Istoria ascunsă

 

Cine a creat comunismul?
–Cine a instaurat comunismul în Rusia?
–Cine a hotărât cedarea tărilor din răsăritul european în 1944-45 Rusiei Sovietice?

-Cine a decis dărâmarea comunismului în 1989?

Răspunsul la aceste Întrebări ne va spune si:
–Cine comandă NATO?
-Cine controlează restul structurilor Europei Unite?

 

 

Cuprinsul

·  1. Introducere……………………………………………………………..

·  2. Cine a creat comunismul………………………………………………..

·  3. Cine au fost capii regimului comunist în Rusia……………………

·  4. În institutii…………………………………………………………………..

·  5. Cine a hotarât cedarea tărilor din răsăritul Europei Rusilor…….

·  6. Roosevelt , instrument al conspiratiei…………………………………….

·  7. Indiscretiile cu tâlc ale lui Roosevelt ……………………………………

·  8. Istoricul Keith Eubank despre Teheran…………………………………

·  9. Precizarea lui Churchill……………………………………………………..

·  10. Roosevelt si sfetnicul său Hopkins ………………………………………

·  11. La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică……..

·  12. Spania află de existenta conspiratiei………………………………….

·  13. Rezolutia Conferintei rabinilor din America – 1956………………..

·  14. Cine este Benjamin Freedman?

·  15. Sună glasul păcii………………………………………………………….

·  16. Armata rusă aproape de prăbusire……………………………………….

·  17. Clinton vede o întovărăsire între NATO si Rusia…………………..

 

Ceea ce ne determină să revenim asupra articolului care comentează scrisoarea secretă a lui Roosevelt către Zabrousky din Februarie 1943, publicat iniţial în „Cuvântul Românesc” (Hamilton, Canada) din Aprilie 1986, este pentru a ne reaminti cine au fost realii autori ai hotărârii de a împărţi Europa după cel de al doilea război mondial. El ne ajută să vedem şi cine dispune astăzi de soarta Europei.

 

După 1989 România şi-a recâştigat libertatea (?) de a-şi croi soarta, de a alege căile de urmat, mai ales în politica externă. De când conducătorii de ieri şi azi (ante şi post Noembrie 1996) sunt parcă apucaţi de febra intrării cu orice preţ în NATO si-n celelalte structuri ale Europei unite, fără să se întrebe ce mai reprezintă NATO după prăbuşirea comunismului şi cine mai ameninţă România, şi mai ales valoarea sacrificiilor ce se cer pentru a obţine această acceptare (problematică).

 

La 23 August 1944 România s-a predat singură, şi mai ales fără nicio garanţie Ruşilor, care abia după trei 3 săptămâni au pus condiţiile ce le-au convenit, anume acelea de a stoarce România de ultimele ei resurse materiale, şi cu preţul a 150.000 prizonieri luaţi pe loc de armata rusă, cu 350.000 de pierderi pe frontul de Vest şi cu introducerea în România a unui regim care ne-a costat decapitarea de întreaga noastră elită culturală şi politică (cel mai preţios avut ce-l poate avea o naţiune). Apoi trecerea poporului român timp de două generaţii prin cea mai mare suferinţă pe care a cunoscut-o neamul nostru în lunga sa viaţă.

 

Ceva asemănător se urzeşte acum, anume de a ne arunca fără nici un folos imediat şi evident şi fără nicio garanţie că obţinem ceva, plătind un preţ – renunţarea la România întregită, icoana ce-o poartă în suflet orice român – câstigată cu sângele a 800.000 de morţi în primul război mondial, şi 500.000 de morţi şi dispăruţi în cel de al doilea război, hotărâre care urmează să fie luată de nişte oameni ale căror sentimente naţionale şi orizont cultural este produsul educaţiei primite într-un regim antinational şi anticrestin şi în plus, cărora le lipseşte total atât educaţia, cât şi tradiţia politică.

 

Întrebările elementare la care trebue să răspundem, ca să ajungem la anumite concluzii corecte, sunt: cine a stăpânit Europa ieri şi azi, cum a ajuns comunismul stăpân în Rusia, cum a fost implantat mai apoi în România, şi de ce s-a prăbusit acest regim care, mai ales la noi, era susţinut de un partid cu 3.500.000 de membri, încoronat de o Securitate bine organizată? Au fost alte forţe supranationale care au determinat aceste schimbări şi răsturnări dramatice? Dacă da, care au fost aceste forţe? Citatele şi textele care urmează în această broşură sunt menite să ne ajute să răspundem măcar în parte la aceste întrebări.

 

CINE A CREAT COMUNISMUL?

 

Ca să răspundem la această întrebare ne servim de citate din cartea: „Complotul împotriva Bisericii”, (The Plot Against the Church), a cărei documentaţie este bazată pe arhivele Bisericii Catolice şi la care au lucrat 7 cardinali. A apărut sub un nume convenit Maurice Pinay, până acum în limbile italiană, germană, spaniolă şi engleză. Cităm din a 3-a ediţie engleză, publicată în „Christian Book Club of America”, P.O.Box 566, Palmdale, CA, 93550, pag. 39-65:

 

„Nu există nici o îndoială că evreii sunt cei care au inventat comumnismul, că ei au fost instigatorii dogmei pe care s-a construit acel sistem monstruos care stăpâneşte cu o autoritate absolută cea mai mare parte a Europei şi Asiei, care agită ţările din America, şi cu o progresie sigură inundă peste popoarele creştine ca un cancer mortal, ca o tumoare care devorează constant sâmburele naţiunilor.”

 

„Dar evreii sunt de asemenea inventatorii şi directorii metodelor comuniste, ai tacticii de luptă efectivă, a insensibilei şi total inumanei politici guvernamentale şi a agresivei strategii internaţionale. Este cu totul dovedit că teoreticienii comunismului au fost toţi evrei… cât şi revoluţionarii experiemntati, care şi-au ascuns de ochii lumii originea lor şi adresele unde trăiau.”

 

În continuare Maurice Pinay dă biografiile lui Marx, Engels şi a celorlalţi doctrinari marxişti.

 

CINE AU FOST CAPII REGIMULUI COMUNIST ÎN RUSIA?

 

„Cum nu există nicio îndoială că evreii au creat comunismul, tot aşa nu există nicio îndoială că ei au fost aceia care l-au şi pus în practică.

 

Chiar înainte ca bolşevismul să se fi instaurat în Rusia, conducătorii şi organizatorii mişcărilor comuniste în totalitatea lor au fost aproape exclusiv evrei…. Dar în Rusia, unde comunismul a fost introdus pentru prima dată, … paternitatea evreiască a organizării sistemnului, cât şi a practicii aplicate nu lasă nicio îndoială…. În concordanţă cu date irefutabile, care au fost în întregime dovedite şi recunoscute de către toţi cei care s-au ocupat de această problemă, opera comunistă a evreilor în patria Ţarilor este atât de puternică, încât este total de prisos să se încerce a se nega că acest triumf dezastruos ar fi monopolul lor.”

 

Este suficient să înşirăm numele celor care au format guvernul şi principalele organe ale Uniunii Sovietice pentru a ne da seama cât de dreaptă şi de categorică este această afirmaţie.”

 

Urmează lista:

 

1. Vladimir Ilici Ulianov Lenin, evreu după mamă, preşedintele Sovietului Suprem.

2. Leo Trotsky (Lew Davonovich Bronstein), evreu, comisarul Armatei şi Marinei.

3. Josepf Visarionovich Stalin (Josiph David Vissarionovich Djugashvili-Kochba), evreu din Georgia, Comisar pentru Naţionalităţi.

4. Chicherin, rus, Comisar pentru Afacerile Externe.

5. Grigore Zinoviev (Apfelbaum), evreu, Comisar pentru Interne.

6. Kohen (Volodarsky), evreu, Comisar pentru Presă şi Propagandă.

7. Samuel Kaufmann, evreu, Comisar pentru Proprietăţi Rurale.

8. Steinberg, evreu, Comisar pentru Justiţie.

9. Schmidt, evreu, Comisar pentru Lucrări Publice.

10. Ethel Knigkisen, evreică, Comisar pentru Aprovizionare.

11. Pfenigstein, evreu, Comisar pentru Refugiaţi.

12. Schlichten, evreu, Comisar pentru Confiscări de Imobile.

13. Lurie, evreu, Preşedinte Consiliul Suprem Economic.

14. Kukor (Kukorsky), evreu, Comisar pentru Comerţ.

15. Spitzberg, evreu, Comisar pentru Cultură.

16. Urisky (Radomilsky), evreu, Comisar pentru Alegeri.

17. Lunacharsky, rus, Comisar pentru Şcolile Publice.

18. Simasko, evreu, Comisar pentru Sănătate,.

19. Protzian, armean, Comisar pentru Agricultură.

 

Instituţii
(Conducere, înalţi funcţionari)

 

1. Comisariatul pentru Interne: Din zece, toţi evrei.

2. Comisariatul pentru Afacerile Externe. Din 17, unul german, 16 evrei.

3. Comisariatul pentru Economie: Din 14, unul rus, 13 evrei.

4. Comisariatul pentru Justiţie: 8 înalţi funcţionari, toţi evrei

5. Comisariatul pentru Educaţia Publică: Din 7, toţi evrei.

6. Comisariatul Armatei: Din 14, toţi evrei.

7. Comisariatul Sănătăţii: Din 5, toţi evrei

8. Sovietul Suprem al Comerţului: Din 14, toţi evrei.

9. Primul Consiliu al Soldaţilor şi Muncitorilor: Un preşedinte şi doi vice-presedinti: toţi trei evrei.

 

În 502 posturi ale organizaţiilor de prim rang în conducerea statului în primii ani după revoluţie, 459 posturi erau ocupate de evrei, şi numai 43 au fost ocupate de creştini de diferite naţionalităţi. În lumina acestor date, cine a executat revoluţia rusă, dacă nu evreii?

 

CINE A HOTĂRÂT CEDAREA ŢĂRILOR DIN RĂSĂRITUL EUROPEI SOVIETELOR?

 

A fost cedare, trădare sau conspiraţie?

 

După cum reiese din scrisoarea-delegatie a lui Roosevelt către Zabrousky, evreu, membru al Consiliului tânărului Stat Izrael, (juridic încă inexistent), hotărârea de împărţire a lumii a fost luată cu cel puţin zece luni înainte de întâlnirea celor trei mari. În această lumină întâlnirile de la Teheran şi Yalta rămân simple farse, menite să dea impresia că ar fi avut loc totuşi tratative.

 

Roosevelt, instrument al conspiraţiei

 

În Februarie 1943 Roosevelt a adresat o scrisoare lui Zabrousky, prin care-l deleagă să-i expună lui Stalin gândurile şi planurile sale cu privire la viitoarea împărţire a lumii. Pentru a înţelege substratul acestei scrisori atât de importante pentru soarta omenirii, redăm şi partea ei introductivă cu atât mai mult cu cât ea ne desvălue sursa şi scopul ei (scrisoarea este preluată din „Top Secret” -Secrets d’états anglo-americains, de Léon de Poncins, apărută în Diffusion de la Pensée Française):

 

„Scumpe domnule Zabrousky,

 

„Cum am avut plăcerea de a vă mărturisi atât Dvs, cât şi dlui Weiss, sunt profund mişcat de faptul că Consiliul Naţional al tânărului stat Izrael a avut marea bunătate de a mă alege ca mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin în aceste momente critice, când orice pericol de fricţiuni în sânul Naţiunilor Unite, – create cu preţul atâtor sacrificii – ar putea avea consecinţe funeste pentru noi toţi şi în special pentru Uniunea Sovietică. Este deci în interesul Dvs. şi al nostru de a netezi asperităţile.”

 

După câteva aliniate care privesc relaţiile din trecut dintre Statele Unite şi URSS, Roosevelt trece la subiectul care ne interesează:

 

„Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie sunt dispuse, fără nicio rezervă, să acorde paritate absolută şi drept de vot URSS-ului în reorganizarea viitoare a lumii. Şi Dvs. puteţi, iubite dle Zabrousky, să-i spuneţi lui Stalin că în egalitate cu marea Britanie şi Statele Unite, Rusia va fi membră a înaltului Tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele între naţiuni şi ea va interveni paralel şi identic în selecţionarea, prepararea, înarmarea precum şi în comandamentul forţelor internaţionale care, sub ordinul Consiliului continental, vor supraveghea în interiorul fiecărui stat la menţinerea păcii în spiritul demnei Societăţi a Naţiunilor. Această poziţie atât de înaltă în tetrarhia universală (USA, Anglia, China şi URSS) ar trebui să-l satisfacă suficient pe Stalin pentru a nu mai reînnoi pretenţii în stare să ne creeze probleme insurmontabile.”

 

„În Europa, Franţa va gravita în orbita Marii Britanii. Spania, Portugalia, Italia şi Grecia se vor dezvolta şi ele sub protecţia Angliei. Noi acordăm URSS-ului acces la Mediterana, acceptăm dorinţele ei în ce priveşte Polonia şi Ţările Baltice, vom cere Poloniei să adopte o atitudine de înţelegere şi compromis. Stalin va păstra un mare câmp de expansiune în micile tări inconştiente din răsăritul Europei şi va recupera toate teritoriile care au fost temporar smulse Marei Rusii.”

 

Pentru o corectă interpretare a textului de mai sus redăm şi versiunea franceză din cartea lui Léon de Poncins: „Nous accorderons à l’URSS un accès a la Méditerranée, nous accederons à ses désirs concernant la Finland et la Baltique, et nous exigerons de la Pologne une judicieuse attitude de compréhension et de compromis; Stalin conservera un vast champ d’expansion dans les inconscients pétit pays de l’Est européens – tout en tenant compte des droits qui sont dus à la fidelité de la Yugoslavie et de la Tchecho-slovaqui – et îl récupérera totalement les territories qui ont été arrachés a la Grande Russie.” (pp 131-132).

 

Menţionăm că această scrisoare a fost redactată la 20 Februarie 1943. Zabrousky, după ce va fi prezentat mesajul lui Stalin, trebuia să-l „convingă” să accepte participarea la o întâlnire cu Roosvelet şi cu Churchill, întâlnire care a avut loc la Teheran în zilele de 29, 30 Noiembrie şi 1 Decembrie ale aceluias an.

 

Roosevelt mulţumeşte în introducere, după cum am văzut, pentru faptul că a fost ales de Consiliul Naţional al tânărului stat Izrael, care încă nu era născut, Consiliu din care Zabrousky făcea parte, ca mediator pe lângă prietenul comun Stalin pentru netezirea unor asperităţi nefaste pentru toţi şi în special pentru URSS. La rândul său Roosevelt îl deleagă pe Zabrousky din partea Statelor Unite şi al Marei Britanii să expună aceluiasi Stalin gândurile lor. Aceasta filiaţiune de delegaţii şi mai ales originea lor explică caracterul secret şi subversiv al acestei acţiuni. Nimeni, nici măcar propriul său secretar de Stat Cordell Hull, nu a ştiut nimic despre rolul ce-l aveau de jucat Statele Unite în timpul războiului şi în conjunctura postbelică, de convenţiile ce va trebui să le încheie pentru a asigura realizarea proiectului conspirativ de împărţire, organizare şi conducere a lumii după terminarea ostilităţilor. Şi probabil că nici Churchill nu ştia în ce conspiraţie va fi implicat. Singurul care ştia totul a fost Harry Hopkins şi mai târziu a fost iniţiat şi Alger Hiss, autorul statutelor organizaţiei Naţiunile Unite, cel care mai târziu a fost condamnat în SUA pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Alger Hiss, de altfel, a fost personajul ideal pentru a fi în miezul acestei conspiraţii. Evreu de origine, născut în America şi agent al Uniunii Sovietice, el reprezenta în acelasi timp interesele celor trei factori în această conspiraţie, ascultând desigur mai mult de glasul sângelui decât de celelalte obligaţii de conjunctură.

 

În schema acestei autorităţi supreme a creierului conspirativ, Izraelul, Roosevelt şi Stalin erau cele două braţe executoare. Roosevelt era sigur, pe când Stalin îşi avea probabil şi ambiţiile sale, şi-şi juca rolul străduindu-se să le armonizeze, dacă eventualele pretenţii ale sale nu au fost făcute doar de ochii lumii, ca să dea impresia că au avut loc totuşi „tratative”.

 

Indiscreţiile cu tâlc ale lui Roosevelt

 

Acest plan de împărţire a lumii Roosevelt l-a mărturisit mai târziu, la 2 Septembrie 1943, şi Cardinalului de New York, Spellman, prezentându-l ca pornind de la el. „Împărţirea lumii este o chestiune simplă,” spune Roosevelt. „Orientul îndepărtat revine Chinei, Pacificul Statelor Unite, Europa şi Anglia vor fi împărţite între Anglia şi Rusia. Sper că intervenţia rusă în Europa să nu fie prea brutală. Cu Stalin cred că mă voi împăca mai bine decât cu Winston, pentru că el este un realist ca şi mine. O singură grijă mă nelinişteşte, că Stalin ar putea să depăşească o anumită limită.” Cardinalul Spellman a făcut atunci remarca că Rusia ar avea deja prevăzute pentru Germania, Austria şi celelalte ţări din Europa guverne cu majoritate comunistă şi că va instala regimuri care-i vor fi supuse. La asta Rossevelt răspunde: „Cu siguranţă că se va ajunge la expansiunea comunismului, însa ce se poate face?” („Die Teilung der Welt”, Yalta 1945, Arthur Conde, Karl-Rauch-Verlag, 1964, pp 100-101).

 

Istoricul Keith Eubank despre Teheran

 

Istoricul Keith Eubank în „Summit at Teheran” Morrow, 1985, p. 423 îi reproşează lui Roosevelt şi Churchil faptul că nu s-au ocupat mai îndeaproape de viitorul ţărilor din Europa de Răsărit, ceeace a fost în avantajul Ruşilor. „Aici a fost momentul când aceste probleme puteau fi discutate. În afară însă de fixarea frontierei de răsărit a Poloniei, restul Europei de răsărit a rămas un câmp deschis, unde Stalin şi-a putut reţine mâna liberă. Speculaţia că Charta Atlanticului ar fi trebuit să fie aplicată şi în această regiune nu a însemnat nimic pentru Stalin. Dacă Roosevelt şi Churchil ar fi acordat atenţia cuvenită acestor probleme, ar fi putut crea obstacole în calea ambiţiilor lui Stalin”. Evident că Eubank nu ştia nimic de existenţa delegaţiei primite de Roosevelt de la „tânărul Stat Izrael” şi a delegaţiei dată de el lui Zabrousky, prin care Europa de Răsărit era deja promisă lui Stalin şi toate celelalte jaloane ale viitoarei împărţiri a lumii erau deja trasate. Ceea ce a urmat apoi la Yalta un an şi două luni mai târziu, a fost doar stabilirea amănuntelor invaziei în Normandia (la cererea lui Stalin) şi formularea aşa ziselor „convenţii” la care s-a ajuns, convenţii pe care Amiralul William Leahy, care a făcut parte din delegatia americană, le-a caracterizat ca fiind „atât de elastice, încât Stalin le poate întinde de la Yalta până la Washington, fără să le rupă.” (în „Architects of Conspiracy”, p. 208).

 

Şi istoricul american Gaddis, în „Security versus Self-Determination”, p. 164, afirmă: „Faptul că Roosevelt nu a vrut să ceară aplicarea declaraţiei pentru Europa eliberată numai la două săptămâni după Yalta, când Ruşii au instalat propriul lor guvern în România, (Groza, la 6 Martie 1945), a fost o indicaţie precisă dată Moscovei că el nu a aşteptat să se aplice această declaraţie.”

 

Precizarea lui Churchill

 

Precisă şi menită să spulbere orice îndoială asupra abandonării sau cedării ţărilor din Răsăritul european Ruşilor în aceste convenţii secrete rămâne declaraţia lui Churchill în „Triumph and Tragedy”, pag. 240, citată de Nicolae Baciu în „Sell-out to Stalin”, pp 203-204: „Noi am fost jenaţi să protestăm (împotriva instalării guvernului Groza la Bucureşti) pentru că eu şi cu Eden, când am fost la Moscova, în Octombrie 1944, am recunoscut că Rusia trebue să aibă un drept predominant, ultimul cuvânt, în România şi Bulgaria, în timp ce noi trebue să avem acelasi drept în Grecia. Stalin a respectat riguros această înţelegere.”

 

Roosevelt şi sfetnicul sau Hopkins

 

Să vedem mai întâi cine este omul pe care Consiliul Naţional al embrionarului stat Izrael l-a desemnat ca sfetnic al lui Roosevelt şi ca atare executor al planurilor sale conspirative:

 

Cât despre Roosevelt „nu se poate afirma că ar fi fost un geniu”,scrie Arthur Conde în „Teilung der Welt”, pag. 211. „Ca student şi avocat nu s-a profilat peste medie. A fost un om de societate, care mai degrabă se întreţinea cu lumea decât să citească o carte. O viaţă întreagă i-a plăcut să joace pocker… În politică a găsit un admirabil teren de activitate.” Tot pe aceeaşi pagină, Conde îl citează pe Robert E. Sherwood, unul din biografii lui Roosevelt: „Caracterul lui a fost multilateral, dar el conţinea şi contradicţii într-o măsură uimitoare. În acelasi timp el era suficient de liberal şi de progresist pentru a fi fost etichetat de trădător al clasei sale, şi de „Rolul în Casa Albă”.

 

„Churchill” citându-l în continuare pe Conde, pag. 218, a respins visul unui paradis idilic universal după disparitia lui Hitler. Roosevelt, din contră, după cum observa şi Walter Lipman, comite eterna greseală a Americanilor, de a nu vedea că lupta dintre state este o caracteristică intrinsecă a naturii umane.”

 

Înainte de Conferinţa de la Teheran, Roosevelt a refuzat o întâlnire de lucru cu Churchill pe motiv ca „nu vreau să-i las impresia lui Stalin că între noi doi totul a fost dinainte aranjat”, („Summit at Teheran”,pag. 58). El a refuzat şi să se stabilească în prealabil o ordine de zi pentru această Conferinţă, fapt care l-a neliniştit profund pe Churchill. Tot Roosevelt a fost acela care a propus ca la Conferinţă să ia parte o delegaţie restrânsă şi să nu participe nicio presă. Însoţitorul său principal a fost Harry Hopkins, consilier personal, care se bucura de o autoritate şi încredere atât de mare, încât semna documente în numele lui Roosevelt. „Roosevelt nu a citit nicio carte de documentare asupra Uniunii Sovietice şi nu a consultat niciun raport al State Departament”,remarcă Keith Eubank în cartea sa. „Singura sa sursa de informaţie o constituiau revistele, ziarele şi relatările lui Hopkins”, pe care autorul cărţii le rezumă: „El (Hopkins), ştia că după război Rusia Sovietică va deveni una din cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv Statele Unite şi Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreună planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebue să fie atât de puternică încât să determine pe Ruşi să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei şi Japoniei. Fiecare minister (departament) al Statelor Unite trebue să considere Uniunea Sovietică ca pe cea mai mare putere din lume şi ca pe o prietenă sinceră. Fiecare funcţionar care vine în contact cu Ruşii trebue să creadă profund în această concepţie. În sfârşit, Hopkins mai cerea ca totul trebuie făcut pentru a se realiza o pace care să corespundă aspiraţiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Ideile lui Hopkins sunt importante pentru că ele au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat („Hopkins urged that every-thing should be done to establish a peace that would meet the legitimate aspirations of the Soviet Union. Hopkin’s ideas are important because they replaced any briefings from State Department” („Summit at Teheran”, p. 239).

 

Influenţa comuniştilor asupra lui Roosevelt o redă în câteva cuvinte Frank Murphy, membru al Curţii Supreme, în mărturisirea ce-o face Congresmanului Martin Deas, care a fost preşedintele Comitetului activităţilor antiamericane (House Committee on Un-American Activities, citat în Buletinul Congresului din 22 Sept. 1950. pag. A6833): „Suntem condamnaţi. Statele Unite sunt condamnate. Comuniştii controlează totul. Ei îl controlează pe Roosevelt şi pe soţia sa. Este imposibil ca cineva să-l vadă, dacă audienta nu-i aranjată prin David Niles şi banda sa” – (and his gang). Cine a fost David Niles? El a fost unul dintre evreii care-l înconjurau pe Roosevelt şi care efectiv guverna ţara. Numele lui adevărat este Neyhus şi a fost cumnatul lui Harry Hopkins care s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Roosevelt. După The Saturday Evening Post, din 24 Dec. 1949, pag. 24, Harry Hopkins a fost doar omul de faţadă, condus de David Niles, cel care mai târziu a pus la cale declararea independenţei Israelului şi programul de drepturi civile al lui Truman. James Combs în „Who is Who în the World Zionist Conspiracy” la pag. 88-89 spune că „Murphy desigur că a greşit când a făcut afirmaţia că „comunistii domină Statele Unite”, întrucât comunismul este doar un instrument, realul stăpân fiind evreimea care acuma, după 25 de ani, şi-a consolidat controlul asupra întregului guvern al Statelor Unite.”

 

La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică

 

Ajuns la Teheran la 27 Noembrie, Roosevelt s-a stabilit la ambasada americană. Ruşii, pretextând că ar fi descoperit un complot al GESTAPO-ului, care ar fi aflat de sosirea lor la Teheran, l-au invitat să-şi stabilească cartierul în ambasada sovietică, propunere pe care Roosevelt a acceptat-o. De observat este faptul că nici atunci şi nici după aceea nici un serviciu secret din lume nu a semnalat vreun complot din partea Nemţilor.

La 28 Noembrie Roosevelt se instalează la Ruşi şi după masă are o lungă întrevedere cu Stalin în patru ochi, prezenţi fiind doar cei doi translatori, deci fără Churchill, căruia mai înainte îi refuzase o astfel de întâlnire. În această discuţie tête-à-tête s-a stabilit formal împărţirea lumii şi au fost trasate în mare liniile directoare ale subiectelor de discutat în plenarele care urmau să aibă loc şi care au fost cele menţionate în scrisoarea lui Roosevelt către Zabrousky.

 

Spania află de existenţa conspiraţiei

 

La 16 Aprilie 1943 (la numai două luni de la redactarea scrisorii în cauză), Ministrul de Externe al Spaniei, Contele de Jordana, a ţinut un discurs minuţios preparat şi de mare răsunet la Barcelona, în Palatul Regilor de Aragona, într-un cadru foarte festiv, cu ocazia aniversării a 450 de ani de la întoarcerea din prima călătorie a lui Columb. În discursul sau Contele de Jordana, printre altele, a spus: „Mai teribil decât războiul, mai destructivă decât el şi mai încărcată de ură şi de porniri josnice este revoluţia comunistă, care reprezintă un pericol cu atât mai mare, cu cât enormele cheltuieli de război vor compromite stabilitatea socială a naţiunilor.”

„Acest discurs este cu atât mai impoprtant” afirmă Léon de Poncins în cartea sa „Top Secrets” – „cu cât guvernul spaniol a luat la cunoştinţă de existenţa unui document important, care desvaluie o conspiraţie menită să pericliteze mai multe state din Europa. Este vorba de o scrisoare secretă a Preşedintelui Roosevelt către evreul Zabrousky, care atunci servea ca agent de legătură între Roosevelt şi Stalin…”

 

Şi Franco în discursul sau din 1 Octombrie 1943 (cu două luni înainte de întâlnirea de la Teheran), atrage atenţia asupra pericolului ce paste Europa.  „Spania consideră că independent de care va fi soarta armelor şi chiar de dinainte de război, există în lume o problemă spirituală de cea mai mare importanţă, pe care o constituie ambianta revoluţionară a maselor îndepărtate de Dumnezeu şi care aspiră la o îmbunătătire a situaţiei lor materiale prin violenţă lipsită de orice scrupule în alegerea mijloacelor. Acest spirit revoluţionar de diferite nuanţe este cuprins în termenul generic de „bolsevism”. Războiul este un fenomen pasager, în timp ce spiritul revoluţionar al maselor constituie o problemă fundamentală a epocii noastre.”

 

După acest discurs Americanii au reproşat Spaniei ca s-a apropiat prea mult de Germania şi riscă să piardă ajutorul economic din partea Aliaţilor. Ambasadorul american, într-o scrisoare adresată Ministerului de Externe spaniol, face afirmatia că „comunismul este o problemă internă a Rusiei, care nu va afecta în niciun fel ţările cu un nivel de viaţă mai ridicat”. La asta Contele de Jordana răspunde: „Îmi vine greu să cred că cineva ar putea fi de acord că acest pericol enorm, care ameninţă civilizaţia noastră, s-ar putea reduce la o mică problemă de ajustare de salarii. Nu, domnule Ambasador, nu este o simplă problemă economică şi nici una socială, chiar dacă i-am acorda cel mai larg înţeles. Este vorba de o problemă spirituală, de un rău de cea mai mare gravitate, care afectează până în adânc sufletul omenesc, pentru că atunci când se învaţă masele că morala este o prejudecată burgheză şi că nu există o justiţie superioară faţă de care suntem răspunzători pentru faptele noastre, ele sunt private de orice frână şi sunt lansate la atac împotriva tuturor obstacolelor care s-ar opune la satisfacerea celor mai brutale instincte ale lor.” (Top Secrets, pp 80-81).

 

Afirmaţia Secretarului de Stat American este perfidă, de rea credinţă, menită să inducă în eroare şi să ascundă conspiraţia ce se ţesea împotriva întregii Europe. Ce urmărea Internaţionala comunistă, cu sloganul: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, dacă nu revoluţia mondială? Comunismul nu a intrat nicăieri prin voinţa poporului, ci prin siluirea ei de către armata sovietică de ocupaţie, (nelimitat sprijinită USA militar, politic, economic şi prin diplomaţie), sau prin ajutor extern direct (din partea Statelor Unite), cum a fost în Cuba.

 

* * *

 

În continuare extragem din broşura „Who Brought the Slaves to America” scoasă de „Sons of Liberty”, P.O.Box 449, Arabi, LA, 70032, rezoluţia  „Conferinţei Centrale a Rabinilor din America, 1956,” – cu subtitlul:  „Instrucţiuni confidenţiale către toţi evreii ortodocşi, reformişti, nereligiosi şi „încrestinati”- din care aflăm cât de stăpâni se simţeau evreii pe lume în 1956:

 

„Noi suntem aproape să ne atingem scopul. Al doilea război mondial a avansat măreţ planurile noastre. Ne-a reuşit să aducem creştinii să se omoare unii pe alţii şi să aducem alte multe milioane de creştini în situaţia să nu ne poată face niciun rău. Ne-a mai rămas puţin de făcut ca să câştigăm controlul total asupra stupizilor de goimi (creştini).

 

Evrei din America:

acestea sunt ultimele instrucţiuni pentru voi:

 

1. Continuaţi să lărgiţi controlul asupra radio-difuziunii, televiziunii, ziarelor, cinematografelor şi revistelor.

2. Educaţi copiii voştri şi alungaţi-i pe creştini din avocatură, medicină, farmacie şi din întreg comerţul de detaliu.

3. Transformaţi şcolile şi universităţile lor în centre de instrucţie pentru revoluţia noastră roşie.

4. Ridiculizaţi credinţa creştină, dezbinati poporul ei şi slăbiţi-le bisericile.

5. Demoralizaţi-le femeile şi copiii.

6. Corupeţi-le tribunalele şi faceţi-le de ruşine.

7. Întoarceţi o clasă socială împotriva alteia, Negrii împotriva Albilor.

8. Cumpăraţi politicienii şi continuaţi să corupeţi administraţiile locale, provinciale şi naţionale.

9. Anihilaţi fasciştii antisemiti în orice fel.

10. Folosiţi-vă de instrumente binevoitoare ca un Truman, un Eisenhower, un Stevenson şi Warren; ei vor face treaba pentru voi.

11. Plănuiţi emigrarea nelimitată şi fără restricţii a persecutaţilor noştri (din alte state) în această ţară.

12. Continuaţi să le controlaţi banii prin sistemul federal de rezerve.

13. Continuaţi să plasaţi evrei în posturile guvernamentale, în Armată si în Marină.

14. Noi trebue să distrugem Republica asta şi s-o înlocuim cu o democratie,  care înseamnă socialism de stat guvernat de evrei, (Jewish Governed State Socialism).

15. Continuaţi controlul asupra Departamentului Muncii, faceţi agitaţii, provocaţi prin orice mijloace nelinişti, greve violente în toate modurile şi în toate împrejurările.

 

Cu o astfel de strategie şi cu aceste metode trebue să reusim să prăbuşim această ţară în sărăcie, în demoralizare, în faliment, si-ntr-un război civil prin care să micşorăm numărul inamicilor noştri.

 

Revoluţia bolşevică ne-a făcut stăpânii Rusiei.

 

Ultimul război ne-a făcut conducătorii întregii Europe, mai puţin Spania.

 

Fie că viitorul război să ne facă stăpânii Americii.

 

Pentru prezervarea rasei noastre sunteţi avizaţi că dacă sunteţi întrebaţi de Goimi despre oricare din punctele de mai sus, trebue să refuzaţi să răspundeţi, să abjuraţi, să repudiaţi şi să negaţi şi asta chiar şi sub jurământ, dacă e cazul, aşa cum ne învaţă Talmudul.

 

Credem că este de prisos să vă atragem atenţia asupra consecinţelor teribile dacă aceste instrucţiuni ar cădea în mânile Goimilor.

 

Conferinţa Centrală a Rabinilor din America – 1956.

 

Prin cine controlează şi domină evreii viaţa politică şi economică a naţiunilor? Câteva citate date mai jos ne vor lămuri:

 

„Francmasoneria este o organizaţie evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri şi parole convenţionale sunt evreesti de la început până la sfârşit.”

 

„Izraelite of America”, 3 August 1866

 

„Francmasoneria este născută în Izrael”.

 

„Jewish Tribune”, 29 Oct. 1925

 

„Anglia se luptă pentru noi, pentru cauza evreiască şi în această luptă ea este sprijinită de francmasonii din întreaga lume.”

 

„Jewish Chronicle”, Octombrie 1940

 

„Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 milioane sunt în America.”

 

Statistiques maçoniques

 

* * *

 

În 1954 Benjamin Freedman a publicat o carte „Facts are Facts – The Truth About the Kazars”, despre care autorul spune: „Evenimentele istorice revelate pentru prima dată prin această carte aduc dovezi de necontestat că continua lor suprimare (înăbuşire) se dovedeşte a fi dăunătoare securităţii naţionale (USA), păcii în lume, buneistări a omenirii, cât şi progresului civilizaţiei.” Cartea a fost tradusă şi publicată de editura noastră (în 1996) sub titlul: „Întâmplările sunt întâmplări şi faptele sunt fapte, – Adevărul despre Kazari”.

 

Reproducem mai jos prefaţa ei: „Cine este Benjamin Freedman?”, în care este prezentată lupta sa, a evreului încreştinat, de a demasca conspiraţia Kazarilor deveniţi evrei sionişti, împotriva civilizaţiei creştine:

 

CINE ESTE BENJAMIN FREEDMAN?

 

Născut în 1890, Benjamin Freedman a fost un afacerist prosper din New York, care într-un timp deţinea majoritatea acţiunilor manufacturii de detergenţi Woodbery. Dar în 1946 s-a disociat de plutocraţia internaţională în cercurile căreia se născuse şi crescuse, desgustat de planurile acesteia pentru civilizaţia şi naţiunile creştine. Şi-a dedicat restul vieţii şi cea mai mare parte din averea personală (peste $2,5 milioane) demascării acestor planuri pe care le cunoştea bine, căci îşi petrecuse viaţa în cele mai înalte cercuri ale organizaţiilor evreieşti şi plutocratice; fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer, cu presedintii-marionete mânuiţi de aceştia, ca Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, John F. Kennedy, cu tatăl acestuia din urmă, ambasadorul Joseph Kennedy. Convertit cu adevărat la catolicism, nu de formă ca prelaţii care populează Vaticanul astăzi, Benjamin Freedman s-a disociat de talmudism şi de sionism şi a devenit astfel inamicul lor public numărul unu, atacat cu furie şi descris ca un „evreu antisemit”. Dar Benjamin Freedman nu-şi ura rudele şi prietenii; el obiecta doar la distrugerea civilizaţiei creştine şi a popoarelor care le-au asigurat prosperitatea.

 

Pentru a schiţa personalitatea lui Benjamin Freedman, redăm aici punctele principale ale unei prelegeri pe care a ţinut-o în anii 1960.

 

„În Statele Unite”, zice el, „sioniştii au pus mâna pe absolut toate ramurile guvernului. Sioniştii şi coreligionarii lor domnesc în Statele Unite ca monarhi absoluţi”, spune el, şi-şi sprijină afirmaţia cu dovezi din istoria acestui secol. Primul război mondial fusese câştigat de către armata germana” în primii doi ani, arată el, în care armata franceză fusese complet incapacitată, iar Marea Britanie stătea izolată şi neputincioasă înconjurată de ape patrulate de submarine germane. Chiar în aceste situaţii, Germania a oferit Marei Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia dinainte de război. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în Octombrie 1916 sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene, au împiedecat încheierea păcii, promiţând Marii Britanii o victorie pe care le-o vor procura Statele Unite, care nu intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni – cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sionistilor patria palestinienilor, Palestina, la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană nu aveau nici un drept. În Statele Unite, zice Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie; ei urau Rusia ţaristă şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii de pe Wall Street ca Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei, Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor, pe care-i vor putea masacra şi izgoni pentru a-şi întinde statul lor mesianic, toată presa americană, care fusese pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemţii sunt „huni”, că taie mâinile copilaşilor de tâtă cu baionetele şi alte astfel de fantezii. Nu se mai putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfânta a războiului împotriva Germaniei. Marioneta talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei şi la Londra a fost scrisă „Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului a cărui patrie fusese Palestina de mii şi mii de ani.

 

La Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, a participat o delegaţie a evreilor condusă de Bernard Baruch şi compusă din 117 evrei; „am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile” spune Freedman. Delegaţia a scos la iveală declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina si Nemţii şi-au dat seama că tot măcelul pe care-l suferiseră, şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârtită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca „reparaţii de război” îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor. Şi această împilare cruntă şi sângeroasă le era aplicată lor, nemţilor, care-i primiseră pe evrei cu braţele deschise şi-i lăsaseră să se îmbogăţească şi să prospere în Germania ca nicăieri în lume. Ca şi în Statele Unite, în Germania evreii deţineau toată industria şi întregile finanţe; industriaşul evreu Rathenau era poate de o sută de ori mai bogat în Germania decât coreligionarul său Bernard Baruch în Statele Unite; tot un industriaş evreu era şi cel mai mare armator, proprietarul liniilor North-German Lloyd şi Holland-American Line; bancherii casei domnitoare Hohenzollern erau tot evrei, şi cei mai bogaţi bancheri comerciali din lume erau evrei din familia Warburg din Hamburg. Şi în timp ce Nemţii trudeau ca să-şi îmbogăţească evreii, aceştia aranjau înfrângerea şi distrugerea Germaniei, pe care o vânduseră ca să obţină de la adversarii ei pământul palestinienilor, care avea valoare propagandistică crucială pentru sionişti. În însăşi ziarele sioniste din anii 1919-1923 se scria că sentimentul anti-evreiesc care se înfiripa în Germania se datora faptului că nemţii începuseră să-şi dea seama cum au fost înjunghiaţi pe la spate de către evreii pe care-i găzduiseră şi-i îmbogăţiseră în patria lor, arată Freedman care subliniază că ura pe care şi-o atrăseseră nemţii pentru succesul şi prosperitatea lor industrială şi comercială din partea Marei Britanii şi Franţei, care-şi vedeau hegemonia financiară ameninţată, a fost folosită de sionişti pentru a distruge cele mai primitoare şi generoase gazde pe care le avuseseră vreodată, tara în care nu sufereau discriminări sau persecuţii, şi ţara ai care locuitori muncitori şi cinstiţi le permiseră să se îmbogăţească imens. Până şi publicaţiile sioniste ale timpului recunoşteau că antisemitismul german nu era nici religios, nici rasial, ci doar reacţia la felul în care îşi răsplătiseră evreii gazdele. Documentele autentice (cu grijă ascunse şi falsificate de istoriografia „pe linie” din Occident), arată că nimeni nu clintise nici măcar un fir de păr din capul vreunui evreu, nici măcar după trădarea lor. Hugo Schönfeld, un evreu pe care Departamentul de Stat american l-a trimis să cerceteze situaţia deţinuţilor din lagăre în 1933, a raportat că în lagărele de concentrare germane erau internati comuniştii şi alţi adversari politici ai regimului, care erau sănătoşi şi în bună condiţie fizică. Desigur, erau mulţi evrei în aceste lagăre de concentrare căci evreii constituiau 98% din cadrele partidelor comuniste, spune Benjamin Freedman, şi mai erau masonii şi membrii unor organizaţii similare.

 

În Iulie 1933 a avut loc o întâlnire a reprezentanţilor evreimii mondiale, care a pus în fata nemţilor un ultimatum: „Hitler să fie eliminat şi toţi evreii să fie repuşi în poziţiile pe care le doreau, indiferent dacă sunt comunişti sau nu.” Nemţii, care aveau vie în memorie puciul comunist al Rosei Luxemburg şi al grupului ei din 1919, n-au acceptat ultimatumul, şi atunci Samuel Untermeyer, reîntors de la Congresul evreimii mondiale, a anunţat public la o emisiune radiofonică declaraţia de „război sfânt al evreimii mondiale împotriva Germaniei”.  Acest „război sfânt” a luat forma unui boicot comercial care urmărea să ducă la genocidul prin înfometare a două treimi din populaţia Germaniei, căci solul Germaniei nu putea hrăni populaţia şi două treimi din alimentele poporului german erau importate în schimbul produselor industriale germane. Aceste produse erau acum boicotate şi refuzate pe pieţele de desfacere ale lumii dominate de plutocraţia evreiască. Această declaraţie de „război sfânt” a fost publicată în „The New York Times” la 7 August 1933.

 

În timp ce poporul german suferea de pe urma acestui boicot, în timp ce mulţimile americane erau aţâţate de calomniile pline de ură din ziare şi de linia politică a lui Roosevelt la isteria colectivă antigermană, nici un fir de păr nu fusese atins în capul vreunui evreu din Germania în 1933, zice Benjamin Freedman. Nemţii nu puteau să nu observe calomniile şi ura nestăvilită revărsată împotriva lor la instigaţia evreilor pe care-i îmbogăţiseră prin truda lor; şi nu puteau să nu observe că sunt şomeri şi muritori de foame pentru că aşa a hotărât Samuel Untermeyer. Dar resentimentul lor se mărginea la vorbe, la insigne şi inscripţii pe pereţi; de abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a asasinat un diplomat german fără nici un motiv (căci motivul invocat de el s-a dovedit a fi mincinos), a început să se manifeste antisemitismul în Germania, arată Benjamin Freedman.