Originea ruso-fobiei la români (I)
1878 este identificat drept anul în care „cauza Rusiei în
România a fost pierdută pentru totdeauna“. Poporul nostru şi-a schimbat
sentimentele faţă de vecinii de la Răsărit după ce aceştia, aliaţi în
lupta contra turcilor, ne-au trădat la negocierile de pace şi ne-au
ameninţat cu războiul
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl
încearcă faţă de ruşi a fost, se pare, războiul dintre aceştia şi turci
din 1806-1812, “şase ani în care pământul Principatelor avea să
slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din
Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul
şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile
vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci“, după cum scrie Neagu
Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu mult entuziasm pe
„eliberatorii” ruşi. Timp de decenii înaintea acestui război – vom vedea
– blestemat pentru poporul nostru, imperiul ţarist şi-a făcut o abilă
propagandă în Peninsula Balcanică (şi, implicit, în Principate),
prezentându-se drept apărătorul ortodoxiei, urmaşul Imperiului Bizantin
şi eliberatorul de sub jugul turcesc. În ţara noastră, mai ales
călugării ruşi, în număr foarte mare, au acreditat la ţară, în rândul
maselor, această idee. De aceea, în momentul în care ruşii chiar au
intrat cu armata în Moldova şi Muntenia, populaţia nu numai că i-a
întâmpinat cu o explozie uriaşă de bucurie, dar i-a şi ajutat să lupte
împotriva turcilor. În 1806, după ce Rusia a ocupat Moldova, numai
zvonul că ar urma să se apropie o oaste şi de Bucureşti a fost suficient
pentru ca populaţia să nu-şi mai ascundă ura faţă de turcii care
jefuiau ţara de secole şi să măcelărească garnizoana. Când pâlcul de
soldaţi ruşi condus de generalul Miloradovici a intrat în oraş,
Bucureştiul era deja curăţat de armata turcă.
Iniţial, românii îmbrăţişaseră cauza „Sfintei Rusii“
Boierimea, care era clasa conducătoare autohtonă, a fost, de
asemenea, favorabilă la început ruşilor. Neagu Djuvara relatează cum
privea pătura înstărită conflictul ruso-turc ca pe o şansă de eliberare
de sub jugul otoman. „În timpul războiului din 1768-1774, boierii
moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza
Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva
necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care
erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate,
în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult
terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări
populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri
(n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajazeră în armata rusă:
la sfârşitul războiului, erau 12.000. Cei mai mulţi proveneau dintre
ţărani, însă erau din toate straturile sociale, inclusiv din marea
boierime, ca de pildă fraţii Mihail şi Pârvu Cantacuzino (ultimul, care
era şi mare ban al Craiovei, a căzut în luptă)“.
Numărul românilor înrolaţi în armata rusă este absolut remarcabil, în
condiţiile în care turcii interziseseră de foarte mult timp dreptul
Principatelor de a mai avea armată proprie, iar domnitorii fanarioţi
impuşi începând cu 1711 apelau, ca forţe de menţinere a ordinii, mai
ales la străini (de obicei, albanezi).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia celor două provincii
româneşti era undeva, pe la două milioane de locuitori, ceea ce înseamnă
că peste 1% dintre bărbaţi se înrolaseră în această armată străină,
rusească, în războiul contra turcilor!
Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar
„eliberatorii“ ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii
unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură
ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei
care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim «clasa politică»,
începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul
trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791
întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului“.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite
şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei
şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei
poporului român.
Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de
celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste
sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările
baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.
Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din
tabăra ocupanţilor de la răsărit. Contele francez Langeron, ofiţer în
armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un
episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788,
titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce
era în stare cruzimea ruşilor“. Enervat pentru că o furtună îi afectase
armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii
tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu
suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce
temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară
îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe
câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În
final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu
fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
„Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii ruşi se dedau în Moldova“
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea
metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca
grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi,
chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama
cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când
vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai
este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi,
îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e
bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva
de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face
de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna“.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările
române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe
care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita“ să se
întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna
anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României
de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai
mic. Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din
1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia,
bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred
mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de
mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă“.
Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi
ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie:
„Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent“.
Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la
piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o
sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor“ făcute de boierii
munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în
ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare
înfrângere a acestora. Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra
cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul
garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul
atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând
ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul
efectivelor. Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre
fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul
generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe
şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar
atacul rus a fost un dezastru.
Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române
s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele
dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai
mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea
evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon
Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea
providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Dedesubturile
păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu
problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.
În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există
explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman
Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au
acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu,
Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii
mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe
acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După
întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir –
destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat
împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era
destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia“, concluzionează Neagu
Djuvara.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii
intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii
ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă,
arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia
în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte
mulţumiţi că am căpătat această frontieră“.
„Toţi călătorii spun că ţinuturile acelea sunt cu totul pustiite“
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi
decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul
ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile
lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident“: „Generalul Zass,
însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal,
dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească
sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la
Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La
Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de
tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau
bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă“.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai
neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori
un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812:
„Domnitorii aceştia (n.r. – fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi
Scarlat Callimachi la Iaşi), care vor ocârmui cele două Provincii de
dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă
vreme în scaun. Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că
Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase
ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar
aşa cum au fost mai înainte“.
Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini“ ruşi. Iată
cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele
poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri
adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să
exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte,
avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile
populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri
orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“. Teama că ruşii
nu vor mai pleca este ilustrată de Saint+Marc Girardin printr+o replică
amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându+se,
venind înapoi şi întorcându+şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să
plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!“.
In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei
judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea.
ADRIANA B
Ca sa intelegeti de unde vine aceasta ruso-fobie va rog sa cititi „CNIBALISMUL PROVOCAT DE SOVIETICI”(documente socante) in ziarul „EROII NEAMULUI” anul v, nr.3-4(17-18) IASI decembrie 2013 pg.2 si 3.Sa aprecieze fiecare(si apoi sa ne rugam asa cum se spune in ac.Acoperamantul Maicii Domnului:sa ne izbaveasca de cei de-o credinta cu noi).
SI apoi sa ne gandim cum si in ce conditii s-au crestinat rusii : care au fost criteriile de alegere intre mahomedism si ortodoxie.
Originea rusofobiei la romani (urmarea primei parti)
„Războiul“ ruso-român de la 1878
Consolidarea „simpatiei“ pe care poporul român avea s+o nutrească din
acel moment pentru totdeauna faţă de ruşi avea să se producă însă chiar
după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Eludate de
istoriografia comunistă, gravele incidente dintre Principatele Unite şi
Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute de
poporul român. Practic, după ce a fost salvată de la înfrângere de
intervenţia armatelor române conduse de însuşi Principele Carol (devenit
ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării
noastre statutul de participant la negocierile de pace.
Mai
mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau
Principatelor în acel moment, în ciuda eforturilor disperate făcute de
domnitorul Carol şi de clasa conducătoare, în frunte cu I. C. Brătianu
şi Mihail Kogălniceanu. A fost un duel dur pe teren diplomatic, în care
românii au reuşit să intercepteze telegrame compromiţătoare ale ruşilor,
au dus o puternică activitate de lobby pe lângă marile puteri, iar
evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul
războiului între armata română şi cea rusă, care staţiona deja pe
teritoriul ţării noastre.
Buni în faţa Plevnei, „uitaţi“ la tratative
Cel mai grav este că ruşii au practicat un dublu limbaj, ţarul
Alexandru al II-lea dându-le lui Brătianu şi Carol, pe de o parte,
asigurări că România „nu va regreta niciodată intrarea în război“, iar
pe de altă parte, urmărind să anexeze Sudul Basarabiei ca fiind
„teritoriu turcesc“!
La 16 ianuarie 1878, guvernul Rusiei anunţa public intenţia de a reocupa
cele trei judeţe basarabene, oferind României, drept compensaţie,
Dobrogea. Domnitorul Carol nu s-a împăcat cu situaţia, i-a trimis
personal o scrisoare ţarului în care se declara împotriva planului şi
menţiona: „Îndrăznesc a nădăjdui că Guvernul Majestăţii Voastre va găsi o
soluţiune ce n-ar micşora demnitatatea României şi ar ocroti interesele
sale“.
Lucrurile s-au tensionat tot mai tare, pe măsură ce devenea evident că
ruşii n-au de gând să se răzgândească. Tratatul de pace dintre Turcia şi
Rusia s-a încheiat la San Stefano, în 19 februarie 1878, fără
participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I
al României“, modul în care au procedat „aliaţii“ ruşi:
„Guvernul de
la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document
abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis
de
generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei
faţă
de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României“) consacra,
printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii.
Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea
(Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la
rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.
Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se
stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a
trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria“.
Ruşii asediază Bucureştii, Carol se refugiază în Oltenia
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de
război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la
Bucureşti şi de încercarea acestuia de a câştiga simpatia Cabinetelor
europene în favoarea cauzei româneşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov
ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a
cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a
trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea
în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni,
ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române».
Deloc intimidat de avertisment, Carol I a replicat: «O armată care a luptat la
Plevna în faţa Împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va
fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmat㻓, scrie Damean în
aceeaşi carte. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de
reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care
concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la
apogeu»“, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele
ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi.
În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din
capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne
aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie
avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, când trupele
ruseşti, istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să
fie măcelărite în Muntenia“, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în
„Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România,
volumul II“ despre aceleaşi evenimente.
„Prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită“
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei
către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice
prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în
schimb Delta Dunării şi Dobrogea. În planul percepţiei populare, Rusia
devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.
„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările,
incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de
către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii
vecinului de la Răsărit“, scrie Stoenescu.
Constantin
Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) avea să consemneze despre
acel episod: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era
sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum
priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în
toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea
fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4
aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România
este pierdută pentru totdeauna“.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu
drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:
„Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se
instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua
trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în
presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor
duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a
purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub
regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice
din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni
aparent interminabile“.
Atentatele, trădarea, tezaurul, Basarabia, Bucovina…
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878.
Prim-ministrul I. C. Brătianu şi fiul său, Ionel I. C. Brătianu, au fost
ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino,
fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată
împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui“.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria
loviturilor de stat“, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost
iniţiate de instigatori şi agenţi ai ruşilor, care aveau în plus şi
agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de
pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de
Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia,
ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi
Bucovina, le-au dat noi motive de resentimente românilor. A urmat Al
Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu
jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a
comunismului. După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion
Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în
(eterna) problemă a Basarabiei şi a Transnistriei, nu au fost de natură
să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Cine e bolnav de ruso fobie si doreste sa se vindece sa se mute in America .Recomand sa incerce sa traiasca in ambele comunitati. americana si rusa ,ca sa poata compara . Pariez ca o sa se vindece .
Nu zic mai mult ,dar eu am fost anti rus convins .M-am vindecat !
Ar trebui totuși remarcat faptul că sentimentul rusofob de astăzi nu este neapărat datorat patriotismului românesc tradițional. Mulți rusofobi din ultimii 25 de ani sunt și cei mai mari antinaționaliști. Nu sentimentele
patriotice, ci servilismul față de Occident se află la baza acestuia.
Ura față de Rusia este pentru ei îmbrățișarea multiculturalismului și liberalismului occidental și respingerea valorilor conservatoare naționale și, în mod și mai bizar a „socialismului”, lucruri asociate cu Estului „înapoiat”.
Ei nu țin cont de faptul că Rusia este o țară eminamente capitalistă, iar regimuri de tip „socialist” au existat și există în unele țări democratice precum Suedia, Norvegia sau Elveția.
Mulți nici nu doresc vreo unificare cu R. Moldova. Pentru ei moldovenii sunt niște „comuniști împuțiți” sau „țărani proști”, inferior cultural Transilvaniei „occidentale”.
Ei cred că dacă sunt anti-Est, oricât de aberantă ar fi definiția „Estului” la ei, occidentalii dintr-o dată or să-i accepte ca pe unii de-ai lor.
Deși au o justificare istorică, în forma lor actuală, rusofobia ca și „anticomunismul” sunt niște unelte propagandistice antinaționale.
Nu sunt deloc rusofil. Dimpotrivă, remarc doar un lucru ce puțini îl văd și anume faptul că Germania, adevărata față a Uniunii „Europene”, pare a fi aliatul de bază al Rusiei în Vest.
O alternativă ar fi ca popoarele din centrul și Estul să se alieze și să-și constituie propia uniune.
Actuala UE este ficțiune, practic este Germania și Franța + vasalii din Est și Sud. De aceea doresc mulți britanici să scape.
As mai completa cu urmatoarele :
1.Razboiul ruso-austriaco-turc din 1736-1739 cand trupele rusesti au devastat Hotinul,Cernautiul,Suceava si Iasiul
2.In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812 soldat cu ocuparea Basarabiei s-a intamplat un eveniment destul de rar, tarul Alexandru I l-a schimbat pe Kutuzov fiind dezgustat de jaful si cinismului cu care acesta a terorizat Moldova.Acest razboi a fost cel mai mare catastrofa umanitara si economica din intreaga noastra istorie,nici macar invazia mongola nu a pricinuit atata suferinta si distrugere,ambele tari romane aratau o „Carmen miserabilis”. Inclusiv rusii prin Ciceakov,Kusnikov sau Italinski ori consulul francez la Bucuresti descriu situatia dezolanta a tarilor romane dupa invazia si jaful nemaintalnit al trupelor ruse.Prozorovski spune clar ca Basarabia arata ca un desert.Efectele razboiului sunt descrise si de calatorul englez Walsh in 1821,acesta era uimit sa afle ca distrugerile din Tara Romaneasca nu erau opera turcilor ci a rusilor.
Trebui sa recunoastem si faptul ca in timpul administratiei rusesti din 1829-1834 sub generalul Pavel Kiseleff au fost intocmite Regulamentele Organice din Moldova si Tara Romaneasca,primele constitutii din tarile romane .Pavel Kiseleff,in calitate de ambasador al Rusiei in Franta a sprijinit si unirea tarilor romane,defapt Franta si Rusia au sprijinit unirea.Din pacate,comportamentul lui Kiseleff a fost unul singular pentru ca in Razboiul Crimeii, in prima parte a razboiului,acelasi comportament al rusilor i-a facut sa piarda sprijinul romanilor si sa fie respinsi de la Dunare,ulterior razboiul fiind mutat in Crimeea.Apoi in 1877 si 1917-1918 ne-au tratat cu o totala lipsa de respect iar dupa 1945 ca pe o tara invinsa
Novorossia-noul „butoi de pulbere”!!!
În secolul X s-a format statul medieval polonez, în jurul
orașelor Gniezno și Poznan, iar regiunea a primit astfel numele de
Wielkopolska (Polonia Mare). Mai tărziu, când capitala s-a mutat la
Cracovia, în Malopolska (Polonia Mică), și apoi la Varșovia, denumirile
regiunilor nu s-au schimbat, și au rămas astfel până astăzi.
Nu același lucru se observă în Rusia. Statul rus vechi
își avea centrul la Kiev, marea metropolă a Europei de Est în Evul
Mediu dezvoltat, când Moscova nici măcar nu exista încă. Invazia
tătaro-mongolă a răsturnat din temelii această ordine. Îmbătată cu
spirit mongol, Moscova a purces cu entuziasm la ”unificarea”
pământurilor ruse. Deoarece marele han i-a dat dreptul să strângă
tributul pentru Hoarda de Aur, și evident de atunci hanul n-a prea mai
văzut mare treabă din acest tribut, finanțe pentru această anabază se
găseau din plin. Practic, celelalte cnezate plăteau banii, cu care
Moscova își recruta armată și le cucerea. Astfel, pe banii tătarilor, și
cu sprijinul orb al lor, în locul Hoardei de Aur s-a născut o ”Hoardă
de Fier”. Printre altele, întreaga aristocrație novgorodeană a fost
nimicită, iar dialectul novgorodean este practic dispărut astăzi din uz.
”Pașnică și patriotică” unificare, dacă să o raportăm la ororile
”dispariției statalității moldovenești”, cum numesc moldoveniștii
filoruși Unirea Principatelor Române din 1859.
După realizarea acestui deziderat nenațional, evident că Moscova
trebuia omagiată și slăvită, altfel celelalte cnezate riscau să mai fie
„unificate” odată, cum s-a întâmplat sub Opricinina lui Ivan cel
Groaznic. Astfel, regiunea periferică a noii capitale a primit denumirea
de Velikorossia (Rusia Mare), pe când Kievul și împrejurimile sale au
devenit o simplă Malorossia (Rusia Mică). Această delimitare a fost
opera celei mai rusoaice dintre țarinele ruse, Sophia Frederika Augusta
von Anhalt-Zerbst- Dornburg (Ecaterina II). După anexarea Hanatului
Crimeii (astfel Rusia a garantat pe atunci independența acestuia față de
Imperiul Otoman), s-a născut o nouă regiune, Novorossia (Rusia Nouă).
Adică teritorii, din vechime populate de mai multe comunități (bunăoară,
acolo trăiau și slavi și români, dar în principal tătari și alte
populații de stepă), au fost golite de locuitorii săi și colonizate cu
velicoruși. În această regiune a fost inclusă mai tărziu și Basarabia,
„eliberată” de sub jugul ottoman, la fel ca și Crimeea câteva decenii
înainte.
Astăzi, noul vechi imperiu moscovit, care se vrea moștenitor și al
Rusiei Kievene, și al Imperiului Rus, și a Uniunii Sovietice, și lider
al lumii slave (căreia nu-i aparține de fapt), și campioană a
ortodoxiei, și civilizație euroasiatică, a readus în actualitate această
Novorossie inexistentă. În aceasta se include toată pleiada de
repubilici populare (populare pentru că mercenarii acestora se acoperă
în luptă cu civili) apărute în sud-estul și sudul Ucrainei, ca muștile
lângă Crimeea. Și dacă în epoca țaristă Basarabia a făcut parte din
Novorossia, de ce nu ar face parte și acum? ”Coloane a cincea” avem mai
multe, chiar mai multe decât altfel de coloane, și mai ales mai mult
decât o coloană vertebrală a statului.
Spre deosebire de Ucriana,
Republica Moldova nu are cu ce riposta unui scenariu de tip
Sloviansk-Lugansk-Donețk. În Transnistria defensiva este ținută de elevi
și profesori. În centrul Chișinăului moldovenii sunt chemați să se
declare asiatici. Iar fasciștii formează ligi antifasciste, care luptă
cu alți fasciști, care nici nu știau că sunt fasciști.
Această „Novorossie” (apărată de mercenari ceceni) se transformă
treptat într-un butoi de pulbere al Europei, și noi vom simți explozia
primii. Iar scenariul anexării Crimeii seamănă foarte mult cu un altul,
cu un secol în urmă, când Austro-Ungaria (încercând să rezolve
problemele interne prin anexiuni externe, la fel ca Rusia astăzi) a
anexat Bosnia în loc s-o retrocedeze Imperiului Otoman. Faptul i-a
înrăit atunci pe sârbi (bosniecii, ca și croații, fiind de un neam cu
sârbii, doar de religie ori confesiune diferită), și a rezultat în
asasinarea prințului de coroană Franz Ferdinand, și apoi izbucnirea
Marelui Război. Cum spuneau romanii: Si vis pacem, para bellum!”(Dacă
vrei pace, pregătește-te de război!).
Autor: Mihail Turcanu