Originea ruso-fobiei la români (I)

1878 este identificat drept anul în care „cauza Rusiei în
România a fost pierdută pentru totdeauna“. Poporul nostru şi-a schimbat
sentimentele faţă de vecinii de la Răsărit după ce aceştia, aliaţi în
lupta contra turcilor, ne-au trădat la negocierile de pace şi ne-au
ameninţat cu războiul

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl
încearcă faţă de ruşi a fost, se pare, războiul dintre aceştia şi turci
din 1806-1812, “şase ani în care pământul Principatelor avea să
slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din
Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul
şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile
vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci“, după cum scrie Neagu
Djuvara.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu mult entuziasm pe
„eliberatorii” ruşi. Timp de decenii înaintea acestui război – vom vedea
– blestemat pentru poporul nostru, imperiul ţarist şi-a făcut o abilă
propagandă în Peninsula Balcanică (şi, implicit, în Principate),
prezentându-se drept apărătorul ortodoxiei, urmaşul Imperiului Bizantin
şi eliberatorul de sub jugul turcesc. În ţara noastră, mai ales
călugării ruşi, în număr foarte mare, au acreditat la ţară, în rândul
maselor, această idee. De aceea, în momentul în care ruşii chiar au
intrat cu armata în Moldova şi Muntenia, populaţia nu numai că i-a
întâmpinat cu o explozie uriaşă de bucurie, dar i-a şi ajutat să lupte
împotriva turcilor. În 1806, după ce Rusia a ocupat Moldova, numai
zvonul că ar urma să se apropie o oaste şi de Bucureşti a fost suficient
pentru ca populaţia să nu-şi mai ascundă ura faţă de turcii care
jefuiau ţara de secole şi să măcelărească garnizoana. Când pâlcul de
soldaţi ruşi condus de generalul Miloradovici a intrat în oraş,
Bucureştiul era deja curăţat de armata turcă.

Iniţial, românii îmbrăţişaseră cauza „Sfintei Rusii“

Boierimea, care era clasa conducătoare autohtonă, a fost, de
asemenea, favorabilă la început ruşilor. Neagu Djuvara relatează cum
privea pătura înstărită conflictul ruso-turc ca pe o şansă de eliberare
de sub jugul otoman. „În timpul războiului din 1768-1774, boierii
moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza
Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva
necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care
erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate,
în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult
terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări
populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri
(n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajazeră în armata rusă:
la sfârşitul războiului, erau 12.000. Cei mai mulţi proveneau dintre
ţărani, însă erau din toate straturile sociale, inclusiv din marea
boierime, ca de pildă fraţii Mihail şi Pârvu Cantacuzino (ultimul, care
era şi mare ban al Craiovei, a căzut în luptă)“.

Numărul românilor înrolaţi în armata rusă este absolut remarcabil, în
condiţiile în care turcii interziseseră de foarte mult timp dreptul
Principatelor de a mai avea armată proprie, iar domnitorii fanarioţi
impuşi începând cu 1711 apelau, ca forţe de menţinere a ordinii, mai
ales la străini (de obicei, albanezi).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia celor două provincii
româneşti era undeva, pe la două milioane de locuitori, ceea ce înseamnă
că peste 1% dintre bărbaţi se înrolaseră în această armată străină,
rusească, în războiul contra turcilor!

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar
„eliberatorii“ ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii
unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură
ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei
care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim «clasa politică»,
începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul
trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791
întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului“.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite
şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei
şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei
poporului român.

Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de
celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste
sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările
baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.

Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din
tabăra ocupanţilor de la răsărit. Contele francez Langeron, ofiţer în
armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un
episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788,
titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce
era în stare cruzimea ruşilor“. Enervat pentru că o furtună îi afectase
armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii
tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu
suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce
temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară
îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe
câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În
final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu
fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

„Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii ruşi se dedau în Moldova“

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea
metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca
grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi,
chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama
cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când
vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai
este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi,
îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e
bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva
de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face
de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna“.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările
române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe
care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita“ să se
întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna
anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României
de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai
mic. Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din
1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia,
bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred
mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de
mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă“.

Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi
ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie:
„Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent“.

Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la
piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o
sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor“ făcute de boierii
munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în
ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare
înfrângere a acestora. Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra
cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul
garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul
atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând
ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul
efectivelor. Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre
fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul
generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe
şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar
atacul rus a fost un dezastru.

Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române
s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele
dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai
mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea
evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon
Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea
providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Dedesubturile
păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu
problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.

În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există
explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman
Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au
acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu,
Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii
mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe
acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După
întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir –
destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat
împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era
destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia“, concluzionează Neagu
Djuvara.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii
intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii
ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă,
arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia
în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte
mulţumiţi că am căpătat această frontieră“.

„Toţi călătorii spun că ţinuturile acelea sunt cu totul pustiite“

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi
decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul
ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile
lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident“: „Generalul Zass,
însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal,
dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească
sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la
Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La
Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de
tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau
bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă“.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai
neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori
un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812:
„Domnitorii aceştia (n.r. – fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi
Scarlat Callimachi la Iaşi), care vor ocârmui cele două Provincii de
dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă
vreme în scaun. Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că
Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase
ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar
aşa cum au fost mai înainte“.

Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini“ ruşi. Iată
cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele
poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri
adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să
exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte,
avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile
populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri
orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“. Teama că ruşii
nu vor mai pleca este ilustrată de Saint+Marc Girardin printr+o replică
amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându+se,
venind înapoi şi întorcându+şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să
plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!“.

In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei
judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea.