de Magda URSACHE

„Să nu ne închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întîmpla şi asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea”.

Sorin Lavric, din Cuvînt la primul simpozion internaţional de martiriologie, 11 oct. 2010.

La modul curent, în istorie se strecoară „bazne”, greşeli de interpretare, neînţelegeri. Poveştile vieţilor trecute cuprind imagini eronate, multă ficţie, făcături cu duiumul. E ştiut că ni se oferă nu istorie, ci istorii şi istorioare, narîndu-se la past imperfect, ca să uzez de sintagma lui Mark C. Carnes.

Postsocialist, am sperat într-o schimbare la faţă a istoriei care n-a prea venit. Dimpotrivă: etaloanele breslei, competenţă, etică, luciditate, par a fi înlocuite cu altele. Intelectuali de serviciu şi în servicii au „lucrat” la imaginea de sine, mai exact la stima de sine a românilor. Am fi laşi, lipsiţi de onoare, fără personalităţi-simbol. Marile fronturi n-au avut eroi. Nici eroi în viaţă nu mai avem, s-a decretat după ce s-a stins Elisabeta Rizea. N. Djuvara oftează: „Sîntem moi”, cînd nu sîntem… cumani (catolici). Dar pasivitatea, inerţia românilor de unde provin, dacă nu din cultivarea slăbiciunii colective, nicidecum a coerenţei naţionale? Conştiinţa unităţii spaţiului românesc a fost cea mai păgubită. Teza naţiunii-invenţie şi a statului-invenţie dăunătoare a căpătat adepţi mulţi. S-a contestat unitatea statală, ca şi cum n-ar fi ţelul, idealul fiecărei naţiuni forte. Pentru Mircea Vulcănescu, Unirea a fost „dreptate dumnezeiască”; Unirea a făcut, după C. Argetoianu, „un popor fericit”. Şi Vulcănescu, şi Argetoianu au fost diabolic maltrataţi şi au murit în temniţă. La noi, la Ieş, primăria a decis să economisească gazul metan (cît două ochiuri de aragaz), stingînd flacăra de la Monumentul Unirii, grup statuar reprezentînd provinciile: Basarabia, Transilvania şi Bucovina. A fost reaprinsă cu mare greutate, după proteste în mass-media.

Apăsată de Zeit-geist-ul deconstructivist, elita sonoră i-a declarat pe patrioţi vetuşti, ironizîndu-le „tresărirea tîmpit-patriotică”. S-a furat revoluţia, s-a furat etnicul de securiştii neaoşişti; politicieni îmbujoraţi fură (îşi însuşesc) patriotismul.

În şcoala stalinizată s-a spus că există un patriotism burghez – de repudiat – şi un patriotism comunist – salutar –, forma sa cea mai înaltă fiind dragostea faţă de URSS. Istoria lui Roller îi blama pe „imperialiştii” ţărani, căzuţi în triunghiul morţii, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Acum se spune că eroismul în luptă e „batere de cîmpi”, deşi se face apel la el cînd se moare în războaiele altora, în Irak ori Afganistan.

După căderea Ceauşescului, o „inginerie” istorică aplicată concertat a fost de-mitizarea voievozilor. Tot la noi, la Ieş, s-au spart capetele statuilor la propriu. Matei Basarab şi Vasile Lupu au fost des-figuraţi, la fel Brâncoveanu, domn creştin. Minimalizaţi victoriile, augmentaţi dezastrele a fost un îndemn luat în seamă de pedagogii de şcoală nouă, sistemul educaţional fiind orientat pe direcţia versus, nu pro eroi. Un Mitu (contra mituri) a consumat multă hîrtie de manual, cam în aceeaşi vreme în care, în numele statolatriei, un Gherman se declara sătul de România, dorindu-şi o mică Transylvanie a lui. În paranteză fie spus, Partidul Popular European (la care a aderat UDMR, urmînd PDL) militează pentru un organism de conducere pan european. Vor ardelenii federalizaţi să meargă iar cu jalba la-mpăratu’?

Detest trombonistica, patriotismul de nuntă şi de botez şi aşa este, istoricii ceauşişti au  exagerat izbînzile voievozilor. Dar asta nu înseamnă că trebuie satanizaţi. Ne repezim s-o scuzăm pe contesa Báthory şi băile ei de sînge, o prezentăm ca rafinată poliglotă, acuzată în fals de crime pentru că Matia pusese ochii pe averea ei, dar Vlad Ţepeş rămîne Dracula, un tartor al vampirilor din Carpaţi. O autentică (deşi cuvîntul exact e sinceră) istorie non-socialistă trebuie să valorifice şi victoriile, şi înfrîngerile. Dar şi ce s-a făcut peste capul românilor şi nu-i folk-lore amestecul străin. O istorie a documentului (mai puţin a sentimentului) e necesară ca aerul.

Am îngăduit manifestările răului. Iar răul ştie să se impună, la fel cum ştie să amăgească. Respectul, demnitatea de sine, mentalul de învingător, de nesupus trebuie cultivate, altfel se ajunge la demoralizare. De cărţi scrise de „nifilişti”-negativişti sînt pline librăriile, dar şi de cele scrise de oportunişti, falsificînd, răstălmăcind… Tîrziu, în telenoapte, mi-a fost dat să aflu ce tare l-a chinuit (12 ani) Dej pe Luca Laszlo, ca şi cum fostul gardist al lui Béla Kun n-ar fi avut regim preferenţial de închisoare; pe Walter Roman, care a militat pentru înfiinţarea statului independent Transilvania (idee iarăşi în trend), venit pe tancul cu stea ca locot.-col. în divizia, „Horia, Cloşca şi Crişan”, îl reabilităm. Dacă avem nonpoliticieni, nonvedete, nonziarişti, de ce n-am avea şi noneroi?

Există tendinţa de a-i uita pe martiri pînă la a-i cenzura pe smintiţii care-i evocă. M-am întrebat de ce s-a produs la Iaşi, în august 2008, un adevărat scandal legat de o expoziţie găzduită de Muzeul Kogălniceanu. Ziarele corect politice au intrat în alertă maximă de cod verde,  iar muzeografii au fost ameninţaţi cu închiderea porţilor. Asociaţia „Rost” a fost depistată ca nedemocrată. Ce făcuse altceva decît să organizeze, sub egida şi a CNSAS, o expoziţie itinerantă de fotografii şi documente (în principal, acte de condamnare emise de Tribunalul Poporului) în holul casei lui Mihalache Kogălniceanu. Erau prezentaţi şase martiri ai închisorilor comuniste: preoţii Arsenie Boca  şi Arsenie Papacioc, Daniil Sandu Tudor, arestat în 1958 cu lotul Rugul Aprins, condamnat la 25 de ani şi mort la Aiud, Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide. Fandacsia de cămaşă verde îi molipseşte pe mulţi în, chipurile, „fascizanta” Românie. Să înţeleg că n-am avea voie să vorbim cum se cuvine despre Valeriu Gafencu, numit de deţinuţi Sfîntul închisorilor? Că martirii sînt nedoriţi?

Convingerea nu numai a mea este: nu vom depăşi trecutul dacă îi diminuăm tragedia. Nu numai că nu rememorăm destul jertfa curată din temniţe, dar unii dintre eroi au ajuns obiect de cenzură, invocîndu-se frica de a nu fi clean politic, alt tip de domesticire. Tinerii nu ştiu mai nimic despre rezistenţa fizică şi morală a martirilor anticomunişti, despre lupta lor împotriva regimului de oarbă supunere, împotriva dictaturii anticreştine şi antinaţionale. Ce ştiu tinerii despre adolescenţii condamnaţi la ani grei de puşcărie, ca Mihai Buracu, intrat în „laboratorul concentraţionar” al închisorii Piteşti pentru că încercase s-o ajute pe soţia unui profesor arestat (v. Tăbliţele de la Itşep-ip ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008)? Unii aveau de ispăşit şi condamnări de 200 de ani! Parcă am vrea să ne eliberăm de povara trecutului (clişeu ideologic reactivat). Şi-mi vine în minte o discuţie cu fiica unui deţinut politic, domnul Vlad Marievici, convinsă că „vrem să scăpăm de martirii neamului: pînă şi amintirea lor ne deranjează”. În „Restauraţia capitalist-comunistă”, cum o numeşte Dan Culcer, victimele rămîn nerăzbunate prin nepedepsirea torţionarilor. Ba mai mult: s-a propus ca deţinuţii politici să fie  răsplătiţi simbolic pentru suferinţă cu 10 mii de euro, iar moştenitorii direcţi, cu jumătatea sumei. Atîta va obţine Marcel Petrişor (Fortul 13 Jilava, ca loc de martiriu, l-ar putea avea ghid); atîta vor obţine fiica lui Dinu Pillat, fiica lui Radu Gyr, fiica lui Anton Golopenţia… Paul Goma e încă persona non grata, nu va primi nimic, cu siguranţă, nefiind repus în drepturile de cetăţean român.

Ducem memoria la curăţat, ne autoamneziem; bucureştenii, din ignoranţă zîmbitoare, se dau pe gheaţa patinoarului Moghioroş, membru CC/PCR din ’45 pînă-n ’68, care „s-a ocupat” şi de Naghy Imre. Îl ascultăm pe Bogdan Olteanu evocîndu-şi duios bunicuţa, pe Ghizela Vass, membră CC/PCR din ’48 pînă-n ’84, însărcinată să-i cazeze (citiţi: aresteze) pe membrii grupului Naghy Imre, refugiat în România. O vedem la televizor pe nepoata lui Mizil, omagiindu-şi bunicul creştin, care ţinea cu sfinţenie Crăciunul şi Paştele.

Da, se cultivă golul de memorie, dar şi nepăsarea faţă de memoria corectă. Trebuie (neorollerist) să-ţi aminteşti dirijat, să comemorezi dirijat. Concasăm statui, că altceva a avut grijă cuplul Iliescu-Roman să nu mai avem. În loc ca fiecare închisoare politică să devină un muzeu al martiriului (marea excepţie: Memorialul de la Sighet), noi l-am considerat pe Silviu Brucan „un muzeu viu” şi am transformat puşcăria cumplitului „experiment Piteşti” în trust de construcţii. Ar fi trebuit să existe un Memorial al Canalului Dunăre-Marea Neagră, cu cele 14 lagăre de exterminare. Dej, care l-a început în anii ’50 şi l-a întrerupt în ’55, considera Canalul „un mormînt al burgheziei româneşti”. Sarcină bifată. Minimalizăm proporţiile Holocaustului roşu, deşi, în perioada stalinistă, au fost ucişi, deportaţi, închişi în lagăre milioane de nevinovaţi. Popoarele mari îşi respectă martirii; să învăţăm de la evrei, care nu-i uită pe înaintaşii lor, sacrificaţi de teroarea brună. Pentru ca victimele să nu rămînă victime. Cîţi torturaţi, încă în viaţă, mai speră într-un Nürenberg II? Mesajul naţiei către ei care este? Balul de caritate de Halloween, la Palatul Parlamentului? Mă întreb şi vă întreb: după revoluţia de stradă cu cea mai mare vărsare de sînge din lagăr, trebuia să fim prezentaţi ca popor fără demnitate? Marfă ieftină, cu defecte, descusută la încheieturi? Să se accentueze că dăm mereu bir cu fuga şi cu fugiţii? Că au fost inexistente actele de eroism, ca să comentăm numai acte de trădare? Sigur că au fost, ca-n istoria oricărui neam. S-a făcut film despre trădarea lui Grigore Crăiniceanu. Dar tatăl lui, generalul, a spus: „Între patrie şi fiul meu nu ezit a-mi face datoria faţă de patrie”. Fiul n-a putut să se sinucidă ca să-şi spele ruşinea, cum i-a propus generalul Prezan, dar Prezan n-a intervenit să-l salveze: şi-a lăsat nepotul trădător să fie executat. Ni se propune o istorie din înfrîngeri şi umilinţe, ceea ce nu întăreşte pe nimeni. Uităm că Iuliu Maniu nu şi-a salvat viaţa cedînd. Nici Gheorghe Brătianu. Nici Mircea Vulcănescu. Nici Valeriu Gafencu. Nici N. Steinhardt. Pentru a dezvolta conştiinţa jertfei întru Hristos la români, martiriul lor ar trebui învăţat în şcoală.

Alt exemplu de istorie controlată, supravegheată corect-politic? Uniunea Scriitorilor din Basarabia, la împlinirea a 90 de ani, a dezvelit un monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de regimul comunist. Monumentul a fost sfinţit la 16 octombrie 2010, în prezenţa preşedintelui Mihai Ghimpu.

La noi: proiectul lui Ion Lazu a căzut cu tot cu Casa Monteoru. Aprobat în 26 ianuarie 2008 ca Memorialul Scriitorilor Români Încarceraţi (1944-1989), proiectul nu s-a mai realizat. Pe lista Lazu se aflau 403 victime ale teorii comuniste, dintre care 53 decedate în închisori. CNSAS deţinea o listă cu numai 80 de nume; USR n-avea vreo evidenţă. A urmat tergiversarea. S-a spus că unii au colaborat cu Securitatea; că alţii au fost legionari şi că n-ar fi momentul să reabilităm dreapta.

Ion Lazu a încercat să aducă un argument: nu este monumentul eroilor, ci al victimelor. N-a reuşit să convingă. Dar o fi momentul s-o reabilităm pe Ana Pauker ca „iluminată” a cauzei? Pe Maurer, ca „aristocrat” al aceleiaşi cauze, pe Corneliu Mănescu, alt „aristocrat” roşu, ca şi Gogu Rădulescu?

Aşa-i la noi: sînt victime de dreapta şi victime de stînga. Ca şi cum ar fi normal ca pe ei, pe martiri, să-i plasăm la stînga ori la dreapta; ca şi cum ar trebui să-i vedem pe orizontală, nu pe verticală: jos – ticăloşii; sus – martirii. Constantin Ciobanu are dreptate: „să evadăm din plasa pseudo-soluţiilor şi a diversiunilor ideologice”.

Îi cinstim pe martirii din vremea comunismului? Cum ne îndeplinim datoria faţă de neomartirii români din secolul XX? A fost întrebarea primului simpozion de martiriologie, din 11 octombrie 2010, pus sub semnul Icoanei Noilor Martiri, pictată de maicile mănăstirii Diaconeşti-Bacău. Fără ecoul cuvenit în mass-media (doar Radio Bucureşti, prin Teodora Stanciu, şi-a făcut datoria), dar şi cu cîrcoteli „corect-politice”, pe bloguri. Reperele naţionale deranjează, iar recunoaşterea sfinţilor din închisori se face greu de către B.O.R.

O anamneză vie, spre a-i spune ca André Scrima, a fost şi colocviul Daniil Sandu Tudor – „un rug aprins” pentru demnitate, credinţă şi inspiraţie, creştină, desfăşurat la Mănăstirea Neamţ şi la Schitul Cărbuna, cu binecuvîntarea stareţilor Benedict şi Elefterie. À rebours cu tendinţa de a-i da uitării pe martiri. Cîte ceremonii oficiale de comemorare a sacrificiului lor cunoaşteţi? A-i sanctifica printr-un moratoriu popular e treaptă de urcuş haric. Dar, mai întîi, să-i facem cunoscuţi tinerei generaţii. E ceea ce a izbîndit organizatorul colocviului poetul şi eseistul Adrian Alui Gheorghe, director al Direcţiei pentru Cultură a Judeţului Neamţ. Mai an, la Cărbuna,  şi, în acest sfîrşit de octombrie, la Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costache”.

Invitatul de onoare al Zilelor „Daniil Sandu Tudor”, Gh. Grigurcu, m-a întrebat retoric (pentru că ştia bine răspunsul) de ce sînt ignoraţi martirii. Simplu. Nu cunosc martiri fără Dumnezeu şi fără neam, fără Treime şi fără etnie. „Ţară, Ţară, ascultă glasul Domnului!”, stă scris în Biblie, Ieremia, 22, 29. Or, săracilor în duh şi cu duhul nu le convine acest punct de plecare. Jertfa nu „rentează”; ideea sacrificiului pentru neam e declarată inactuală; tranziţia noastră n-are nevoie de martiri. E Mircea Vulcănescu un model de conduită pentru finanţişti? Cît despre asceză… Se practică hedonismul ego-ist, doar trăim într-un consumism feroce. Asceză la Băsescu, la Vlădescu, la Remeş-Caltaboş, la Udrea-Cocoş? Mai generos, Ciorbea oferea „reformă pe pîine”!

Întreţinerea memoriei martirilor asigură unui neam identitatea. Onoarea. Şi citez iarăşi din cuvîntarea lui Sorin Lavric: „moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stradă cînd ştii că te tragi din oameni ca Masile Motrescu şi Costache Orpişan”. Din oameni ca Ion Gavrilă Ogoranu, adaug eu, care a luptat pe versantul de nord al munţilor Făgăraş şi a murit la 83 de ani, în 2006, convins că „brazii se frîng, dar nu se îndoaie”.

Colegi de mic ecran, media-antropologi, media-sociologi, media-psihologi, dar şi scriitori la ziare, nu prididesc să prezinte etnoimaginea românilor în negru sau în gris sceptic. Cineva de o inconştienţă magnifică (nu-l mai numesc) era sigur că nu s-ar putea alcătui nici un capitolaş de două foi despre onoarea la români. Ca şi cum Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, V. Voiculescu, Gyr, Ţuţea n-ar fi din neam cu noi. Din ce neam o fi Grigore Caraza, contemporanul nostru? Patimile lui, istorisite în Aiud însîngerat, au cunoscut patru ediţii, prima la editura Vremea XXI, 2004, iar cea mai recentă, definitivă, la editura Conta, 2010. Scrie dr. Florin Mătrescu, pe coperta a patra: „Eroul naţional Grigore Caraza, ce acumulează 21 de ani de puşcărie şi doi ani de domiciliu forţat, demonstrează, în acelaşi timp, că elita supravieţuitorilor perimetrului concentraţionar românesc, luptători ai neamului avînd permanent crucea în suflet şi în inimă, îşi privesc retrospectiv suferinţa ca o încercare şi o şcoală a credinţei lor în valorile creştine şi ale neamului românesc (…)”.

De ce nu s-ar împlini din nou uniunea biserică-intelectualitate? Ne-am adunat la Mănăstirea Neamţ ca să cinstim amintirea lui Daniil Sandu Tudor. Începutul, cum spuneam, a fost făcut de Adrian Alui Gheorghe la Schitul Cărbuna, într-o branişte parcă semănată de îngeri cu brînduşe albe – suflete ale morţilor. Şi poate că schimonahul Daniil Mărturisitorul nu va fi recunoscut curînd ca martir şi trecut în calendar. Dar sper ca Zilele „Daniil Sandu Tudor” să grăbească momentul acela benefic. Iar întîlnirea noastră să fie replica necesară la ceea ce un ipochimen numea „tehnica neputinţei la români”. Să ducem proiectul de canonizare la capăt, ca să nu mai fim certaţi ca ne-isprăviţi.

Un tînăr eseist, Adrian G. Romila, se îndoia că ar mai fi posibil „un rug aprins”, azi. Îmi interzic să fiu pesimistă. La Aiud, Mănăstirea „Sfînta Cruce” va include şi primul Centru de cercetări martiriologice; la Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, păstorită de Părintele Iustin Pârvu, vin zeci de grupuri de elevi, să se închine la moaştele celor chinuiţi intra muros. Dacă ne îndeplinim datoria de a-i cinsti pe martirii secolului trecut, dacă nu vom ezita să-i recunoaştem pe eroii timpurilor noastre, de la Grigore Caraza şi Paul Goma la învăţătoarea Cristina Anghel, în greva foamei pentru aplicarea legii, rugul se va aprinde. Flacăra aceea tainică stă să izbucnească. Punîndu-i martiri în lumină, îi vezi Lumina.