 Radu177 aprobate r.gogu@gmail.com 108.231.169.110
– Răpire sau extractie? ROMA NU RĂSPLĂTEȘTE TRĂDĂTORII Cei care cred că vor fi răsplătiți pentru trădare descoperă în cele din urmă că promisiunile Romei sunt rareori onorate. Conform acestor rapoarte, Rodríguez a declarat Casei Albe într-o conversație telefonică că conduita administrației americane a demonstrat „prietenie și cooperare” inspirate de preocuparea umanitară într-un moment de urgență națională. Totuși, acesta este diferit. Sancțiunile internaționale, impuse de-a lungul unor administrații americane succesive – de la Bill Clinton și George W. Bush la Barack Obama, Joe Biden și Donald Trump – cu acordul unei mari părți a comunității internaționale, au ipotecat trecutul și prezentul Venezuelei, aruncând în același timp o umbră lungă asupra viitorului său. Cutremurele, la rândul lor, au amplificat dramatic efectele acestor măsuri punitive, punând prezentul și viitorul țării sub o presiune și mai mare. Dar o declarație conciliantă – sau chiar una care se învecinează cu deferența – adresată celor doi adversari principali ai Venezuelei, care poartă o responsabilitate semnificativă pentru criza prelungită în care a fost prinsă țara, lovește ceva și mai profund. Subminează prezentul și s-ar putea dovedi în cele din urmă a fi evenimentul definitoriu care modelează un viitor și mai sumbru, în special pentru cei mai săraci și mai vulnerabili venezueleni, care constituie majoritatea covârșitoare a populației. Este greu de crezut că un președinte care ocupă funcția doar pentru că șeful ales al țării, Nicolás Maduro, a fost “răpit” și închis în urma a ceea ce Caracas consideră o operațiune de lovitură de stat susținută de SUA, și-a propus să-i îmbuneze pe cei care au petrecut ani de zile încercând să deposedeze Venezuela de bogăția sa și să demonteze proiectul bolivarian, înlocuindu-l cu o ordine politică din nou compatibilă cu interesele coloniale occidentale. Este la fel de dificil de acceptat că Delcy Rodríguez își exprima sincer recunoștința profundă față de cei pe care i-a considerat mult timp principalii dușmani ai țării sale, confundând ipocrizia și teatrul politic cu generozitatea. După decenii în politică – și având toate motivele de a înțelege metodele, presiunile și violența folosite de adversarii Venezuelei – este greu de crezut că ar fi cedat brusc unei astfel de naivități, igienizând efectiv un conflict care durează de decenii în schimbul unei mâini de echipe de salvare de urgență și al unei contribuții financiare simbolice, nesemnificative în comparație cu miliardele de dolari pe care Venezuela susține că au fost smulși din națiune. Aceste pierderi au lăsat milioane de oameni în fața sărăciei, a foametei și a bolilor. Nu din cauza presupusului „eșec al regimului”, așa cum proclamă neobosit autoproclamații gardieni ai „ordinii civilizate occidentale”, în ciuda faptului că cunosc foarte bine cauzele reale ale dificultăților țării. Ci mai degrabă, realitatea constă într-o strategie susținută de război economic: sancțiuni menite să paralizeze economia; destabilizare politică și militară repetate; tentative succesive de lovituri de stat; campanii violente pe străzi; întreruperi de curent la nivel național; întreruperea deliberată a aprovizionării cu apă; și confiscarea rezervelor de aur venezuelene, a veniturilor din petrol și a activelor suverane deținute în străinătate. Luate împreună, aceste măsuri formează pilonii esențiali ai unui singur obiectiv strategic: distrugerea proiectului bolivarian și eliminarea independenței naționale pe care a fost construit. Lovitura fatală pentru poporul venezuelean Donald Trump și secretarul său de stat, Marco Rubio, au fost mult timp adversari implacabili ai Venezuelei, ai poporului său și ai proiectului bolivarian. În ochii orașului Caracas, Rubio a devenit întruchiparea unei ostilități intransigente față de orice guvern care nu este dispus să se supună dictatelor Washingtonului. În timpul președinției lui Hugo Chávez, au fost organizate tentative succesive de lovitură de stat, una dintre ele reușind pentru scurt timp să-l încarcereze pe liderul revoluționar carismatic, cu colaborarea unor sectoare ale armatei, a elitelor de afaceri și a unor figuri importante din ierarhia catolică. În cele din urmă, a fost o mobilizare extraordinară de venezueleni obișnuiți care au învins lovitura de stat și l-au repus pe Chávez în funcție. Nu este nou nici faptul că administrațiile americane succesive – în special sub Donald Trump – au fost acuzate că au susținut operațiuni menite să-l răstoarne pe Nicolás Maduro. Caracas a denunțat în repetate rânduri comploturile de lovitură de stat, infiltrările armate și operațiunile sub acoperire, dintre care susține că le-a expus în detaliu, identificând participanții, locațiile și metodele operaționale. Potrivit autorităților venezuelene, militarizarea apelor teritoriale ale țării sub pretextul operațiunilor antidrog – acuzații pe care Caracas le-a respins în mod constant – a creat condițiile care au culminat în cele din urmă cu “răpirea” președintelui Nicolás Maduro și a soției sale. Aceștia rămân acum închiși, supuși, în relatarea guvernului venezuelean, violenței, arbitrarului și umilinței pe care le consideră emblematice pentru sistemul penal american. Timp de decenii, Trump, Rubio și administrațiile succesive de la Washington au lucrat pentru a submina o Venezuele independentă încă de când proiectul politic bolivarian a ajuns la putere prin alegeri democratice. Grupurile de opoziție – multe dintre ele operând din Miami – au primit sprijin politic, finanțare și organizațional, devenind actori centrali în campaniile care vizau slăbirea și destabilizarea guvernului revoluționar. Juan Guaidó, pe care Caracas îl consideră lipsit de legitimitate democratică, a fost ridicat la statutul de „președinte interimar” al Venezuelei prin ceea ce guvernul descrie ca o lovitură de stat instituțională susținută de administrația de atunci a Columbiei. Deși Guaidó nu se supusese niciodată unui vot prezidențial național, el a fost rapid recunoscut de un număr semnificativ de guverne occidentale drept șef legitim de stat al Venezuelei. Cu toate acestea, Venezuela a organizat mai multe alegeri la nivel național și consultări populare decât aproape orice altă țară în ultimele trei decenii. Aceste voturi au fost monitorizate de observatori internaționali, deși Caracas a susținut frecvent că misiunile independente autentice primesc mult mai puțină atenție decât acuzațiile de fraudă motivate politic, în timp ce neregulile electorale din alte părți ale regiunii sunt trecute cu vederea ori de câte ori acestea servesc la păstrarea ordinii geopolitice occidentale predominante. Asemenea contradicții au atras rareori atenția industriei în creștere a verificatorilor de fapte. Nici nu se recunoaște adesea că mișcarea bolivariană nu a câștigat fiecare alegere sau referendum pe care l-a contestat. Dimpotrivă, a acceptat înfrângeri electorale – inclusiv referendumuri constituționale – și s-a conformat rezultatelor prin proceduri democratice. Culminarea a ceea ce Caracas consideră a fi această lungă campanie a venit odată cu decizia Comitetului Nobel de a acorda Premiul Nobel pentru Pace Maríae Corina Machado, mentorul politic al lui Guaidó și una dintre cele mai intransigente figuri din cadrul opoziției venezuelene. Machado a cerut în repetate rânduri, atât public, cât și în scris, intervenția militară a Statelor Unite și utilizarea forței pentru a înlătura autoritățile alese din Venezuela. Pentru susținătorii ei, aceste poziții reprezintă apărarea democrației; pentru oponenții ei, ele echivalează cu o pledoarie deschisă pentru intervenția străină și trădarea națională. Pentru criticii deciziei, alegerea Comitetului Nobel a reprezentat unul dintre cele mai întunecate momente din istoria sa. Și când Donald Trump însuși nu a reușit să primească premiul, Machado, într-un gest simbolic de recunoștință, i-a dedicat efectiv premiul. Câteva clarificări O mână de comando, într-un scenariu care părea mai degrabă un scenariu hollywoodian decât o operațiune din lumea reală, l-au răpit pe șeful statului unei națiuni suverane – una care nu este nici Grenada, nici o altă țară lipsită de apărare. Au făcut-o cu o eficiență remarcabilă, o circumstanță care a ridicat inevitabil întrebări legitime cu privire la loialitatea, atât instituțională, cât și patriotică, a celor care ocupă cele mai înalte niveluri ale statului bolivarian. Transferul autorității către vicepreședinta Delcy Rodríguez părea menit să proiecteze o imagine de continuitate instituțională, sugerând că conducerea bolivariană a rezistat cu succes unei tentative externe de schimbare a regimului. Cu toate acestea, a devenit curând evident că Washingtonul – și, într-un sens mai larg, puterile occidentale aliniate cu aceasta – erau remarcabil de confortabile cu această versiune de „bolivarianism”: unul care se dovedise incapabilă să prevină răpirea propriului președinte. În ciuda a ceea ce Caracas consideră o încălcare flagrantă a dreptului internațional – una care, în opinia sa, reflectă doctrina imperială a așa-numitei „ordini internaționale bazate pe reguli” – nu a existat nicio încercare vizibilă din partea lui Rodríguez de a aduce răpirea lui Maduro în fața Națiunilor Unite sau a oricărui organism regional care reprezintă țările din America. De asemenea, nu a existat niciun efort semnificativ pentru a mobiliza solidaritatea națiunilor din America Latină și Caraibe – multe dintre ele știind din propria istorie că ceea ce s-a întâmplat astăzi cu Venezuela s-ar putea întâmpla într-o zi sau s-a întâmplat deja cu ele, ori de câte ori acestea contestau interesele strategice ale puterii din nord. Prin această inacțiune, președintele interimar al Venezuelei a acordat, în termeni practici, un anumit grad de legitimitate confiscării șefului de stat ales al țării sale. Delcy Rodríguez, ca orice observator rezonabil de bine informat, este pe deplin conștientă de faptul că „războiul împotriva drogurilor” a servit în repetate rânduri drept justificare convenabilă pentru intervențiile dirijate de Washington. Niciodată comerțul global cu opiu nu a fost mai profitabil decât în timpul celor două decenii de prezență militară a NATO în Afganistan. „Dacă Statele Unite ar fi cu adevărat angajate în dezmembrarea celor mai mari rețele de narcotice din America, susțin criticii, atenția lor nu ar fi îndreptată spre Venezuela, ci spre Ecuador, unde acuzațiile conform cărora crima organizată atinge cele mai înalte niveluri ale puterii politice au devenit din ce în ce mai proeminente. În ultimele luni, Washingtonul a desfășurat personal militar în Ecuador sub egida combaterii traficului de droguri. Cu toate acestea, aceste operațiuni sunt desfășurate în parteneriat cu aparatul de stat condus de președintele Daniel Noboa. La fel ca în Afganistan, susțin criticii, obiectivul declarat seamănă puțin cu realitățile strategice care stau la baza intervenției. După ani de zile în care s-au bazat pe figuri precum María Corina Machado, Juan Guaidó și alți lideri ai opoziției denunțați de Caracas ca fiind colaboratori cu interese străine, se pare că Trump și Rubio au găsit în sfârșit o strategie mult mai eficientă: înlăturarea președintelui și decapitarea inamicului. Washingtonul și-a atins obiectivul principal fără a dezmembra oficial sistemul bolivarian. „Boala” a fost pur și simplu excizată, în timp ce cadrul instituțional a rămas intact. Normalitatea democratică, acum recunoscută în mod convenabil de Donald Trump, ar putea continua fără inconvenientul unei lovituri de stat evidente sau al unei rupturi constituționale.” Între timp, corporațiile energetice internaționale au început deja să se poziționeze pentru a obține acces la imensele rezerve de petrol ale Venezuelei – cele mai mari rezerve dovedite din lume – în urma uneia dintre primele decizii economice ale președintelui interimar Delcy Rodríguez: deschiderea sectorului energetic strategic al țării către privatizare. Probabil vor urma și altele. Cuvintele de apreciere ale lui Rodríguez față de Trump și Rubio au ocupat doar câteva momente ale unei conversații telefonice, însă semnificația lor politică este imensă. Ele ilustrează întreaga arie de aplicare a ceea ce mulți venezueleni consideră a fi o strategie de succes urmărită de administrațiile americane succesive, o strategie care a beneficiat și de acordul – sau sprijinul direct – al unei mari părți a establishmentului politic european. La fel de izbitor este ceea ce a rămas nespus. Niciodată președintele interimar al Venezuelei nu și-a exprimat public o recunoștință comparabilă față de Cuba pentru asistența umanitară foarte reală pe care a oferit-o poporului venezuelean de-a lungul multor ani. Puține exemple de solidaritate internațională s-au egalat cu angajamentul susținut al Cubei în domeniile sănătății, educației și serviciilor sociale. Medicii, profesorii și lucrătorii umanitari cubanezi au servit în toată Venezuela în condiții extrem de dificile. Unii și-au pierdut viața în timp ce îndeplineau aceste misiuni, victime, potrivit Havanei și Caracasului, ale unor acțiuni violente legate de grupuri susținute de Statele Unite. Totuși, conducerea de astăzi din Caracas a rămas evident tăcută în ceea ce privește sacrificiile unei țări care a îndurat ea însăși decenii de asediu economic, izolare politică și presiune neobosită din partea acelorași centre ale puterii imperiale. Poporul venezuelean pare acum condamnat să îndure ceea ce ar putea deveni a treia sa mare tragedie națională. Prima a venit prin sancțiuni și campanii neobosite de destabilizare politică. A doua, prin cutremurele devastatoare. A treia s-ar putea dovedi și mai durabilă: întoarcerea Venezuelei la un viitor în care bogăția sa naturală este din nou însușită de interese externe, în timp ce marea majoritate a cetățenilor săi sunt împinși înapoi în sărăcia din care generații s-au chinuit să scape până când Hugo Chávez – și voința democratică a alegătorilor venezueleni – au îndrăznit să conteste puterea imperială. Cu Chávez mort și Maduro răpit, votul venezuelean pare destinat să nu aibă o greutate mai mare decât cea a cetățenilor din atâtea democrații liberale: co … vânați de milioane, dar din ce în ce mai neputincioși în a modela viitorul politic al propriei țări. Istoria – sau poate legenda – ne spune că asasinii liderului lusitan Viriathus, după ce l-au trădat după lungi negocieri cu ocupanții romani, s-au întors pentru a cere recompensa care le fusese promisă. Fie că sintagma își are originea în Lusitania din secolul al II-lea î.Hr. sau a intrat în istorie prin legendă, abia dacă mai contează astăzi. A devenit parte a vocabularului politic a nenumărate generații. Semințele loialității cumpărate și ale trădării politice par să fi dat roade la Caracas. Istoria, însă, a fost întotdeauna remarcabil de consecventă. Cei care cred că vor fi răsplătiți pentru trădare descoperă în cele din urmă că promisiunile Romei sunt rareori onorate. |
Distribuie!
7 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
PLAGIAT: O REGULĂ PENTRU CEI PUTERNICI, ALTĂ PENTRU TOȚI CEILALȚI
De Jonas E. Alexis – https://www.unz.com/article/who-gets-fired-when-a-negro-and-jew-are-guilty-of-academic-cheating-and-fraud
Partea a II-a – urmarea
Claude Gay și Bill Ackman
Să aducem aceeași problemă într-o controversă mai recentă de la Harvard. Claudine Gay a fost criticată intens după mărturia sa în Congres și răspunsul ei la întrebări despre antisemitism și critici la adresa Israelului. În câteva zile, investitorul miliardar Bill Ackman a lansat o campanie publică împotriva ei, argumentând că fusese numită parțial din cauza considerațiilor DEI. Ulterior, Ackman a evidențiat acuzațiile de plagiat din disertația de doctorat a lui Gay de la Stanford și a cerut demisia ei, pe care în cele din urmă a depus-o.
Ideologi precum Jared Taylor au salutat campania lui Ackman împotriva lui Gay și au citat-o cu aprobare. Până aici, totul e bine – dacă principiul este că plagiatul ar trebui luat în serios, indiferent de cine îl comite. Dar situația devine considerabil de ridicolă atunci când același standard este aplicat în altă parte.
Soția lui Ackman, Neri Oxman, a fost, de asemenea, acuzată de plagiat în disertația sa doctorală de la MIT. Oxman însăși a recunoscut că părți din disertație au fost preluate din alte surse fără o atribuire corespunzătoare. Răspunsul lui Ackman a fost semnificativ diferit: și-a apărat soția, descriind criticile la adresa ei ca făcând parte din ceea ce a caracterizat drept un atac antisemit!
A cerut Taylor soției lui Ackman să demisioneze sau să-i ceară scuze?
Poate că cititorii și susținătorii Renașterii Americane ar trebui să-i pună această întrebare direct lui Taylor și să-i ceară un răspuns.
Problema plagiatului lui Einstein
Poate că ar trebui să ne îndreptăm acum atenția către una dintre cele mai importante controverse din istoria fizicii: acuzațiile conform cărora Albert Einstein a plagiat lucrări anterioare.
Matematicianul Roger Schlafly a reînviat un argument de lungă durată conform căruia o mare parte din munca atribuită în mod obișnuit lui Einstein a fost dezvoltată, cel puțin parțial, de alții. Renumitul matematician Henri Poincaré și fizicianul Hendrik Lorentz, de exemplu, avuseseră deja contribuții importante la ideile care stau la baza relativității înainte ca Einstein să-și publice lucrările.
Acest argument a fost articulat de matematicianul și istoricul științei britanic Sir Edmund T. Whittaker (1873–1956), care a susținut în lucrarea sa „O istorie a teoriilor eterului și electricității” că ecuația (E = mc²) ar trebui atribuită lucrărilor anterioare ale lui Hendrik Lorentz și Henri Poincaré, mai degrabă decât doar lui Einstein.
„Prietenul și colegul lui Einstein, Max Born, încercase chiar să-l convingă pe Whittaker să nu publice această opinie”, dar Born însuși a recunoscut ulterior că era foarte plauzibil ca Einstein să-și fi luat ideea de la Poincaré.
Argumente similare au fost avansate de fizicianul rus A. A. Logunov în cartea sa „Henri Poincaré și teoria relativității”.
După ce Whittaker l-a confruntat pe Einstein cu aceste afirmații, Einstein și-ar fi exprimat speranța că posteritatea îi va recunoaște pe Lorentz și Poincaré pentru contribuțiile lor la dezvoltarea teoriei relativității. După cum spune biograful Albrecht Fölsing: „După aproape o jumătate de secol, aceasta a fost prima dată când Einstein l-a menționat pe Poincaré în legătură cu teoria relativității speciale.”
Biograful Dennis Brian, însă, a respins acuzația conform căreia Einstein și-a derivat o parte din lucrări din surse anterioare, considerându-l puțin valid. Dovezile sale? Nimeni – nici măcar Poincaré, susține Brian – nu l-a acuzat vreodată pe Einstein de plagiat. Totuși, Brian trece cu vederea faptul că Lorentz a fost remarcabil de aproape de a face exact o astfel de acuzație, scriind: „Einstein pur și simplu postulează ceea ce noi [Lorentz și Poincaré] am dedus.”
Schlafly susține: „În ceea ce privește fiecare aspect esențial al relativității speciale, Poincaré a publicat aceeași idee cu ani mai devreme, „și a spus-o mai bine. Munca lui Lorentz și Poincare, nu a lui Einstein, a dus la considerarea timpului drept a patra dimensiune.”
Shlafly continuă să spună că, deși istoricii „preferă să-i acorde meritul lui Einstein” pentru teorie, „nimeni nu poate contesta faptul că Poincare a descoperit toate elementele relativității speciale cu ajutorul lui Lorentz și al altora, le-a publicat înaintea lui Einstein și a dezvoltat o teorie care era fie identică, fie echivalentă din punct de vedere observațional cu cea a lui Einstein.”
În special, lucrarea lui Einstein din 1905 „nu citează nicio referință la literatura științifică. Eșecul este extrem de ciudat”, deoarece „cei mai buni fizicieni matematicieni din Europa scriau lucrări pe această temă de zece ani, iar Einstein nu a citat niciunul dintre ei”. Einstein „folosește o parte din terminologia lui Poincare fără a menționa numele lui Poincare. Einstein nu este doar neglijent; este în mod artistic vag în privința surselor sale.”
Iată cum și-a apărat Einstein poziția: „Mi se pare că este în natura lucrurilor ca ceea ce urmează să fi fost deja parțial rezolvat de alți autori.” În ciuda acestui fapt, întrucât problemele care ne preocupă sunt abordate aici dintr-un punct de vedere nou, sunt îndreptățit să omit o analiză complet pedantică a literaturii…”
Când Einstein a început să primească recenzii negative la adresa teoriei sale, s-a grăbit să invoce acuzația de antisemitism – un răspuns care, se pare, i-a surprins pe unii dintre oamenii de știință care i-au criticat munca.
Moștenirea tulbure a DEI, a acțiunii afirmative și a drepturilor civile
Ceea ce vedem aici este că dovezile sugerează că nu poți examina critic tribul evreiesc în mediul academic – forțele puternice care au modelat o mare parte din viața academică și intelectuală în întreaga lume occidentală.
Chiar și atunci când același grup te ajută să te pui într-o poziție de putere prin programe precum DEI și acțiunea afirmativă, acesta va continua să te sprijine atâta timp cât promovezi aceste programe, le servești drept imagine publică și le faci treaba.
Dar în momentul în care contesti sistemul în sine, te poți afla în aceeași poziție ca Claudine Gay. Ceea ce este la fel de important este că organizații precum Renașterea Americană fac adesea tot ce pot pentru a face tribul evreiesc invizibil în războiul ideologic.
În multe cazuri, oameni ca Taylor ajung să apere grupul în timp ce ignoră o mare parte din studiile istorice care îi contestă rolul.
Oameni precum Harold Cruse au învățat această lecție pe calea cea grea. Comunist veteran, Cruse a ajuns în cele din urmă la concluzia că revoluționarii evrei promovau aceste mișcări în rândul persoanelor de culoare doar pentru a promova politici pe care afro-americanii nu le-ar fi susținut dacă ar fi înțeles că erau folosiți ca subiecți într-un experiment social mai amplu.
De fapt, acțiunea afirmativă, DEI și chiar mișcarea pentru drepturile civile, în sens mai larg, au subminat o mare parte din progresul realizat de comunitățile de culoare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
La acea vreme, elevii din școli precum Liceul Dunbar din Washington, D.C., obțineau un succes academic remarcabil, câștigându-și o reputație de excelență care se extindea mult dincolo de comunitățile lor locale.
Pentru a evita orice confuzie cu privire la cronologie, această perioadă se întinde aproximativ între 1870 și 1955, când instituții precum Liceul Dunbar au produs elevi care ar fi privit programe precum acțiunea afirmativă și DEI cu scepticism sau dispreț total. De fapt, oriunde a fost aplicată acțiunea afirmativă, aceasta a produs efecte dezastruoase.
Oameni precum Thomas Sowell au susținut că, deși mișcarea pentru drepturile civile a fost prezentată parțial ca un efort de a promova o viziune democratică, politicile sale au produs în cele din urmă consecințe dăunătoare pentru comunitățile de culoare. Sowell, însă, după ce a refuzat mult timp să abordeze problema evreiască, nu a reușit să examineze serios cine se afla în spatele mișcării pentru drepturi civile și a acțiunii afirmative sau care erau motivele acestora.
De exemplu, acțiunea afirmativă poate fi văzută din punct de vedere istoric ca o mișcare cu o puternică implicare evreiască. Cartea Struggles in the Promised Land: Toward a History of Black-Jewish Relations in the United States are un capitol întreg intitulat „Acțiune afirmativă: Idealuri evreiești, interese evreiești”.
Profesorul evreu Marc Dollinger scrie în studiul său Jews and Liberalism in Modern America: Quest for Inclusion: „Aproape toate organizațiile evreiești americane au susținut noțiunea de acțiune afirmativă”. „Comitetul Evreiesc American a lăudat practica de a acorda «asistență specială categoriilor speciale de oameni cărora societatea le-a impus greutăți și nedreptăți».”
Scriitorul evreu J. J. Goldberg chiar a recunoscut în cartea sa „Puterea evreiască”:
„Puterea evreiască se simte, de asemenea, într-o mare varietate de sfere interne: politica privind imigrația și refugiații, drepturile civile și acțiunea afirmativă, dreptul la avort, problemele de separare a bisericii de stat și multe altele…
Da, până la sfârșitul secolului al XX-lea, evreimea americană a ajuns să fie considerată în întreaga lume ca un jucător serios în marele joc al politicii, capabilă să influențeze evenimentele, să definească și să acționeze.” „să realizeze obiective importante, să-și recompenseze prietenii și să-și pedepsească dușmanii.”
Dollinger aduce un argument similar. El merge până acolo încât susține că „politica care a stat la baza Marii Societăți a lui Lyndon Johnson, care a inspirat sprijinul liberalilor albi pentru acțiunea afirmativă” este, în esență, produsul secundar al ceea ce el numește „afinitate evreiască” sau „excepționalism evreiesc”.
Mai târziu în carte, Dollinger continuă spunând: „majoritatea evreilor americani au rezistat atracției conservatorismului renascent. Au continuat să voteze pentru Partidul Democrat și au susținut crearea de programe de acțiune afirmativă. Când președintele Johnson a propus idei de reformă agresive bazate pe rasă, aproape toate organizațiile evreiești au aprobat.”
Dollinger declară din nou:
„Așa cum au făcut-o în generațiile anterioare, liderii evrei au creat un program politic care le garanta drepturile ca minoritate etnică, deoarece atrăgea societatea americană în ansamblu. În epoca consensului din anii 1950, aceasta a însemnat să formeze alianțe cu alte minorități pentru a atinge obiective comune.
În anii 1960, a cerut ca liderii evrei să adopte o abordare naționalistă etnică a liberalismului american. „Emulând strategiile politice ale activiștilor militanți de culoare, evreii s-au bucurat de oportunitatea de a lua măsuri agresive de autoapărare fără a risca acuzații de loialitate duală și fără a se abate mult de la norma politică contemporană.”
Ultima afirmație a lui Dollinger cu siguranță nu este adevărată. Activismul politic al persoanelor de culoare din Statele Unite a fost influențat de o gamă largă de intelectuali, organizații și mișcări politice evreiești. Activiștii de culoare au întâlnit idei revoluționare de la personalități evreiești și mișcări politice evreiești, cum ar fi stalinismul, și în mare măsură din tradiția socialistă și comunistă.
De exemplu, dezvoltarea politică a lui Frederick Douglass a fost în mare măsură modelată de relația sa intelectuală și sexuală strânsă cu Ottilie Assing, care i-a susținut munca și i-a tradus scrierile chiar și în germană.
Până în secolul al XX-lea, influența mișcărilor revoluționare evreiești asupra gândirii radicale a persoanelor de culoare a devenit și mai directă. W. E. B. Du Bois, de exemplu, a scris un lung elogiu în care l-a lăudat pe Iosif Stalin la scurt timp după moartea liderului sovietic, în 1953.
Aceasta s-a întâmplat la ani după Marea Epurare din Rusia Sovietică, în timpul căreia regimul lui Stalin a fost responsabil pentru moartea a milioane de oameni prin execuții, înfometare forțată și alte forme de represiune. Du Bois l-a descris pe Stalin ca fiind „un mare om”. Du Bois nu a fost impresionat de crimele lui Stalin, care, în opinia sa, păleau în comparație cu comerțul cu sclavi din Atlantic, lagărele de exterminare naziste și alte atrocități.
Du Bois, deși a simpatizat cu comunismul pe parcursul unei mari părți a vieții sale ideologice, nu s-a alăturat oficial Partidului Comunist decât în 1961, la vârsta de 93 de ani, cu doar doi ani înainte de moartea sa, în 1963. Numeroși intelectuali și scriitori de culoare l-au urmat pe Du Bois în îmbrățișarea ideilor comuniste, iar lista este extinsă.
Printre aceștia se numără Harry Haywood, Otto Huiswoud, Lovett Fort-Whiteman, Grace P. Campbell, William L. Patterson, Benjamin J. Davis Jr., Langston Hughes, Paul Robeson, Richard Wright, Ralph Ellison, Doxey A. Wilkerson, James W. Ford, Angela Y. Davis și Eldridge Cleaver, printre alții.
Mulți dintre acești oameni nici măcar nu știau că partidul cu care se asociau era o mișcare căreia nu-i păsa cu adevărat de bunăstarea lor, ci încerca să-i implice în activități subversive care s-au dovedit întotdeauna a avea consecințe. efecte dezastruoase asupra comunităților lor și a generațiilor ulterioare.
Același lucru se poate spune și despre mișcarea pentru drepturi civile. Activiști evrei precum Stanley Levison au jucat roluri organizaționale și financiare importante în spatele mișcării. Levison a contribuit la strângerea de fonduri pentru organizațiile pentru drepturi civile, a contribuit la dezvoltarea ideii care a devenit Conferința de Conducere Creștină Sudică și a lucrat îndeaproape cu Martin Luther King Jr. de-a lungul carierei sale.
După decenii de ceea ce aș numi activitate subversivă, am ajuns în cele din urmă la programe de acțiune afirmativă și DEI, iar ambele au dus la un eșec după altul. În acest sens, acțiunea afirmativă și DEI nu s-au dezvoltat izolat. Ele au depins de revoluționarii și organizațiile evreiești, de intelectualii, activiștii și instituțiile politice care le-au promovat și susținut.
Prin urmare, este dificil să explicăm aceste mișcări pur și simplu ca dezvoltări spontane fără a examina oamenii și organizațiile care au contribuit la modelarea, finanțarea și avansarea lor. Ceea ce ar face ideologi precum Jared Taylor este să ignore toată această realitate istorică și să se concentreze doar asupra persoanelor de culoare care au profitat de sistemul dezordonat pe care l-au creat revoluționarii evrei.
Sowell a avut o mulțime de oportunități de a cerceta acest subiect important. De fapt, de-a lungul anilor, literatura științifică pe această temă a crescut. enorm. Până când Sowell a început să scrie cărți precum „Intellectuals and Society”, în care a dedicat un capitol care lăuda războiul din Irak ca pe un „val de acțiune” care funcționase, exista deja o literatură substanțială pe această temă.
De exemplu, „Intellectuals and Society” a fost publicată în 2009, în timp ce „The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy” a fost publicată în 2006. Cu toate acestea, Sowell nici măcar nu a încercat să abordeze ultima carte, chiar dacă prezenta războiul din Irak ca un război puternic influențat de Israel.
În mod similar, lucrările lui Murray Friedman, „The Neoconservative Revolution: Jewish Intellectuals and the Shaping of Public Policy” (2005) și „What Went Wrong? The Creation and Collapse of the Black-Jewish Alliance” (1994), împreună cu „America Alone: The Neo-Conservatives and the Global Order” (2004), au fost publicate cu mult înainte ca Sowell să înceapă să scrie cărți precum „Dismantling America”.
Totuși, la fel ca Jared Taylor și alții, el nu a fost dispus să confrunte chestiunea evreiască, ceea ce l-a făcut incapabil – sau nu a vrut – să se confrunte cu ceea ce ar putea fi printre cele mai fundamentale întrebări politice și intelectuale ale timpului nostru. În cartea sa „Affirmative Action Around the World: An Empirical Study”, Sowell a documentat pe bună dreptate eșecurile acțiunii afirmative oriunde a fost practicată. El a dedicat un întreg capitol acțiunii afirmative în Statele Unite. Prin urmare, ne-am putea aștepta ca el să examineze cine a stat în spatele mișcării de la începuturile sale și ce i-a motivat pe principalii săi susținători.
Studiul lui Marc Dollinger, de exemplu, a fost publicat în 2000, cu cinci ani înainte de apariția cărții lui Sowell în 2004. Totuși, Sowell nu spune practic nimic despre figurile cheie care au modelat mișcarea americană de acțiune afirmativă. Presupun că știa că, dacă ar fi documentat aceste fapte incontestabile, s-ar fi trezit în mijlocul „al Treilea Război Mondial” și ar fi putut chiar să fie alungat din mediul academic, în special de la Institutul Hoover. De asemenea, i-ar fi fost greu să obțină publicarea la edituri importante din New York, cum ar fi Basic Books, sau chiar la edituri universitare, cum ar fi Yale University Press.
Plagiatul: o regulă pentru cei puternici, alta pentru toți ceilalți
Pentru a reveni la teza centrală a discuției noastre, atunci când rabini precum Walter Homolka au fost acuzați că au sustras peste 60 de pagini din disertația sa de 240 de pagini dintr-un articol academic german scris de Dorothee Schlenke, o mare parte din acoperirea media orientată spre sionism a fost relativ limitată, permițând controversei să dispară din atenția publică. În schimb, atunci când persoanele de culoare sunt acuzate de plagiat, problema este adesea prezentată mult mai proeminent, comentatori precum Jared Taylor și alții și chiar Bill Ackman citând rapid astfel de cazuri ca dovezi ale unei abateri academice mai ample.
De fapt, dacă e să fim brutal de sinceri, lumea academică este plină de cazuri care implică plagiat, abateri în cercetare și alte forme de fraudă academică. Se pot menționa personalități precum Gayle Pohl, Stephen E. Ambrose, Ward Churchill și Kevin M. Kruse, Laurence H. Tribe, H. Gilbert Welch, Shervert H. Frazier, Matthew Whitaker, Susannah Dickinson, Matthew Whitaker, printre alții.
Totuși, câtă atenție primesc astfel de cazuri din partea publicului Renașterii Americane?
Abaterile academice ale lui Jason Arday au meritat o analiză atentă, dar ce se întâmplă cu Ambrose și celelalte cazuri?
Vor dedica aceiași oameni care au scris pe larg despre Arday și alți negri care au fost păcăliți de DEI și de politicile de acțiune afirmativă o atenție comparabilă abaterilor comise chiar de oamenii pe care i-am analizat?
Vor examina măcar lucrările lui Daniel Jonah Goldhagen și Alan Dershowitz? Dacă argumentul este că frauda academică și plagiatul ar trebui expuse indiferent de rasă, ideologie sau afiliere politică, atunci cu siguranță aceste cazuri merită și ele o analiză atentă.
Cu siguranță se vor găsi urme ale abaterilor științifice ale lui Marc Hauser printre cei care s-au grăbit să se pronunțe în cazul Arday. Hauser, psiholog evoluționist și fost profesor la Harvard și autorul cărții Moral Minds: How Nature Designed a Universal Sense of Right and Wrong (Minți morale: Cum natura a conceput un simț universal al dreptului și al răului), a fost găsit de Harvard ca fiind singurul responsabil pentru opt cazuri de abatere științifică – trei care au implicat lucrări publicate și cinci care au implicat studii nepublicate.
O anchetă federală ulterioară a Biroului de Integritate a Cercetării a constatat, de asemenea, că Hauser s-a angajat în abateri de cercetare, inclusiv fabricarea și falsificarea datelor. Acest lucru l-a determinat pe Nicholas Wade de la New York Times să admită că „Există o gamă largă de păcate științifice, de la infracțiuni superficiale, cum ar fi stocarea defectuoasă a datelor la un capăt, până la fabricarea datelor la celălalt.”
Aceste „păcate științifice” nu au apărut pur și simplu peste noapte și nici nu au început în 2026, odată cu cazul Arday. Numeroase studii academice au arătat că abaterile academice au fost o problemă persistentă în lumea academică timp de decenii. De fapt, cercetători precum Marcel C. LaFollette au arătat că structura publicării științifice în sine poate crea stimulente și oportunități pentru abateri.
Așa cum documentează și argumentează meticulos LaFollette, ce se întâmplă atunci când publicarea științifică creează un mediu în care mijloacele de trai ale unui om de știință depind de publicarea frecventă, obținerea de granturi, asigurarea de poziții prestigioase, primirea de premii și alte recunoașteri, construirea unei reputații, acumularea de citări, asigurarea calității de autor în reviste academice și cercuri profesionale și producerea unor „descoperiri” presupuse semnificative?
Ce se întâmplă când oamenii de știință operează într-o lume guvernată de maxima nerostită „publică sau piere”?
Și ce se întâmplă când oamenii de știință pornesc de la o presupunere pe care sunt hotărâți să o demonstreze cu orice preț – chiar și prin fabricarea, elaborarea și manipularea deliberată a dovezilor – așa cum este ilustrat de povestea acum în mare parte uitată a Omului de Piltdown, care a fost acceptată pe scară largă ca fiind autentică timp de aproape patru decenii?
Potrivit lui LaFollette, intră inevitabil în ecuație probleme etice serioase. Sub astfel de presiuni, unii oameni de știință pot fi tentați să publice afirmații frauduloase sau senzaționale, mai degrabă decât să riște obscuritatea profesională. Și dacă abaterile nu trec nedetectate – sau, mai rău, dacă comunitatea academică recompensează munca în ciuda defectelor sale – stimulentele de a se angaja în practici de cercetare frauduloase devin și mai puternice, în timp ce riscurile producerii unei studii atente și riguroase par comparativ mai mari.
În acest sens, abaterile științifice au fost în esență „codificate”. Potrivit lui LaFollette, cazuri precum cele ale cardiologului John Darsee, psihologului britanic Cyril Burt, a cărui activitate s-a concentrat pe inteligență și ereditate, și dermatologului William T. Summerlin ilustrează modul în care oamenii de știință pot ceda presiunilor care încurajează abaterile de la conduita în cercetare.
LaFollette nu este un cercetător singuratic care documentează aceste probleme în mediul academic. Alți cercetători au mers chiar mai departe, examinând aproape 750 de cazuri documentate de fraudă academică, fabricare și plagiat care se întind pe perioada 1880-2010 și concluzionând că problema este în mare măsură sistemică, mai degrabă decât incidentală, unii cercetători mergând până la a fabrica date sau a inventa observații care nu au existat niciodată.
Și aici Ernst Haeckel a jucat un rol major. Haeckel era hotărât să-i demonstreze lui Darwin dreptate și și-a asumat misiunea de a răspândi evanghelia darwinismului în toată Germania. În acest proces, a manipulat dovezile. După cum spune însuși istoricul științei Nick Hopwood, oamenii de știință au recunoscut problemele legate de desenele lui Haeckel, în special utilizarea „licenței artistice”. Însă apărătorii lui Haeckel susțin cumva că cazul lui Haeckel nu poate fi redus la o simplă acuzație de înșelăciune deliberată.
Ceea ce vedem aici confirmă argumentul savantului Bernard E. Rollin din Știință și etică: presupunerile etice intră în știință cu mult înainte de începerea experimentului. Aceste presupuneri sunt de natură filosofică și morală. Nu sunt și nu pot fi niciodată științifice în sine. Dacă ar fi științifice, atunci argumentul ar deveni circular și, în cele din urmă, ar pune întrebarea. Atunci când le lipsește o bază metafizică solidă, concluziile științifice construite pe ele pot fi puse sub semnul întrebării în mod legitim.
Aceasta a făcut parte din contextul mai larg în care unul dintre cei mai faimoși psihologi ai Marii Britanii, Cyril Burt, a fost denunțat ca un impostor care a fabricat dovezi și a inventat date pentru a-și susține teoriile despre testarea inteligenței – un episod care, în cele din urmă, i-a distrus credibilitatea științifică.
Până în 1979, mulți oameni de știință și observatori au ajuns la concluzia că Burt „fabricase date care să se potrivească predicțiilor teoriilor sale genetice preferate”. Psihologul și istoricul psihologiei britanic L. S. Hearnshaw fusese inițial un mare admirator al lui Cyril Burt. Însă, după ce a întreprins cercetări ample pentru biografia sa din 1979, Cyril Burt: Psihologist, Hearnshaw și-a schimbat evaluarea și a concluzionat că dovezile fraudei științifice erau copleșitoare.
El a scris:
„Dovezile… au demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceste acuzații erau adevărate: Burt a înșelat comunitatea științifică în chestiuni de importanță majoră și, chiar și după utilizarea datelor sale de către alții pentru a fundamenta concluzii cu semnificație socială, nu a emis niciodată declarații de declinare a responsabilității. A comis o gravă infracțiune împotriva codurilor de etică științifică acceptate tacit.”
De aceea, am susținut ani de zile că știința autentică nu poate contrazice în cele din urmă moralitatea metafizică. Atunci când apare o contradicție aparentă, prima întrebare ar trebui să fie dacă presupunerea științifică subiacentă este ea însăși validă.
Pe scurt: Așteptăm ca cei care s-au agățat de cazuri ușoare precum cel al lui Arday să facă ceea ce trebuie: să recunoască deschis că lumea academică este plină de ceea ce epidemiologul de la Yale, Michael B. Bracken, a numit recent „prejudecăți” – prejudecăți care pot modela rezultatele cercetării în studiile farmacologice, cercetarea genetică, studiile pe animale și analizele pandemice, distorsionând în cele din urmă adevărata cercetare științifică.
Sperăm că cei care s-au concentrat atât de mult asupra cazului Arday nu vor dezamăgi. Putem anticipa mai multe răspunsuri posibile. Ar putea rămâne tăcuți și să refuze să se implice în dezbatere. Ar putea răspunde cu invective emoționale, ar putea produce digresiuni ad hominem și evita complet discuțiile raționale. Sau ar putea recunoaște propriile prejudecăți și ar admite că nu au examinat cazul Arday în contextul său istoric și academic mai larg. În orice caz, se speră că acești oameni vor aborda problema rațional și onest și vor aplica aceleași standarde de control abaterilor academice în general.
PLAGIAT: O REGULĂ PENTRU CEI PUTERNICI, ALTĂ PENTRU TOȚI CEILALȚI
De Jonas E. Alexis – https://www.unz.com/article/who-gets-fired-when-a-negro-and-jew-are-guilty-of-academic-cheating-and-fraud
Partea a I-a
Aproape toată lumea din lumea jurnalistică încă încearcă să înțeleagă dezastrul lui Jason Arday. Între timp, o mare parte din mass-media – inclusiv Fox News, BBC, The New York Times, The Telegraph, The Atlantic, The Daily Mail și altele – a profitat de ocazie pentru a-și exprima propria „analiză” asupra situației. Problema nu este că aceste instituții ar trebui să se abțină de la a relata despre aceasta.
Problema fundamentală este inconsecvența izbitoare cu care multe dintre ele abordează controverse similare atunci când este implicată o figură evreiască. În astfel de cazuri, aceleași instituții par adesea să trateze problema cu mult mai puțin entuziasm, atenție sau control.
Să luăm lucrurile încet. Vom începe cu cazul tulburător al ceea ce i s-a întâmplat lui Norman Finkelstein după ce acesta a demonstrat că profesorul de la Harvard, Alan Dershowitz, a plagiat materiale și a promovat ceea ce Finkelstein a caracterizat drept invenții și afirmații frauduloase în cărți precum „Cazul Israelului”. Dar înainte de a trece la controversa Dershowitz, merită să examinăm frauda academică a lui Joan Peters (născută Joan Friedman), care a murit în 2015 și a cărei operă a fost admirată de Benjamin Netanyahu.
Joan Peters, plagiatul și fabricarea istoriei
Ruperea lui Norman Finkelstein de gândirea de grup academică predominantă – în special în ceea ce privește Israelul și, mai târziu, ceea ce el numește „industria Holocaustului” – a început în timpul studiilor sale doctorale, când a dat peste prima dată cartea lui Joan Peters, „Din timpuri imemoriale: Originile conflictului arabo-evreiesc asupra Palestinei”.
Cartea fusese susținută de scriitori și istorici evrei proeminenți, inclusiv Saul Bellow, Barbara Tuchman, Daniel Pipes și Lucy Dawidowicz. Însăși Dawidowicz l-a lăudat pe Peters pentru că a „săpat sub acumularea de propagandă de o jumătate de secol” și a „adus la lumină adevărul istoric despre Orientul Mijlociu”.
Finkelstein a supus afirmațiile lui Peters unei examinări atente și a examinat documentația istorică serioasă care stă la baza citărilor sale. Descoperirile sale au fost surprinzătoare. După cum a scris mai târziu, „A devenit rapid evident că Joan Peters născocise – și, mai revelator, că establishmentul intelectual american își împrumutase numele – o farsă uzată. Întâmplarea a făcut ca documentarea fraudei să se fi dovedit de departe cea mai ușoară sarcină în comparație cu publicarea descoperirilor mele.”
Mai târziu, Finkelstein a remarcat că această carte „se numără printre cele mai spectaculoase fraude publicate vreodată despre conflictul arabo-israelian. Într-un domeniu presărat cu propagandă grosolană, falsuri și contrafăcături, aceasta nu este o distincție neglijabilă. Dar cartea lui Peters și-a meritat-o pe deplin. Frauda din cartea lui Peters este atât de răspândită și sistematică încât este greu să desprinzi un singur fir fără să te încurci în întreaga țesătură care se desface.
Pentru început, frauda se încadrează în două categorii. În primul rând, dovezile pe care Peters le prezintă pentru a documenta imigrația masivă arabă în Palestina sunt aproape în întregime falsificate. În al doilea rând, concluziile pe care Peters le trage din studiul său demografic asupra populației arabe indigene din Palestina nu sunt confirmate de datele pe care le prezintă.
Pentru a deruta și mai mult cititorul, Peters recurge la plagiat.” După cum a continuat Finkelstein în lucrarea sa „Beyond Chutzpah: On the Misuse of Anti-Semitism and the Abuse of History” (Dincolo de chutzpah[tupeu tipic evreiesc cu care ei se mandresc]: Despre utilizarea greșită a antisemitismului și abuzul de istorie), cartea lui Peters „From Time Immemorial” („From Time Immemorial”) a fost o farsă colosală.
Sursele citate au fost denaturate, cifrele cheie din studiul demografic au fost falsificate, iar mari părți din materiale au fost plagiate din tratatele de propagandă sionistă. Documentarea farsei și provocarea mult mai dificilă de a publica aceste descoperiri în mass-media s-au dovedit a fi un punct de cotitură pentru mine.
Fraudele au fost atât de evidente încât Avishai Margalit, șeful departamentului de filosofie de la Universitatea Ebraică, a declarat că „From Time Immemorial” este o „pânză de înșelăciune”. După ce Finkelstein a respins falsurile din cartea lui Peters, el scrie: „Cartea lui Peters a fost respinsă ca fiind lipsită de valoare de comunitatea academică din Israel și din întreaga lume.
Yehoshua Porath, unul dintre cei mai importanți cercetători israelieni specializați în populația arabă din Palestina în perioada pre-statală, a descris cartea drept «fals pur», adăugând că «în Israel, cel puțin, cartea a fost respinsă în mod universal ca fiind o prostie, cu excepția, poate, a unei arme de propagandă… Având în vedere reputația academică binecunoscută a cărții lui Peters, niciun cercetător nu s-ar baza pe ea, la fel cum niciun cercetător nu s-ar baza pe Protocoalele Înțelepților Sionului».”
Pentru a ilustra cât de gravă era problema, Peters citează o carte despre populație care afirmă: „Progresul medical și sanitar a făcut puține progrese în rândul arabilor palestinieni până acum și nu poate explica nicio scădere considerabilă a ratei mortalității.”
Finkelstein a răspuns:
„Dacă consultăm paginile din Populația Mondială citate de Peters, descoperim însă următoarele: «Progresul medical și sanitar, în măsura în care afectează sănătatea și obiceiurile personale s-au făcut puține progrese în rândul arabilor palestinieni până acum și nu pot explica nicio scădere considerabilă a ratei mortalității. Însă măsurile administrative generale, în domeniul carantinei, de exemplu, au fost concepute în lumina cunoștințelor moderne și au fost puse în aplicare în mod adecvat. Măsurile de acest fel pot fi aplicate aproape peste noapte.
Prin urmare, putem găsi în aceste schimbări administrative, aduse de ocupația britanică a Palestinei, ceea ce este în orice caz o explicație sustenabilă a creșterii populației în rândul arabilor.” Carr-Sanders afirmă într-adevăr că „progresul medical și sanitar” nu ar putea explica „scăderea ratei mortalității”, ci doar în măsura în care un astfel de progres afectează „sănătatea și obiceiurile personale” ale arabilor palestinieni.”
După cum documentează Finkelstein, propriile note de subsol ale lui Peters subminează adesea chiar teza pe care și-a propus să o demonstreze. De asemenea, el demonstrează că a fabricat dovezi care nu existau de fapt pentru a-și susține argumentul.
La un moment dat, Peters susține că Raportul Hope Simpson, una dintre sursele sale, spune că „aproximativ 300.000 de arabi neînregistrați au intrat și s-au stabilit în Palestina”. Însă Finkelstein a remarcat că „singura declarație de politică din Raportul Hope Simpson relevantă pentru teza sa prevede: imigranții ilegali ar trebui «să fie returnați imediat în țara de unde au venit».
Într-un alt moment, când Raportul Simpson declară că „nu există nicio îndoială că există în prezent un șomaj grav în rândul meșteșugarilor arabi și al muncitorilor arabi… Șomajul arab este grav și general”, Peters afirmă că „șomajul arab a fost pretins când, de fapt, nu era cazul; conform Raportului, cifrele șomajului arab au fost umflate”.
Când Sondajul anglo-american al Palestinei (1945-1946) relatează că „Sondajul împarte imigrația arabă în Palestina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în două categorii”, una dintre acestea fiind „cei 3.800 de arabi care au fost aduși în baza unor aranjamente «oficiale»”, Peters relatează că „ceea ce a dezvăluit definitiv Sondajul anglo-american oficial din 1945-1946… este că… zeci de mii de «imigranți ilegali arabi» [au fost] înregistrați ca fiind «aduși» în Palestina”.
„From Time Immemorial” a atins apogeul popularității sale în Statele Unite în 1984. Cu toate acestea, niciunul dintre ziarele și periodicele importante care lăudaseră cartea ca o descoperire istorică – inclusiv The New Republic, The Atlantic, Commentary, The Village Voice, Dissent și The New York Review of Books – nu a fost dispus să „poarte vreo corespondență critică” despre carte. Lucrarea a primit, de asemenea, numeroase distincții, inclusiv prestigiosul Premiu Național pentru Cartea Evreiască.
Când a început să se răspândească vestea că, în esență, cartea era lipsită de valoare ca studiu academic, The New York Review of Books nu a mai putut păstra tăcerea. În februarie 1985, „a comandat în sfârșit și la începutul lunii martie a primit un articol lung despre „From Time Immemorial” de renumitul savant israelian Yehoshua Porath”.
Chiar și atunci, eseul lui Porath „a fost ținut secret.Eseul lui Porath a respins dinainte «tezele» lui Peters, dar a evitat scrupulos orice mențiune a studiilor sale frauduloase; „Orice efort de a ridica această problemă evident crucială în rubricile de corespondență ale Review s-a dovedit zadarnic.
Confruntat cu acuzațiile tot mai mari de cenzură, formulate în principal de presa britanică, Times a publicat în cele din urmă un articol în noiembrie 1985. Acesta a fost plasat în numărul de Ziua Recunoștinței, pe pagina dedicată teatrului, fără măcar o listă în index. Într-adevăr, toată documentația, adunată cu meticulozitate, despre farsă a fost eliminată din versiunea publicată.”
De ce, atunci, neoconservatorii precum Saul Bellow, Daniel Pipes și alți intelectuali și publicații proeminenți care susțineseră anterior cartea au făcut acest lucru? S-au înșelat pur și simplu cu privire la meritele acesteia sau judecățile lor au fost modelate de un angajament ideologic subiacent?
Răspunsurile intelectualilor evrei proeminenți au variat considerabil. Barbara Tuchman a atribuit criticile la adresa operei lui Peters, printre alți factori, „creșterii antisemitismului”. În cele din urmă, Saul Bellow a recunoscut că, „dacă i s-ar fi dat o altă șansă”, nu ar fi susținut opera lui Peters. Când a fost întrebat despre carte, Elie Wiesel a remarcat inițial că „științele politice” nu erau domeniul său. Totuși, când a apărut ediția tipărită, Wiesel a susținut lucrarea, la fel ca și istoricul evreu Theodore White și savantul evreu Bernard Lewis de la Princeton.
Lewis, în special, primise dovezi substanțiale că Peters nu putea fi luat în serios. Cu toate acestea, el „a refuzat categoric să comenteze orice aspect al problemei, chiar și cu un student absolvent de la propria universitate (acest scriitor este Finkelstein însuși).” În mod ironic, Lewis a deplâns ulterior că asocierea numelui său cu presupusa campanie de dezinformare a fost „un exemplu interesant despre cum se nasc miturile”.
Finkelstein afirmă că a examinat cele peste o mie de referințe ale lui Peters și a constatat că aproape toate erau invenții sau cazuri de dezinformare, echivalând, în cuvintele sale cu „o farsă ponosită”.
Imaginea și realitatea conflictului israeliano-palestinian a fost disertația de doctorat a lui Finkelstein la Universitatea Princeton. Totuși, potrivit lui Noam Chomsky, „nu a reușit să convingă un membru al facultății să o citească”. De ce?
Pentru că Finkelstein începuse deja să se îndepărteze de gândirea de grup evreiască predominantă. În cele din urmă, și-a obținut doctoratul, dar, conform relatării citate mai sus, doar „din jenă”.
Alan Dershowitz și regurgitarea invențiilor lui Joan Peters
Cartea lui Peters – și invenția pe care o perpetuează – ar fi putut deveni de mult relicve ale trecutului. Dar Alan Dershowitz a a intrat in vizorul profesorului Felix Frankfurter professor de drept la Harvard ce a reînviat multe dintre tezele sale frauduloase în propria sa carte,
Argumentele pentru Israel, pe care Finkelstein a documentat-o ca fiind plagiat, invenție și farse. Finkelstein a declarat:
„Dershowitz știe că i-am citit cărțile; le-am citit cu atenție, am studiat documentația lor și pot demonstra destul de ușor, așa cum am făcut în cartea mea, Dincolo de chutzpah, că profesorul Dershowitz este un șarlatan și un impostor.
Acestea sunt cuvinte dure, dar dacă m-aș fi limitat la cuvinte, atunci oamenii ar fi avut motive întemeiate să se îndoiască de mine. Cu toate acestea, am folosit aproximativ trei sute de pagini pentru a documenta toate afirmațiile mele din carte. Și tocmai pentru că mi-am documentat afirmațiile, Dershowitz nu vrea să apară la televizor cu mine. Am ales recent să nu răspund acuzațiilor sale, deoarece acestea devin progresiv mai isterice și mai puțin ancorate în orice fel de realitate. Nu mai are nicio legătură cu studiile mele și crede că regretata mea mamă a fost o colaboratoare nazistă… Este absolut imposibil să dezbatem astfel de afirmații, la fel cum nu aș dezbate cu un membru al societății Pământului plat.”
Dershowitz și Finkelstein s-au confruntat într-o dezbatere în 2003, la scurt timp după publicarea cărții lui Dershowitz, „Cazul Israelului”. Recomand cu căldură vizionarea acestui schimb intens de replici, în timpul căruia Finkelstein a contestat premisele centrale ale cărții una câte una, folosind o vastă documentație academică. Reproduc întreaga dezbatere aici, deoarece oferă o ilustrare revelatoare a motivului pentru care dosarul academic al lui Dershowitz a meritat o examinare mult mai amănunțită la Harvard cu mult timp în urmă:
Link video – Video Link
După cum arată clar dezbaterea, Finkelstein a susținut că mai multe dintre citările lui Dershowitz din „Cazul Israelului” implicau citate greșite grave, reprezentări înșelătoare ale surselor sale și plagiat evident. Și mai frapant este că una dintre sursele citate de Dershowitz ca material academic a fost o programă de liceu!
La scurt timp după dezbatere, Dershowitz a lansat o campanie pentru a-l demite pe Finkelstein de la Universitatea DePaul. A devenit și mai interesant pentru că Dershowitz, știind că Finkelstein era pe punctul de a publica „Dincolo de Chutzpah”, care arăta meticulos întreprinderea frauduloasă a lui Dershowitz, a demarat o campanie de amenințare a Universității din California să nu publice cartea.
Într-o mișcare disperată, Dershowitz l-a contactat chiar pe guvernatorul de atunci al Californiei, Arnold Schwarzenegger, în încercarea de a face presiuni asupra universității pentru a nu publica cartea. Dar efortul a eșuat. Biroul guvernatorului a refuzat să intervină, scriind: „Ați solicitat asistența guvernatorului pentru a împiedica publicarea acestei cărți. El nu este înclinat să exercite influență în acest caz din cauza problemei clare de libertate academică pe care o prezintă.”
Citim:
„Potrivit reporterului Jon Weiner de la The Nation, care este și profesor de istorie la Universitatea din California, Dershowitz a angajat o firmă de avocatură proeminentă să scrie scrisori severe regenților universității, rectorului universității, celor 17 directori de presă și celor 19 membri ai comitetului editorial al facultății de presă.”
Totuși, Dershowitz a fost profund frustrat când și-a dat seama că libertatea academică încă prevalează, chiar și la Universitatea din California, Berkeley. După ce a aflat că UC Berkeley va continua publicarea cărții, Dershowitz a denunțat universitatea ca fiind „foarte de extremă stângă” și „foarte antisionistă”, adăugând: „Nicio altă editură universitară nu ar publica astfel de prostii”.
Întrebarea fundamentală este următoarea: În calitate de avocat care reprezintă acuzați de infracțiuni și care părea încrezător că poate avea câștig de cauză într-un caz împotriva lui Finkelstein, de ce nu l-a dat Dershowitz în judecată? De ce nu a adus cazul în instanță și a prezentat dovezile, permițând unui judecător sau juriu să determine dacă Finkelstein ar trebui tras la răspundere pentru presupusele daune emoționale și academice – și, dacă da, dacă sunt justificate daunele?
De fapt, în timpul dezbaterii de la Democracy Now!, când Finkelstein a început să-și prezinte cazul conform căruia Dershowitz ar fi plagiat-o pe Joan Peters, Dershowitz l-a întrerupt rapid, avertizând că acuzațiile de plagiat au „implicații juridice mari”. Finkelstein a răspuns că este pregătit să se confrunte cu aceste implicații și l-a îndemnat pe Dershowitz să abordeze dovezile.
Se pot specula cu siguranță de ce Dershowitz nu a urmărit cazul în instanță.
Se pare că Dershowitz mai avea cel puțin un pic de bun simț: nu a făcut nimic
Nu îndrăznea să-l dea pe Finkelstein în instanță. Un judecător serios, și-ar fi putut da seama probabil, ar fi fost puțin probabil să accepte afirmația că Dershowitz nu plagiase, având în vedere dovezile cumulate.
În loc să urmărească cazul în instanță, Dershowitz a lansat o campanie menită să facă aproape tot posibilul pentru a-l împiedica pe Finkelstein să-și publice acuzațiile. Avantajul pentru Dershowitz era că Finkelstein nu obținuse încă titularizarea. Dershowitz a înțeles, se pare, că, dacă își juca cărțile cu atenție, ar putea face presiuni asupra Universității DePaul pentru a-i refuza lui Finkelstein titularizarea.
După cum a afirmat ulterior juristul și judecătorul Frank J. Menetrez:
„În septembrie 2006, când începea evaluarea titularizării lui Finkelstein, Dershowitz a trimis o scrisoare de 7 pagini, scrisă la un singur rând, plus 14 pagini cu materiale justificative, scrise la un singur rând, fostului președinte al departamentului lui Finkelstein, argumentând că «pretinsa erudiție» a lui Finkelstein nu constă decât în «afirmații urâte și false» și «atacuri ad hominem absurde și discreditate».
Dershowitz a trimis un pachet similar, dar și mai mare, de materiale – însumând peste 60 de pagini – unui număr mare, dar necunoscut, de membri ai facultății și administrației lui DePaul, inclusiv fiecărui profesor de la facultatea de drept.”
După o lungă analiză, DePaul a concluzionat că Finkelstein se număra printre cei mai respectați profesori ai săi, o opinie împărtășită, se pare, de mulți dintre studenții săi. De fapt, „departamentul lui Finkelstein votase cu 9 voturi la 3 în favoarea titularizării, iar un comitet la nivel universitar s-a alăturat în unanimitate acestei recomandări, cu 5 voturi la 0.”
Totuși, presiunea era intensă. Universitatea se confrunta cu o alegere dificilă: să-l păstreze pe Finkelstein sau să cedeze presiunilor externe care cereau demiterea sa?
În cele din urmă, lui Finkelstein i s-a refuzat titularizarea și a părăsit universitatea. Ceea ce este deosebit de îngrijorător este faptul că o mare parte din mediul academic s-a raliat apărării lui Dershowitz, arătând în același timp relativ puțină îngrijorare cu privire la acuzațiile de plagiat, citare greșită și surse discutabile legate de lucrarea „Cazul Israelului”.
Elena Kagan, care era la Harvard la acea vreme, i-a cerut președintelui Harvard de atunci, Derek Bok, să facă treaba decisivă. Bok, desigur, a concluzionat că Dershowitz nu a plagiat, iar asta era tot ce Dershowitz voia să audă.
Dershowitz a scris la Harvard Crimson:
„Fostul președinte Harvard, Derek C. Bok, a fost numit să conducă ancheta și nu a găsit niciun plagiat. Nici James Freedman, fostul președinte al Dartmouth și al Academiei Americane de Arte și Științe, nu a făcut-o. Bibliotecarul de Drept al Harvardului a concluzionat că utilizarea mea de citări a fost cu siguranță corectă.”
Dar Dershowitz nu era complet scăpat de vină. Menetrez, a cărui lucrare a fost prezentată în epilogul ediției paperback a cărții „Beyond Chutzpah” de Finkelstein, a trimis o scrisoare Universității Harvard, o copie fiind înaintată către Dershowitz. Menetrez a ridicat o serie de întrebări directe despre problemele pe care Finkelstein le identificase în „Beyond Chutzpah” – aceleași probleme pe care Menetrez le investigase independent și în privința cărora Finkelstein avea dreptate.
În așteptarea răspunsului Harvard, Menetrez a spus:
„Am început să primesc răspunsuri aprinse și nu în întregime coerente din partea lui Dershowitz. Cea mai remarcabilă caracteristică a răspunsurilor lui Dershowitz este că, în ciuda repetatelor oportunități de a răspunde la întrebarea mea dacă Harvard investigase problema erorilor identice, nu a făcut-o niciodată. Nici măcar nu a spus că crede că au investigat-o. Mai degrabă, a continuat să refuze să recunoască existența problemei și și-a repetat afirmația că citase unele dintre sursele primare relevante cu mult înainte de publicarea cărții lui Peters.”
Menetrez a concluzionat că Harvard nu investigase serios acuzațiile împotriva lui Dershowitz, așa cum ar fi făcut-o un investigator amănunțit. De asemenea, el credea că are suficiente dovezi pentru a susține această concluzie.
Menetriz a concluzionat: „Nicio investigație onestă și competentă a Universității Harvard nu l-ar fi ținut pe Dershowitz la un standard inferior celui stabilit de Harvard pentru bobocii săi.”
Finkelstein, prin contrast, a devenit un fel de proscris academic și intelectual și, ulterior, s-a luptat să obțină o altă poziție academică în Statele Unite.
Filosofia tribului
Ce ne spune de fapt această poveste? Lecția este că contestarea ortodoxiilor evreiești în mediul academic poate avea un preț profesional piperat – în special pentru cei care nu și-au asigurat încă titularizarea. Cu alte cuvinte, ai nevoie fie de titularizare, fie de apartenența la noul Sinedriu academic. Dacă ai conexiuni bune și continui să promovezi o afirmație dubioasă după alta, s-ar putea să te bucuri de o protecție mai mare decât un cercetător fără post titular care contestă ortodoxia predominantă, chiar și atunci când argumentele acestuia din urmă sunt mai bine susținute de dovezi.
Cariera lui Larry Summers, fostul președinte evreu al Universității Harvard, ilustrează acest punct de vedere. Summers a menținut o relație strânsă cu Jeffrey Epstein ani de zile după condamnarea lui Epstein din 2008, iar e-mailurile au dezvăluit ulterior amploarea corespondenței lor continue. În cele din urmă, Harvard l-a plasat pe Summer în concediu în timp ce investiga legăturile sale cu Epstein, iar în februarie 2026, Summers a anunțat că se va retrage din funcția de profesor la Harvard la sfârșitul anului universitar.
Ideea este că tribul evreiesc a reușit să dezvolte cu succes rețele puternice de persoane din interior care se protejează reciproc, atenuează consecințele abaterilor sau oferă unor figuri influente oportunități care nu ar fi disponibile cadrelor universitare mai puțin conectate. Chiar și după ce a fost conectat cu Epstein, Harvard l-a onorat în continuare când a părăsit universitatea, acordându-i noul titlu de „Președinte Emerit”. În schimb, cercetătorii evrei precum Finkelstein, care contestă ortodoxiile evreiești, se trezesc adesea marginalizați, în special atunci când nu au protecție instituțională.
Cariera academică a lui Finkelstein era deja în ruină când a expus probleme serioase cu lucrarea lui Daniel Jonah Goldhagen, „Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust” (Călăii de bunăvoie ai lui Hitler: Germanii obișnuiți și Holocaustul). În loc să ofere contraargumente substanțiale la criticile ridicate de Finkelstein și coautoarea sa, istoricul Ruth Bettina Birn, Goldhagen a amenințat cu acțiuni legale împotriva ambilor.
Încă o dată, Goldhagen a primit aprecieri pe scară largă pentru o carte pe care Finkelstein și alți cercetători o considerau frauduloasă din punct de vedere academic. Ironia a fost că Goldhagen a fost recompensată cu distincții prestigioase, în timp ce Finkelstein a fost excomunicat din punct de vedere academic.
Urmeaza partea a II-a
In momentul asta, intr-o nota aproape oficiala, SUA spune ca „retrage fortele militare din Orientul Mijlociu”. Asta e un fel de ceea ce americanii numest „cope, coping”. Greu de tradus de-a dreptul, dar descrie situatia in care dai chix in mod flagrant si te scremi pina te scapi, ca sa formulezi scuze, care de care mai stravezii. E chestia aia pe care o auzim tot pe la ei, mai ales prin filme: „You can’t fire me, I quit!” („Nu ma poti concedia, ci eu demisionez!”). De unde sa se retraga, cand sunt retrasi in fapt demult, toate bazele militare din Golf fiind cenuse? Cand nu mai au un port (militar) in regiune in care sa acosteze, sa reaprovizioneze (cum era cel din Bahrain)? Cand, in timp ce in WW2, cea mai lunga desfasurare navala a fost de 70 de zile, iar acum portavioanele din regiune sunt de 290 de zile pe mare, rupte de posibilitatea de refacere, aprovizionare, logistica samd? Hrana e fie epuizata, fie expirata, instalatiile sanitare infundate, devenite focare de infectii, lipsa bunurilor de baza (de igiena, de pilda…).
Bazele alea au devenit de la bun inceput istorie, infrangerea dureroasa o realitate, iar Trump isi vede visul cu ochii: intra si el in istorie. Ca un bou absolut al ei, ca un tantalau al satului, ca presedintele clovn care a dus la ejectarea cu sutul in dos a Americii din Orientul mijlociu. Dar intra in istorie oricum. Cat despre acolo…aliantele noi sunt pe drum. Turcia, Pakistan, Arabia Saudiza, Kuweit, in curand Oman, UAE, Qatar si cu siguranta, in viitor apropiat, Iran. Isi vor obloji reciproc ranile, se vor impaca, vor forma un pol, isi vor crea si incheia propriile acorduri, iar prezenta americana in Golf va fi sub genericul „A fost odata….”
https://www.msn.com/en-xl/news/other/us-withdraws-gulf-bases-pacific-without-carriers/ar-AA2auDlS?ocid=hpmsn&cvid=6a874a69fc1c459d900e12558a15e25d&ei=34
Paralel, SUA retage ultimul portavion din Pacific, George Washington. Aflat dealtfel si el intr-o stare destul de precara. Unde s-au dus muntii de bani dati Pentagonului?…(intrebare retorica). Directia fusese clara si acolo demult. China desfasura exercitii militare aviatice in toata regiunea, iar cand japonezii si (sud)-coreenii au apelat la Trump sa ia o atitudine, le-a spus sa-si tina gura, sa nu mai faca galagie, ca el incearca sa negocieze un trade-deal si astia ii striga fengshuiul cu zgomotul lor. Apoi, deja la sfarsitul lui Martie a retras sisteme de aparare antibalistica din Corea de Sud, pentru a le inlocui pe cele prajite de Iranieni, pentru a putea proteja…nici macar propriile lor baze, ci Israelul. Apoi, cu ocazia vizitei lui in China (din luna Mai) a suspendat vanzarile de armament catre Taiwan, in valoare de 14 miliarde. Acum a spus ca se pune cep exercitiilor militare comnune americano-(sud)coreene, pentru ca, pe langa ca sunt scumpe, il supara pe prietenul sau Kim Jon Un, care e respectuos si neaminintator. Ca sa il umileasca bine, adica sa-i cacaleasca imaginea in publicul mondial, sora lui Kim spune ca afirmatiile si actiunile lui Trump nu merita niciun comentariu…adica „asa, gudura-te, potaie!” Si Kim, in distractie, mai trage un mic test cu rachete, peste SK pina in mare.
Si uite asa, in doi ani, din puterea numarul 1 mondiala, mai real sau mai prezumtiv, faci putere regionala. Se pare ca SUA va sta (nevoita) in matca sa a continentelor americane, cat timp mai e nebunul asta in Casa Alb, va continua sa isi ameninte vecinii si sa inghesiue amarasteni precum Cuba sau Venezuela.
In alta ordine de idei, sub obladuirea maiastra a lui nenea Portocala, datoria publica sare de 40 de trilioane, iar bond market se clatina, yieldul luand-o razna. Viata americanilor se scumpeste, se degradeaza, costul energiei creste. Fermierii sunt in crize psihice, bucurandu-se de pretul mult marit al dieselului (motorinei) si a fertilizantilor, lucruri care anunta scumpiri si mai vartoase a alimentelor in viitorul apropiat (si dupa…).
Votezi clovni, ai parte de circ.
Mutarea spre vest: Strategia actuală propune mutarea soldaților din calea directă a LOVITURILOR Iranului asupra bezelor sale, spre țări mai sigure din vest, cum ar fi Iordania, Israel sau zone din Arabia Saudită, unde va construi noi baze.
https://informat.ro/en/international/the-pentagon-is-considering-reducing-the-military-presence-in-the-gulf-135383
Orice te face sa dormi mai bine…
O analiza similara dar mai detaliata poate fi citita si aici: https://ioncoja.ro/cat-de-bolivariana-a-ramas-venezuela
Timpul vine zici zi sa confirme tezele celor doua analize.
desi mintiti de zor pentru ea !