Întâlnirea de la Sochi dintre Vladimir Putin și Recep Erdogan: când relațiile dintre state sunt gestionate responsabil
Decât să-și lase concurența contraproductivă să scape de sub control, de-a lungul anilor, Rusia și Turcia și-au dat seama cu înțelepciune că este mult mai bine ca liderii lor să rezolve diferendele dintre țările lor ori de câte ori este posibil, cu o perspectivă clară spre atingerea unor serii de compromisuri reciproc pragmatice.
Ultimul summit de la Sochi dintre președinții Putin și Erdogan pare să fi fost un succes la toate nivelurile, în ciuda faptului că, ulterior, ambii lideri au refuzat să organizeze o conferință de presă.
Evaluarea mea se bazează pe observațiile lor publice înainte de ședință. Liderul rus a lăudat creșterea comerțului, a investițiilor, vorbind foarte mult despre cooperarea ambelor state în domeniul energiei convenționale și nucleare. Important mi s-a mai părut faptul că Putin a atras atenția asupra relației de lucru eficace pe care o au în special atunci când vine vorba despre Libia, Caucazul de Sud și Siria.
Aceleași aspecte pozitive au fost reafirmate și de către Erdogan, care, după întâlnire, a fost citat într-un interviu acordat New York Times spunând că achiziția de către țara sa a sistemelor de apărare antiaeriană S-400 din Rusia a meritat, în ciuda sancțiunilor SUA. De fapt, el intenționează să cumpere mai multe unități ale sistemului de apărare antiaeriană, deși procurarea sistemului S-400 nu a avut ca rezultat doar sancțiunile americane, ci și expulzarea Turciei din programul F-35, cu toate că Ankara plătise 1,4 miliarde de dolari pentru 100 de avioane de luptă Stealth (tehnologie care face dificilă detectarea prin radar sau sonar).
Rezultatul aparent pozitiv al summitului lor este semnificativ, dacă ar fi să mă raportez la concurența celor două națiuni în Europa Centrală și de Est, în Caucazul de Sud, în Asia de Vest și în Africa de Nord, care, iarăși, a devenit imposibil de gestionat. Turcia a încheiat, la începutul lui 2021, un acord de vânzare a dronelor militare cu rivala Federației Ruse Polonia, sugerând că ar putea exporta aceste sisteme destabilizante în Letonia, după ce le-a vândut inclusiv Ucrainei.
Președintele Erdogan a criticat, de asemenea, rezultatele ultimelor alegeri parlamentare ale Rusiei în Crimeea și a reiterat poziția țării sale că nu va recunoaște reunificarea democratică a peninsulei din 2014 cu Rusia. Mai mult decât atât, tensiunile militare dintre cele două țări păreau să se fi intensificat în Idlib-ul sirian înaintea întâlnirii din această săptămână. Și atunci se ridică întrebarea dacă Moscova ar fi dispusă să aibă încredere în Ankara, având în vedere că retorica sa prietenoasă poate deveni la fel de ușor vicioasă, defectuoasă. Amintesc aici că Turcia este responsabilă de moartea multor militari ruși în Siria, că a încercat să schimbe, din defavoarea Rusiei, echilibrul de putere în Caucazul de Sud, că a încurajat și susținut Azerbaidjanul în privința capturării Nagorno-Karabakh deținut de armeni, subminându-i încă o dată pe ruși, la fel cum a procedat în Libia prin sprijinirea guvernului Frăției Musulmane Libiene.
Deși o varietate de actori, cum ar fi SUA, Israel și țările arabe din Peninsulă, la care se mai adaugă și NATO, au conspirat pentru a sprijini războiul împotriva statului sirian, în momentul de față războiul continuă în principal din cauza asistenței unilaterale a Turciei, a instruirii forțelor din nordul Siriei și a finanțării jihadiste a acelorași forțe. Washingtonul, pe de altă parte, susține ramura siriană a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), considerată de Ankara drept organizație teroristă, din cauza apelurilor ei la independența și autonomia kurzilor, precum și la drepturile lor egale. SUA au fost, efectiv, blocate în mlaștina siriană, deoarece nu au reușit să-l alunge pe Bashar al-Assad de la putere și nici să slăbească influența rusă și iraniană în regiune. Acum controlează doar zonele deținute de PKK în Siria de Est.
Rusia și Turcia au interese concurente în Siria, prima dorind să mențină status quo-ul lung de zeci de ani, iar cea de-a doua încercând să-și recucerească fosta sa posesie imperială otomană. Cu toate acestea, în trecut, Turcia a arătat că a fost dispusă să lucreze alături de Rusia și Iran în contextul Platformei Astana privind dosarul sirian în vederea scăderii și limitării influenței SUA asupra procesului de pace din regiune. Oricât de dezamăgitor este pentru Turcia, dar pe cât încearcă cu disperare să devină o Mare Putere, pe atât realitatea îi demonstrează că prezența sa în Siria depinde de Rusia.
În ciuda problemelor dintre Moscova și Ankara, în special din cauza politicilor Turciei privind Caucazul de Sud, Ucraina și alte domenii de interes, este limpede că Rusia și Turcia nu se vor angaja niciodată în concesii unilaterale sacrificându-și interesele naționale, motiv pentru care președintele Putin a spus, citez, că „discuțiile noastre nu sunt deloc ușoare, dar rezultatul lor este întotdeauna unul pozitiv”.
Acest lucru vorbește despre disponibilitatea politică a ambilor lideri de a face compromisuri între ei ori de câte ori este nevoie, iar rezultatul scontat să fie benefic și reciproc.
După remarcile pozitive ale primului ministru armean Nikol Pashinyan cu privire la posibila reconciliere între Armenia și Turcia, Erdogan a anunțat că Ankara va lua în curând unele măsuri pentru a crea o platformă cu șase țări având drept scop rezolvarea tuturor problemelor contradictorii. Se poate presupune că aceste șase țări sunt Turcia, Rusia, Iran, Georgia, Azerbaidjan și Armenia. Acest aspect demonstrează că, pe măsură ce economia Turciei continuă să se prăbușească, ea nu mai are capacitățile de a opera pe mai multe fronturi în același timp. Este posibil ca președintele turc să dorească realizarea unui nou format regional pentru a ameliora un front de presiune, știind foarte bine că SUA și Franța intenționează să exploateze problema Nagorno-Karabakh împotriva Turciei. Așadar, Ankara se întoarce din nou către Moscova pentru a scinda influența și constrângerea crescândă a Occidentului în domeniul ei de interes.
Oricum ar fi, știind faptul că Turcia se întoarce foarte des și cu ușurință către Occident – dacă în maniera aceasta poate obține orice fel de avantaj și mai ales dacă profitul are legătură cu considerentele ei interne – Federația Rusă, prin afirmațiile liderului de la Kremlin și prin prisma deselor trădări din trecut ale turcilor, exprimă suficientă precauție în abordarea chestiunilor dificile, complicate, dintre cele două națiuni. Totuși, chiar și urmare a acestor dezacorduri, acestea nu vor conduce către deteriorarea incontrolabilă a relațiilor, până la ciocniri efective dintre ele, fiindcă președinții Putin și Erdogan au dat un exemplu excelent al modului în care statele rivale își pot reglementa în mod responsabil neînțelegerile într-o serie de sfere. De asemenea, au arătat într-un mod destul de convingător, că aderarea Turciei la NATO nu este un obstacol de echilibrare între Marile Puteri ale lumii, pentru a maximiza poziția generală a Turciei în ordinul lumii multipolare emergente. Relațiile ruso-turce nu vor fi niciodată perfecte, dar atâta timp cât au voință politică, ele pot fi oricând gestionate în mod responsabil.
Exact așa ar fi trebuit să procedeze și România în raport cu Federația Rusă, dacă am fi avut la conducerea țării patrioți adevărați și nu o liotă sfertodoctă și ticăloasă, interesată doar de sporirea propriilor averi.
Un comentariu
VA DUCE AUKUS DERUTA LA AUTONOMIA STRATEGICĂ A EUROPEI?
– În loc să se concentreze asupra armatei, UE ar trebui să-și folosească puterea economică pentru a evita să fie aspirată într-un război rece condus de SUA cu China.
De Eldar Mamedo
În timp ce liderii europeni mai digerau inca decizia președintelui Joe Biden de a-și respecta promisiunea de a se retrage din Afganistan până la 1 septembrie, a izbucnit o nouă criză trans-atlantică: de data aceasta pe tema AUKUS – un nou acord trilateral de securitate între Statele Unite, Regatul Unit și Australia.
Contractul francez cu Australia privind furnizarea submarinelor cu propulsie nucleară a fost o victimă imediată. Ca răspuns, un Paris iritat a mers atât de departe încât și-a rechemat ambasadorul de la Washington în semn de protest – pentru prima dată în istoria de aproape 250 de ani a relațiilor diplomatice dintre cei doi aliați.
Ministrul de externe Yves Le Drian a folosit genul de retorică rezervată de obicei dușmanilor străini ai Franței, nu prietenilor săi. În mod previzibil, incidentul a întărit vocile în favoarea „autonomiei strategice” europene – un concept oarecum vag înțeles în linii mari ca însemnând o capacitate a UE de a-și stabili propriile obiective strategice și de a le urmări independent (față de SUA).[1]
Furia francezilor de a fi marginalizați de presupușii aliați este de înțeles. Cu toate acestea, nu este clar ce spera Parisul să realizeze prin escaladarea unui conflict diplomatic cu Washingtonul. În ciuda angajamentului retoric al administrației Biden față de alianțe, retragerea din Afganistan a transmis deja un mesaj că SUA își vor urmări interesele naționale așa cum consideră ea de cuviință, nu aliații săi.
AUKUS face parte din strategia mai largă de a incercui China, pe care Washingtonul, în mod greșit, a definit-o ca prioritate principală. Chiar dacă o declarație comună Biden-Macron a încercat să repare ruptura cu câteva zile mai târziu, Washingtonul nu vede în mod clar Franța sau UE în ansamblu ca fiind esențială pentru strategia sa indo-pacifică.
În loc să ridice pumnii retorici, Franța și UE ar trebui, în cele din urmă, să se unească, să renunțe la atașamentul sentimental față de „alianța trans-atlantică” și să pună ceva concret pe conceptul de autonomie strategică.
Dar, procedând astfel, UE trebuie să-și aleagă bătăliile cu înțelepciune.
Având în vedere că Parisul și aliații săi consideră că AUKUS își trunchiază proiecția puterii externe, soluția lor este, în mod previzibil, să dubleze consolidarea capacităților militare ale UE. Există deja o multitudine de inițiative care vizează atingerea acestui scop, cum ar fi Inițiativa europeană de intervenție și Fondul european de apărare. Acest episod va avea, fără îndoială, un impact asupra activității privind „busola strategică” a UE, care se preconizează că va fi dezvăluită cândva la începutul anului 2022, pentru a oferi politicii de securitate a UE un sentiment de scop și direcție.
Cu toate acestea, pentru toate discuțiile despre Indo-Pacific, UE nu a reușit până acum să proiecteze puterea acolo unde a contat cel mai mult – vecinătatea sa imediată. „Grupurile de luptă” create de UE au fost declarate oficial operaționale în 2007. Cu toate acestea, în Libia, de exemplu, UE se reduce la observarea conflictelor dintre alți actori, inclusiv Rusia și Turcia, și la abordarea consecințelor, cum ar fi fluxurile de refugiați și reacțiile politice la acestea care amenință să submineze însăși structura societăților europene.
Pentru ca ambițiile sale strategice să fie luate în serios, UE trebuie să dezvolte anumite capacități de intervenție în vecinătate, dar astfel de intervenții ar trebui să se limiteze strict la obiective realizabile și să fie puse în aplicare în conformitate cu dreptul internațional.
Văzând „autonomia strategică” îngust, prin prisma militară ar aduce UE periculos de aproape de repetarea eșecurilor SUA în Orientul Mijlociu. Împărțirea regiunii în „actori răi” și „buni”, fluajul misiunii care, în cele din urmă, poate implica încercări de schimbare a regimului și de construire a națiunii sunt câteva dintre riscurile asociate. În plus, cel mai capabil stat militar al UE, Franța, are o lungă istorie colonială în regiune, ce trage greu în secolul 21.
O modalitate mai bună pentru UE este de a-și afirma și consolida principalul său atu: puterea economică. Cu 16% din PIB-ul global, UE-27 este un egal economic atât pentru Statele Unite, cât și pentru China și depășește cu mult Rusia. În cele din urmă, relevanța globală continuă a Europei depinde de forța economiei sale.
Pentru un continent care în ultimul deceniu a trecut prin criza financiară, criza zonei euro și pandemia de COVID-19, „a construi mai bine” este la fel de relevant ca și pentru Statele Unite. Convenirea unui plan de redresare covid în 750 de miliarde de euro a fost un prim pas necesar. Urmează o relaxare a regulilor fiscale rigide care au compromis creșterea economică și au alimentat o reacție populistă în țări precum Italia, a treia economie ca marimea a UE.
Iar UE nu ar trebui să ezite să-și folosească puterea economică încă considerabilă în slujba obiectivelor sale geopolitice, la fel ca SUA și China.
Acest lucru se datorează faptului că desavurarea puterii economice este la fel de direct legată de securitate ca orice grup de luptă.
De exemplu, UE a refuzat să-și folosească mușchiul economic pentru a proteja JCPOA după încălcările și retragerea lui Trump din acord. Acest lucru a dus la o ieșire progresivă a Iranului de la propriile angajamente în temeiul pactului, care ar putea, în cele din urmă, să distrugă cu totul tratatul, creând o criză de securitate potențial gravă, care ar afecta în mod inevitabil Europa.[2]
În aceeași ordine de idei, ceea ce AUKUS a dezvăluit cu adevărat nu este atât de mult o nevoie presantă ca UE să-și construiască capacitățile militare, cât importanța afirmării puterii sale economice pentru a evita să fie aspirată într-un război rece condus de SUA cu China – un curs trasat de fostul cancelar german Angela Merkel și care ar putea fi continuat de succesorul ei, fie un coleg creștin-democrat, fie un social-democrat.
De altfel, rezultatele recent publicate ale unui sondaj realizat de Consiliul European pentru Relații Externe arată că majoritatea europenilor nu doresc să participe la niciun nou război rece.
Odată ce praful se așează peste scandalul franco-sua. UE în ansamblu ar trebui să tragă concluziile corecte, bazându-se pe punctele sale forte ca centru de putere economică și evitând tentațiile de a se alătura bătăliilor geopolitice sau ideologice în locuri îndepărtate pentru care nu este potrivită și pe care cetățenii săi le resping.
NOTE:
1.Chiar dacă președintele Joe Biden a insistat săptămâna aceasta la Națiunile Unite că dorește cooperarea cu potențiali rivali străini, majoritatea europenilor cred că Statele Unite sunt deja angajate într-un nou „război rece” cu China și Rusia, ei consideră că propriile lor națiuni nu sunt implicate, potrivit unui nou sondaj al respondenților din 12 țări UE, publicat marți de Consiliul European pentru Relații Externe.
Sondajul, care a fost realizat online și prin interviuri telefonice la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, a chestionat puțin peste 16.000 de respondenți din 12 țări ale UE – Austria, Bulgaria, Danemarca, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania și Suedia – care împreună reprezintă aproximativ 80% din populația totală a blocului comunitar.
Noul sondaj a constatat că 60% dintre europeni cred că un nou „război rece” este deja în curs de desfășurare între Statele Unite și China, iar un număr ceva mai mic – 59 la sută – cred că același lucru este valabil și pentru relațiile dintre Washington și Moscova.
Dar relativ puțini europeni își văd propria țară ca fiind la fel de implicată.
Respondenții din Ungaria, Bulgaria, Portugalia, Austria și Italia au fost cei mai înclinați să nege că China reprezintă o amenințare pentru țările lor,
“Noul Occident” este o coaliție între Washington și Bruxelles, mai degrabă decât între SUA și Europa”. Pe scurt, relativa agresivitate a Bruxelles-ului este împotriva opiniei populare din Europa.
Până în prezent, numai instituțiile europene, mai degrabă decât publicul european, sunt gata să vadă lumea de mâine ca pe un sistem tot mai mare de concurență între democrație și autoritarism,
2. Recent Iranul a devenit membru deplin si permanent al SCO – Organizatia Cooperatiei de la Shanghai si nu mai poate fi asa de usor umilit si conditionat ca in trecut, iar pe de alta parte sanctiunile ONU au fost ridicate si ele..
Iranul va cere conditii demne si echitabile in JCPOA, de pe noua sa pozitie.
Traducere și Note: CD