Trădarea de ţară – negru pe alb

[Precizare preliminară: Nu cred câtuşi de puţin în naţionalism. Textul care urmează nu e despre ‘interesul României’ ca opus celui al altor state. E despre interesul meu şi al tău ca, mai mult sau mai puţin întâmplător, cetăţeni ai acestui stat, supuşi, aşadar, legislaţiei locale şi deciziilor politicienilor care îl conduc. În tot ceea ce urmează mă refer, aşadar, la ‘ţară’ ca loc, ca spaţiu de vieţiuire, economic, social, cultural-spiritual în care se găsesc români, unguri, nemţi, evrei, ţigani şi alţii – cu toţii mult mai prieteni, dacă nu chiar ‘fraţi’, între ei, decât ne asmut politicienii să credem. Pentru mine, personal, nu există ‘naţiuni’ inamice, există doar o specie inamică, fără îndoială non-umană, tocmai politicienii despre care vorbeam. Aşa vă voi ruga să ‘citiţi’ tot ce urmează.]

Nu încape nici o îndoială: România este o colonie, o sursă de materie primă şi muncă ieftine pentru oricine are capacitatea de a-i ‘cointeresa’ politicienii. O diferenţă importantă apare, însă, în vânzarea- de-sine-pe-mai-nimic a acestei ţări, în ultimii ani: resursele care puteau fi exploatate fără a dăuna grav mediului, sănătăţii populaţiei, şanselor de viitor s-au cam epuizat. Acesta este sensul special al coabitării Ponta-Băsescu, unul care pune în evidenţă natura profundă a acestor doi oameni, ca şi a multora dintre cei din jurul lor: nepăsarea totală, puterea de a continua jaful fără a acorda vreo atenţie noului tip de consecinţe.

Site-ul pesurse.ro a publicat, alaltăieri, prima luare de poziţie a unui parlamentar vis-a-vis de proiectul de lege despre care am scris aici cu mai bine de două săptămâni în urmă. Şi cum e acesta afirmă despre proiectul de lege că reprezintă o sfidare a statului de drept – afirmaţie strict adevărată, dar cam tare şi periculoasă pentru actuala Putere, ‘îngrijitorii’ site-ului s-au grăbit să însoţească publicarea documentelor propriu-zise cu un rezumat cum nu se poate mai pozitiv pentru Proiectul RMGC. Se reia astfel, în textul ‘editorial’ care precede link-urile propriu-zise, toată propaganda privitoare la imensele beneficii pentru statul român şi comunitatea locală. E un exemplu cum nu se poate mai bun despre cum poţi dezinforma cu simple citate, prin trunchiere şi scoatere din context; dar e evident că ‘jurnaliştii’ se simţeau cu musca pe căciulă, după ce îndrăzniseră să spună ceea ce e inacceptabil în presa românească.

Voi relua mai jos unul dintre documentele aferente legii – e vorba despre proiectul Acordului care ar trebui semnat între Statul român şi investitorii străini. Dar nu voi simula imparţialitatea şi nu mă voi mărgini la simple citări – ar fi păcat. Am o poziţie pe care o ştie toată lumea; consider că acest text îmi oferă cele mai bune argumente. Lucrurile din el trebuie văzute şi înţelese în context; iar dacă reuşim să facem asta, vom descoperi una din cele mai preţioase ‘mărturii’ despre felul cum conducătorii corupţi ai acestei ţări o ţin în genunchi în faţa intereselor oculte ale… probabil, ale oricui e dispus să plătească un comision. Aduceţi-vă aminte că nu am reuşit să vedem niciodată contracte cum ar fi cel cu Bechtel, şi ne-am întrebat cât de catastrofal or fi ele întocmite. Ei bine, acum avem ocazia excepţională de a citi un draft a cărui lectură va fi mai mult decât suficientă ca să înţelegem de ce, într-un anumit sens, ne prăbuşim neîntrerupt de la Revoluţie încoace.

————————

Articolul 1 vorbeşte despre o creştere a cotei de participare a Statului până la 25%, în două etape – lucru care ar suna bine, dacă nu ţinem cont de condiţiile pe care România trebuie să le îndeplinească pentru a i se face acest ‘favor’: pur şi simplu, e vorba despre a excepta Proiectul RMGC de la toate prevederile legale (de mediu, de protecţie a patrimoniului, de respectare a regimului constituţional al proprietăţii private etc.) de a căror respectare compania nu a reuşit nici măcar să se apropie în paisprezece ani. Cu alte cuvinte, i se spune Statului: ia de-aici, cât îţi trebuie ca să închizi ochii? ca să-ţi ţii gura?, i se trasează sarcini, şi doar în cazul în care ‘face frumos’ (citeşte: admite şi legiferează încălcarea propriilor legi) i se acordă încă 5,69 + 2% din participaţie.

Mi se pare, astfel, de-a dreptul fascinant fragmentul care ne spune nu doar că România trebuie să dea Acordul de mediu, ci şi că doar dacă acesta “nu conţine modificări semnificative faţă de Proiectul prezentat şi propus prin Raportul EIM si Studiul de Fezabilitate şi, prin urmare, permite derularea si implementarea Proiectului astfel cum acesta este descris” participaţia se va modifica. De ce găsesc acest fragment atât de interesant? Fiindcă în urmă cu doar vreo două luni Ministrul Mediului, Rovana Plumb, spunea pe toate televiziunile că nici nu se pune problema autorizării proiectului cu documentaţia de la vremea respectivă… şi fiindcă mă aştept ca în zilele următoare guvernul Ponta să iasă cu minciuna că s-au schimbat serios datele legate de protecţia mediului. Or, tocmai această condiţie impusă de către investitor României ne arată că nu s-a modificat nimic semnificativ.

Mai jos (Articolul 1, 4), se spune aşa: “Statul român şi acţionarul minoritar al RMGC controlat de Statul român nu sunt obligate să contribuie financiar la majorările capitalului social al RMGC, cu excepţia cazului in care o astfel de majorare de capital este impusa de prevederile legale. În lipsa unor disponibilităţi financiare ale statului român sau a acţionarului minoritar al RMGC controlat de statul român, GBU se angajează să-i ofere împrumuturi cu dobândă pentru realizarea aportului la capitalul social şi menţinerea cotei de participare la acesta.” Ceea ce publicul ştie mai puţin este că toate majorările de capital de până acum au fost impuse de prevederile legale, în situaţii în care în absenţa majorării compania ar fi intrat în insolvenţă. Astăzi, România are faţă de GBU semnificative datorii, rezultate tocmai din împrumuturi anterioare – ceea ce îi făcea pe experţii ASE Bucureşti, conduşi de prof. dr. Afrodita Iorgulescu, să vorbească despre ‘statul captiv la Roşia Montana’ .

——————————

În Articolul 2 se insistă extrem de mult (şi de retoric) asupra beneficiilor excepţionale pe care le-ar obţine România din această afacere cu RMGC. Ca să tăiem, vorba englezului, povestea lungă scurt(ă), vă propun să luăm în discuţie doar cifra pe care însăşi compania o oferă, evaluativ, drept sumă totală obţinută de stat în urma Proiectului: peste 5, 2 miliarde USD. E de presupus că toate calculele au fost maximizate şi s-a tras cât s-a putut ca să se ajungă la aceşti bani, în aparenţă mulţi. Ce e însă foarte simplu de făcut, e să comparăm suma cu valoarea zăcământului, estimabilă pornind de la documentele publicate de Natural Resources Holdings. Astfel, luând în considerare doar aurul (fără a vorbi despre argint, care e exploatabil conform protocolului dintre stat şi RMGC, sau celelalte metale, de care investitorul promite solemn să nu se atingă), 18.500.000 de uncii la preţul de 1.200 USD/ uncie înseamnă 22 mld, 200 milioane de USD.

Am să încerc, cu voia Dvs., o analogie – care, vom vedea imediat, funcţionează doar până la un punct. Aveţi în cămară 22 de saci cu făină, şi vi se spune că nu aveţi capacitatea (know-how-ul şi tehnologia) de a-i căra până în bucătărie. Vine cineva şi vi-i cară. Preţul transportului e… 17 saci. Şi nu numai atât. În timpul ‘operaţiunilor’, omul vă dărâmă cămara, vă murdăreşte ireversibil bucătăria, vă otrăveşte apa de la robinet şi aerul pe care îl respiraţi. Şi ca să vă explic de ce analogia nu e perfectă, iată: grâul se face în fiecare an, deci rezerva de făină poate fi reîmprospătată; aurul, nu.

Aceasta este, în cifrele cele mai simple şi definitive, ‘afacerea’ Roşia Montana. Tot restul (că nu suntem în stare, că e criză şi avem nevoi speciale etc.) e gargară. Fireşte, datorită zgomotului imens făcut în ideea că deja suntem ‘în horă’ cu RMGC, nu şi-a mai pus nimeni întrebarea: de ce am face aşa ceva? Fiindcă răspunsul e, cu adevărat, înspăimântător în simplitatea lui: suntem pe cale a fi păcăliţi/ furaţi de nişte escroci, nişte politicieni vânduţi şi o presă mincinoasă.

———————————

Articolul 5, în întregul lui, prezintă investitorul majoritar ca pe un fel de mare societate de binefacere, dedicată salvării culturii şi patrimoniului românesc. Se pomenesc, într-adevăr, cifre impresionante, se afirmă că s-a făcut deja enorm la Roşia Montana şi se vor cheltui, în continuare, sume astronomice. Din nou, întrebările pe care trebuie să ni le punem sunt, pe de o parte, ce a făcut cu adevărat până acum RMGC, şi pe de alta în schimbul a ce sunt promişi respectivii bani. Fapt este că în toţi aceşti paisprezece ani (mai ales la început, când se spera în ‘lichidarea’ rapidă a afacerii şi orice casă sau monument era pur şi simplu un obstacol în calea dezvoltării… pe scurt, când nu exista uriaşa prefăcătorie de acum) compania a lăsat, ba chiar a ajutat clădirile să cadă în paragină. Pe de altă parte, investirea a 70 + 30 milioane de dolari pentru patrimoniu e condiţionată de declasarea Cârnicului şi descărcarea de sarcină arheologică pentru orice monument care intră în perimetrul proiectului. La fel ca şi în articolul 1, doar că mai aplicat pe domeniul moştenirii istorice, avem de-a face cu (promisiunea unor) sume imense pentru a obţine afirmaţia că că ‘sub’ amplasamentul proiectului minier NU se găseşte nimic important. E vorba, adică, de bani mulţi daţi unor cercetători şi specialişti, în schimbul acceptării distrugerii adevăratelor valori şi al înlocuirii lor cu replici de mucava.

Or, nu trebuie să scăpăm nicidecum din vedere faptul că situri arheologic-patrimoniale cum sunt cele, excepţionale, de la Roşia Montana pur şi simplu nu au cum să scadă în valoare, cum să decadă ‘natural’ din statutul de monumente istorice. O asemenea minciună, o asemenea nebunie doar prin decizie politică (a se citi: ne- şi anti-profesionistă) se poate impune.

———————————

Pe la pagina 7 a documentului pe care îl puteţi vedea mai jos lucrurile devin… aş putea spune amuzante, dacă n-ar fi de o gravitate criminală. Astfel, la articolul 6, 2, f suma convenită pentru garanţia de mediu este de 25 de milioane de dolari. Pentru comparaţie, Kîrgîstanul tocmai încearcă să amendeze Centerra Gold, pentru poluarea produsă de mina Kumtor, cu 467 milioane de dolari . Iar acolo nu discutăm despre un lac de decantare situat, în spatele unui baraj de rocă de 180 m înălţime şi peste 1 km lungime, cum va fi cel de deasupra Abrudului. Şi chiar, fiindcă tot discutăm despre preţul pus de statul român pe posibilele catastrofe ecologice – cam la cât să estimăm cele câteva mii (5, 6) de vieţi care s-ar pierde în primele minute în cazul unei spargeri a barajului?

Fireşte, însă, conform documentaţiei depuse de Gold, barajul este pur şi simplu indestructibil, nu e nevoie de nici o garanţie financiară pentru ceva atât de desăvârşit. Iar valea Cornei este perfect impermeabilă, nici o picătură de apă nu va fi contaminată de metale grele. Fireşte, Institutul Geologic Român spune, oficial, prin vocea directorului său ştiinţific, cu totul altceva – şi anume, că toată documentaţia RMGC-ului e o caricatură… dar în cine să creadă negociatorii politici ai României, în propriii specialişti sau în spusele celor cu care ar trebui să ‘se lupte’ în negocieri?

Cifra aceasta, 25 de milioane de dolari ca garanţie de mediu, e o insultă la adresa inteligenţei oricărui român. Dar ne puteam aştepta la ea, având în vedere că proiectul, la dimensiunile şi condiţiile sale tehnice e într-atât de dement, încât Goldul, deşi caută de mulţi ani deja, nu a reuşit să găsească nici un asigurator pentru el…

—————————————-

Articolul 8 e foarte scurt şi, de fapt, cel mai dureros: propriu-zis, Statul român promite că va încălca dreptul constituţional la proprietate al ‘rezistenţilor’ de la Roşia Montana, măturând din calea investitorului cel mai important obstacol – demnitatea încăpăţânată a oamenilor.

——————————————

Mai găsim unele lucruri extrem de interesante în Articolul 10, mai ales la subpunctul 3, 3 – unde e pomenită de la început posibilitatea cedării licenţei de exploatare. Fapt este că toată lumea ştie despre RMGC un lucru elementar: e o companie junior, un soi de srl de apartament care nu deţine nici pe departe capacitatea de a derula el însuşi afacerea la care se angajează. De îndată ce se va obţine cale liberă, afacerea va fi vândută. În document se vorbeşte despre o decizie care se poate lua doar cu acordul deţinătorilor a 85 de procente din capital, ceea ce teoretic ar implica acordul statului român pentru acest transfer. Dar la câtă demnitate/ fermitate a arătat România în restul acestui document, cine se aşteaptă la oprirea vânzării ‘la cheie’ a Roşiei Montana?

Ca o dovadă suplimentară, Articolul 10 (5) aduce o formulare pur şi simplu hilară: “În cazul înstrăinării către terţi a acţiunilor RMGC aflate în proprietatea GBU, noul proprietar îşi va asuma expres toate drepturile şi obligaţiile şi va oferi toate garanţiile pe care fostul proprietar şi le-a asumat prin prezentul acord. În caz contrar, GBU nu va fi exonerat de propriile obligaţii şi/sau garanţii.” Aici orice logico-gramatician v-ar spune că suntem în prezenţa unei perle de, vorba lui Creangă, curat meşteşug de tâmpenie: pur şi simplu nu poţi folosi, atât de ferm, expresia “îşi va asuma expres”, pentru a începe fraza următoare cu ‘în caz contrar’. Mă întristează, realmente, să văd statul român în această poziţie de victimă retardat-agramată a unui agresor şmecheraş, zbârlindu-se la el şi dându-şi ulterior seama că nu are control asupra situaţiei.

————————————————

În fine, dacă aţi avut răbdarea (sau perplexitatea mereu reînnoită) de a mă urmări până aici, veţi fi răsplătiţi – fiindcă pagina şi Articolul 12 reuşesc să încununeze toată această halucinantă paradă de corupţie şi ilegalitate cu o prevedere înmărmuritoare: “Părţile confirmă faptul ca prezentul Acord se întemeiază în mod esenţial şi in considerarea cadrului legislativ şi fiscal existent în România la data semnării prezentului Acord. În cazul în care, după încheierea Acordului, intervine o modificare a cadrului legislativ şi/sau fiscal aplicabil în România, care să fie aplicabilă RMGC sau GBU şi care afectează sau ar putea să afecteze defavorabil beneficiile oricăreia dintre Părţi în mod semnificativ, Părţile se angajează ca vor depune diligenţe si vor lua măsurile necesare repunerii lor în situaţia pe care ar fi avut-o dacă asemenea modificări nu ar fi avut loc.”

Chiar nu ştiu dacă aceste ultime rânduri mai trebuie comentate. Poate că e mai bine ca, în loc de orice interpretare, să vă las, ba chiar să vă rog să mai citiţi o dată. Ca să vă convingeţi că lucrul ăsta chiar e scris într-un proiect de contract al României – cică ‘stat de drept’.

————————-

Concluziile sunt, cred eu, puţine şi triste.

1. Avem în faţă un document în care putem citi fără dificultate nivelul înspăimântător şi de neprofesionalism, şi de corupţie la care au ajuns decidenţii din România.

2. Pentru una din primele dăţi, avem ocazia de a vedea lucrurile acestea înainte ca ele să se întâmple, nu post-factum, în vreun contract secretizat la care cu toate eforturile noastre să nu mai putem ajunge. Nu avem, aşadar, nici o circumstanţă atenuantă pentru inacţiune, nu vom putea spune că n-am ştiut.

3. Ni se dovedeşte încă o dată, dacă mai era necesar, că Roşia Montana nu e o problemă locală sau regională, ci este afacerea, poate, cea mai simptomatică pentru România acestor ani. Şi că rezolvarea ei într-un sens sau altul va da un semnal decisiv pentru întregul nostru viitor, în toată complexitatea lui economică, socială şi, foarte probabil, chiar democratică. Pentru că lucrurile care sunt puse în pericol, astăzi, sunt înseşi principiile elementare ale democraţiei şi statul de drept.

CORNEL VÎLCU

[2]