La o oră înaintată din ziua de 27 decembrie a.c., Premierul Marcel Ciolacu l-a demis pe secretarul de stat (al Secretariatului de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist) Mihai Iulian Dodu. „L-au demis, noaptea, ca hoții”, a fost anunțul pe care mulți l-am primit imediat după semnarea actului, prin SMS-uri ori WhatsApp. Relativ tânărul secretar de stat al cărui tată murise la revoluție, numit în funcție de premierul liberal Nicolae Ciucă, respinsese cererea premierului psd-ist prin care acesta-și reclama statutul de „revoluționar cu merite deosebite”.

Victimele revoluției au dreptul la adevăr și reparații

În timpul revoluției au murit peste 1100 de oameni, iar peste 3000 au fost răniți. Aceste victime, respectiv urmașii celor care au pierit au dreptul, în sens omenesc și în sens juridic, la adevăr (a cunoaște cine a tras în ei); au dreptul la asistență; au dreptul, în sens omenesc și în sens juridic, la indemnizații din partea statului român.

Adevărul despre ucigași a fost sistematic eludat. Există cinci cauze inițiate de victimele revoluției judecate la CEDO în care judecătorii europeni au condamnat statul român pentru lipsa unor anchete efective, pentru inactivitatea autorităților pe perioade lungi de timp, pentru multele lacune care au însoțit anchetele, pentru ascunderea cu intenție a probelor (aici).

Asistența acordată răniților și mutilaților a avut o istorie urâtă. Din fericire, a existat în paralel o solidaritate internațională care a suplinit ceea ce autoritățile române nu făceau. A mai existat dăruirea unor medici excepționali, oameni precum Nicolae Constantinescu (aici).

Mă întreb, ce ar fi relevant de spus despre indemnizațiile pentru suferinzii de traume definitive și pentru urmașii morților?

Impetinenta găselniță a titulaturii de „oraș martir”

La revoluție, la Timișoara au ieșit să înfrunte gloanțele circa 100.000 de oameni. Aproape întreaga populație aflată în putere a orașului s-a revărsat pe străzi știind că s-a tras cu gloanțe adevărate și că se va trage. Dacă titulatura „oraș martir” are un sens, ea se aplică Timișoarei. Sau cel mult, și Bucureștiului, unde coloanele de zeci de mii de oameni care s-au îndreptat spre centrul Capitalei în 22 decembrie 1989 au asigurat, într-un sfârșit, căderea regimului Ceaușescu. Dacă titulatura ar fi onorabilă, ea nu trebuie acordată altor orașe, nici celor unde au apărut victime, dar unde curajoșii și merituoșii nu au reprezentat decât o minoritate infimă.

Or, în România există astăzi 24 de orașe-martir care au primit titulatura cu motivul că locuitorii lor s-ar fi distins prin jertfă și eroism în lupta care a dus la victoria revoluției din decembrie 1989. La 30 decembrie 1994, s-a acordat prin lege, „în semn de cinstire a eroismului manifestat și a memoriei martirilor căzuți”, statutul de orașe martir și municipiilor Arad, Brăila, Buzău și Târgoviște. În fapt, probarea „marilor jertfe” a fost redusă la existența unor  persoane ucise, rănite sau reţinute până la fuga cuplului Ceauşescu.

Privești și te crucești. Știu perfect cazul Buzăului. Care jertfă? Care eroism? Singurul element care a putut fi bifat pentru a obține fraudulos titulatura „cinstei” a constat în faptul că în dimineața zilei 22 decembrie eu am fost ridicat de către o echipă de Securitate, dus în București și închis în beciurile Direcției a VI-a a Securității. Exista deci un arestat!

Fusesem trimis în domiciliu forțat în Buzău, în octombrie 1989. Locuiam la adresa din str. Democrației nr. 42, de unde eram însoțit de acasă la serviciu și înapoi de un securist care îmi stătea umăr la umăr. Întreaga circulație din zonă fusese reorganizată, strada Democrației era singura luminată într-un oraș care noaptea se scufunda în întuneric. Lumea cunoștea ce se întâmpla și de ce se întâmpla. Exceptând două rude care lucrau la aceeași Direcție a Apelor, în cele trei luni nu s-a manifestat vreun semn de solidaritate cu  mine[i]. În ziua de 22 decembrie, după arestarea mea, în oraș nu s-a ridicat nimeni împotriva regimului. Doar după plecarea elicopterului cu soții Ceaușescu au ieșit locuitorii Buzăului pe străzi. Nimeni nu i-a oprit. Nimeni nu a tras cu gloanțe în ei. Care jertfă? Care eroism? Ce necuviință, deportarea în oraș și arestarea mea din 22 decembrie 1989 să devină „circumstanța” acordării titulaturii de oraș-martir, Buzăului!

Respingătoarea corupție a certificatelor de revoluționar

În anul 1992 s-a constituit Club 22 ca asociație a revoluționarilor din Buzău – devenită, ulterior, „Asociația luptătorilor cu merite deosebite în victoria revoluției din decembrie 1989”. Povestind bovaric „trăirile lor opoziționiste”, chiar membrii asociației recunosc că nu au ieșit pe stradă decât după fuga cuplului Ceaușescu (aici).

La un moment, când s-a cerut ceva mai multă ordine în desfrânata afacere cu certificatele de revoluționari, Asociația m-a contactat cu rugămintea de a da o declarație privind arestarea mea în decembrie 1989. Era un fapt. Puteam să nu o dau? Să nu recunosc? Ulterior au revenit, solicitându-mă să deschid un proces de confirmare a reținerii mele. Ar fi obținut, astfel, prin instanță, ceea ce constituia o decizie cu putere de lucru judecat privind existența unui arestat în Buzău – condiția recunoașterii lor ca revoluționari. De această dată am refuzat. Consider înfruptarea din sângele și din suferința oamenilor imorală. Faptul compromite revolta celor care au înfruntat cu adevărat represiunea.

Peste câtva timp se va dovedi că revoluționarii buzoieni nici nu aveau nevoie de strategia lor „deșteaptă”.  Lucrând la dosarul Revoluției, procurorii au identificat 4 declarații privind arestarea mea la Buzău, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, date de către ofițeri de securitate în lunile ianuarie-martie 1990. Existența unui arestat în municipiu era din acel moment dovedită prin documente. Desigur, nu și „jertfa”, nici „eroismul” locuitorilor.

Astfel, 52 de revoluționari din Buzău stau pe spatele unui singur om, deportat și arestat în dimineața de 22 decembrie 1989 și își iau, lunar, indemnizațiile de revoluționari. În fața unei națiuni întregi, în plină zi (și nu noaptea, cum uneori semnează buzoianul Marcel Ciolacu) ei reclamă că au probat merite deosebite în victoria revoluției din decembrie 1989.

Corupția în numele revoluției din decembrie 1989

Politica orașelor-martir, sistemul certificatelor de revoluționar, Institutul pentru Revoluția din Decembrie 1989 sunt forme ale unei corupții elaborate, susținute politic, implicând rețele de oameni și instituții. Asocierile de decidenți și beneficiari au natura unor grupări infracționare de fraudare a banilor publici acoperite printr-un abuz al legii posibil printr-un abuz de autoritate[ii]. Acțiunile celor care controlează sistemul sunt toate flagrante, toate la lumina zilei, toate verificabile prin bunul simț. Decizia premierului Marcel Ciolacu, de a-l demite pe secretarul de stat Mihai Iulian Dodu, după ce acesta-i respinsese cererea de recunoaștere a statutului de „revoluționar cu merite deosebite”, confirmă că partidul care conduce folosirea coruptă a simbolisticii revoluției din decembrie 1989 este PSD. Decizia subliniază și incredibila aroganță pe care și-o permite acest partid chiar înainte de multiplele alegeri din 2024.

[i] Nu mă plâng. Nu așteptam semne de solidaritate. Eu însumi le spuneam oamenilor să nu riște prin comportamentul lor față de mine. Nu fac decât să confirm: nu a existat curaj, nu a existat jertfă printre buzoienii mei. Eram empatic cu frica lor.

[ii] Solidaritatea autorităților care adoptă legile cu cele care le interpretează și le judecă aplicarea face ca totul să rămână în sfera legalității formale