci și ordinea politică postbelică în care aceste elite își dobândeau securitatea, legitimitatea și reconstrucția economică prin conducerea SUA. O Germanie neutră ar fi cerut statelor europene să negocieze direct cu Moscova ca egali, mai degrabă decât să opereze într-un cadru condus de SUA care le-ar fi izolat de o astfel de implicare.

În acest sens, respingerea neutralității de către Europa a fost, de asemenea, o respingere a responsabilității: atlantismul oferea securitate fără poverile coexistenței diplomatice cu Rusia, chiar și cu prețul divizării permanente a Europei și al militarizării continentului.

În martie 1954, Uniunea Sovietică a depus cererea de aderare la NATO, argumentând că NATO ar deveni astfel o instituție pentru securitatea colectivă europeană. SUA și aliații săi au respins imediat cererea pe motiv că aceasta ar dilua alianța și ar împiedica aderarea Germaniei la NATO.

SUA și aliații săi, inclusiv Germania de Vest însăși, au respins încă o dată ideea unei Germanii neutre, demilitarizate și a unui sistem de securitate european construit pe securitate colectivă, mai degrabă decât pe blocuri militare.

Tratatul de Stat Austriac din 1955 a expus și mai mult cinismul acestei logici. Austria a acceptat neutralitatea, trupele sovietice s-au retras, iar țara a devenit stabilă și prosperă. „Piesele de domino” geopolitice prezise nu au căzut. Modelul austriac demonstrează că ceea ce s-a realizat acolo ar fi putut fi realizat în Germania, punând potențial capăt Războiului Rece cu decenii mai devreme.

Distincția dintre Austria și Germania nu consta în fezabilitate, ci în preferința strategică. Europa a acceptat neutralitatea în Austria, unde nu a amenințat ordinea hegemonică condusă de SUA, dar a respins-o în Germania, unde a făcut-o.

Consecințele acestor decizii au fost imense și durabile. Germania a rămas divizată timp de aproape patru decenii. Continentul a fost militarizat de-a lungul unei falii care trecea prin centrul său, iar arme nucleare au fost desfășurate pe teritoriul european. Securitatea europeană a devenit dependentă de puterea americană și de prioritățile strategice americane, făcând din nou continentul principala arena a confruntării marilor puteri.

Istoria se repeta acum in Ukraina cand NATO nu permite Ukrainei să devină neutră.
Acordurile de la Minsk, în special Minsk II din 2015, au oferit un cadru pentru deescaladarea conflictului, autonomia Donbasului și reintegrarea Ucrainei și Rusiei într-o ordine economică europeană extinsă.

Minsk II a reprezentat o recunoaștere – oricât de reticentă – a faptului că pacea necesita compromisuri și că stabilitatea Ucrainei depindea de abordarea atât a diviziunilor interne, cât și a preocupărilor de securitate externă. Ceea ce a distrus în cele din urmă Minsk II a fost rezistența incăpătanat-talmudică occidentală.

Când liderii occidentali au sugerat ulterior că Minsk II a funcționat în principal pentru a „câștiga timp” pentru ca Ucraina să se consolideze militar, daunele strategice au fost severe. Din perspectiva Moscovei, acest lucru a confirmat suspiciunea că diplomația occidentală era cinică și instrumentală, mai degrabă decât sinceră – că acordurile nu erau menite să fie implementate, ci doar să gestioneze aspectul vizual.

Pentru Europa, costurile acestui refuz îndelungat de a lua în serios preocupările de securitate ale Rusiei sunt acum inevitabile și masive. Europa a suportat pierderi economice severe din cauza perturbărilor energetice și a presiunilor dezindustrializate. S-a angajat într-o reînarmare pe termen lung cu consecințe fiscale, sociale și politice profunde.

Coeziunea politică din cadrul societăților europene este grav afectată de presiunea inflației, a presiunilor migrației, a oboselii provocate de război și a opiniilor divergente ale guvernelor europene. Autonomia strategică a Europei a diminuat, pe măsură ce Europa devine din nou teatrul principal de confruntare între marile puteri, mai degrabă decât un pol independent.

Poate cel mai periculos aspect este că riscul nuclear a revenit în centrul calculelor de securitate europeană. Pentru prima dată de la Războiul Rece, publicul european trăiește din nou sub umbra unei potențiale escaladări între puterile nucleare. Acesta nu este doar rezultatul unui eșec moral.

Este rezultatul refuzului structural al Occidentului, care datează încă din vremea lui Pogodin, de a recunoaște că pacea în Europa nu poate fi construită negând preocupările de securitate ale Rusiei. Pacea poate fi construită doar prin negocierea acestora.

Tragedia negării de către Europa a preocupărilor de securitate ale Rusiei este că aceasta devine auto-întăritoare. Atunci când preocupările de securitate ale Rusiei sunt respinse ca fiind ilegitime, liderii ruși au mai puține stimulente pentru a urma cursul diplomației și mai multe stimulente pentru a schimba faptele de pe teren.

Tragedia este că Europa a plătit în repetate rânduri greu pentru acest refuz. A plătit în Războiul Crimeii și în urmările acestuia, în catastrofele din prima jumătate a secolului al XX-lea și în deceniile de divizare a Războiului Rece.
Și plătește din nou acum.

Rusofobia nu a făcut Europa mai sigură. A făcut Europa mai săracă, mai divizată, mai militarizată și mai dependentă de puterea externă.

Ironia suplimentară este că, deși această rusofobie structurală nu a slăbit Rusia pe termen lung, dar a slăbit în mod repetat Europa. Refuzând să trateze Rusia ca pe un actor normal de securitate, Europa a contribuit la generarea instabilității de care se teme, suportând în același timp costuri tot mai mari în sânge, comori, autonomie și coeziune. Acesta este jocul impus de elitele financiare ca razboiul si pregatirile pentru el sa le aduca immense venituri.

Lecția, scrisă cu sânge de-a lungul secolelor, nu este că Rusia sau orice altă țară trebuie să fie de încredere în toate privințele. Ci că Rusia și interesele sale de securitate trebuie luate în serios. Europa a respins în mod repetat pacea cu Rusia, nu pentru că nu ar fi fost disponibilă, ci pentru că recunoașterea preocupărilor Rusiei în materie de securitate a fost tratată în mod greșit ca fiind ilegitimă.

Până când Europa nu va abandona acest reflex, va rămâne prinsă într-un ciclu de confruntare autodistructivă – respingând pacea atunci când este posibilă și suportând costurile mult timp după aceea spre profitul elitei finanaciare.

Atlanta 01/06/2026