- Today at 9:10 PM
7 noiembrie 1917:
“Marea Revoluție Socialistă”
e de fapt “planul secret Marburg”. Explicația
pentru “Nu-chiar-atât-de-Sfânta”Alianță,
coaliția bancherilor și Revoluția Bolșevică
“Numele Rockefeller nu implica termenul de revolutionar, iar modul meu de viata a facilitat o atitudine atenta si prudenta care converge spre conservatorism. Nu sunt omul cauzelor ratacite. “(John D. Rockefeller III)
Instaurarea comunismului in Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”), pregătit minuțios în afara Rusiei, finantat generos de marii “bancheri internationali”. In primul rand de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finantarea bolsevicilor de Wall Street era intermediata de banca suedeza “NYA Banken”, condusa de bancherul promarxist Olof Aschberg.
Dolari pentru revolutii
La inceputul secolului XX, Andrew Carnegie a finantat un plan secret prin care guvernele statelor importante sa fie “comunizate”. Adica trecute, economic, la forma “monopolismului de stat”. Controlat de “bancherii internationali” de pe Wall Street, sistemul “monopolismului de stat” le-ar fi permis acestora sa trateze economic si financiar direct cu guvernele impuse de ei prin “revolutii”.
In 1905, acest sindicat al “bancherilor internationali” – sindicat numit, la vremea aceea, la New York, “Trust of money” (“Trustul banilor”) – si Iacob Schiff au finantat “duminica sangeroasa” de la St. Petersburg. Revolutie condusa de un agent al Ohranei (politia secreta rusa), Parintele Gapon, si incheiata cu un esec. “Trustul banilor” – mai ales “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan – a finantat revolutia lui Pancho Villa din Mexic, in urma careia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Apoi, exista o documentatie vasta privind implicarea “bancherilor internationali” in revolutia lui Sun Yat-sen. Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui “Westinghouse”, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revolutiei chineze.
Mai tarziu, in 1917, acelasi Charles B. Hill a folosit filiala “Westinghouse” din Rusia pentru a-i finanta generos pe bolsevici. In 1923 – cand URSS si-a creat prima banca internationala “Ruskombank” – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit presedintele bancii sovietice. Iar Max May, vicepresedinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat functia de director al “Ruskombank”. Primul ambasador sovietic in SUA – Ludwig Martens – a fost sustinut financiar de “Guaranty Trust” al lui J.P. Morgan.
Prin aceste manevre, “bancherii internationali” de pe Wall Street urmareau sa instaureze in Rusia un guvern care sa practice “monopolismul de stat”. Astfel ca intelegerile directe cu guvernul sovietic sa le garanteze “bancherilor internationali” exploatarea pe termen cat mai lung – si cu garantii guvernamentale – a fabuloaselor bogatii ale Rusiei. “Bolsevismul” a fost prima forma de “globalizare” prin crearea unor structuri supranationale. Cominternul nu este altceva decat “bunicul” Uniunii Europene.
Un cont pentru “tovarasul Trotki”
La 21 septembrie 1917, o telegrama de la Stockholm anunta oficial deschiderea unui cont curent la “NYA Banken” “pentru actiunile tovarasului Trotki”. Iata textul:
“Stockholm, 21 septembrie 1917
Domnului Rafael Scholan
Stimate tovarase,
Casa bancara Warburg, in urma unei telegrame trimise de presedintele Sindicatului Renano-Westfalian a deschis un cont curent pentru actiunile tovarasului Trotki.
Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit munitii, al caror transport, impreuna cu banii, l-a organizat… Si caruia i se va da suma ceruta de tovarasul Trotki.”
“Tovarasul Trotki”, cel la care se refera telegrama, se numea in realitate Leiba Davidovici Bronstein si era fiul unui negustor originar de langa Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina). Era insurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care il pusese in legatura si cu cercurile bancare de pe Wall Street. In primul rand, cu Iacob Schiff, presedintele bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Iacob – Henry Schiff, nascut in 1847 la Frankfurt pe Main (Germania), emigrase in 1865 in America, unde va reusi, datorita talentului sau financiar, sa ajunga in fruntea “Kuhn, Loeb & Co”. Cea care va finanta reconstructia cailor ferate din America (“Union Pacific”), folosind mana de lucru ieftina, chineza.
In 1904-1905, firma “Kuhn, Loeb & Co” a finantat Japonia in razboiul contra Rusiei, permitand astfel Japoniei sa obtina o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus. Prizonierii rusi au fost preluati apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre acestia, antrenati pe un teren apartinand lui Standard Oil (SUA), il vor insoti pe “tovarasul Trotki” atunci cand acesta va reveni de la New York in Rusia, in 1917, la bordul vasului “Cristianja”.
Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducator al operatiunii de implantare a bolsevismului in Rusia. Nepotul sau, John Schiff, estima in “New York Journal American” (3 februarie 1949): “Batranul a cheltuit circa 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolsevismului in Rusia”. O suma imensa la acea vreme.
Prima revolutie din Rusia avusese loc, de fapt, in februarie (martie) 1917, sprijinita de G. Buchanan – ambasadorul Angliei la Petersburg – si avusese un caracter pasnic. Urmarise, intre altele, instaurarea in Rusia a unei monarhii constitutionale: tarul urma sa fie controlat de Duma (parlament).
Guvernul provizoriu constituit atunci ii cuprindea, intre altii, pe printul Lvov, pe istoricul Miliukov si pe avocatul (social-democrat) A.F. Kerenski. Guvernul provizoriu – de comun acord cu Tarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, sa-i urmeze la tron tarului.
Marele Duce se bucura, in februarie (martie) 1917, de sprijinul soldatilor, taranilor, muncitorilor, ca sa nu mai vorbim de clasa conducatoare a Rusiei. El a declinat insa propunerea. Trotki a recunoscut mai tarziu, in 1922, intr-o scrisoare catre S.R. Mstislaviski ca: “Revolutia (din februarie – n.n.) ne-a surprins in plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.
Adevarul este ca la data veritabilei revolutii – cea din februarie 1917 – corifeii “revolutiei” bolsevice din octombrie erau aproape toti – bine mersi – in Occident: Trotki la New York, iar Lenin ori Zinoviev in Elvetia. Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea in Rusia incepe ceea ce istoricii numesc perioada de “dvoevlastie” (“dualitate a puterii”) dintre “Comitetul provizoriu al Dumei” (proaspat constituit) si “Comitetul executiv provizoriu”. Ceea ce va afecta, treptat, deciziile si autoritatea guvernului provizoriu.
Bolsevicii, aflati atunci aproape toti in Occident, au “mirosit” momentul favorabil. Dar nu numai ei, cum vom vedea: bancherii de pe Wall Street, interesati de bogatiile enorme ale Rusiei – si din motive strict militare Germania – sunt cele doua forte care vor facilita bolsevicilor accesul la putere.
Consilierul lui Wilson
Eminenta cenusie care a facut posibila reintoarcerea lui Trotki in Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanti masoni de stanga ai secolului XX: colonelul Edward Mandel House (in realitate nu era colonel, asa i se spunea).
Fara sa intram prea mult in detalii, este totusi cazul sa mentionam ca presedintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre in 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunitatii bancherilor de pe Wall Street, mai ales al bancii “Kuhn, Loeb & Co”. Presedintele Wilson insusi recunostea: “Domnul House este a doua mea personalitate. El este celalalt ego. Gandurile lui si ale mele sunt aceleasi”.
House, un marxist, scrisese, inca din 1912, un roman profetic, “Philip Dru, Administrator”, in care personajul principal, Philip Dru, incerca sa instaureze in lume “socialismul asa cum l-a visat Karl Marx”.
Ce-i drept, impozitul pe venit si ideea de banca centrala fusesera propuse chiar de Karl Marx in “Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat de programul “Lojei Iluminatilor” al lui Weishaupt. Din cele zece puncte ale “Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea “un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – “centralizarea creditului in mainile statului prin intermediul unei banci nationale cu capital de stat si monopol exclusiv”.
Inca inainte de intrarea SUA in razboi (“provocata” prin incidentul cu vasul “Lusitania”, scufundat de un submarin german, cu 128 de americani morti), ancheta si Presedintele Wilson ascunsesera faptul ca “Lusitania” transporta 6 milioane de cartuse la bord pentru Anglia, in timp ce SUA se declarasera, oficial, in neutralitate. Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantand participarea SUA la razboi.
In 1917, tot House a format la New York grupul “The Inquiry”, care a eleborat planurile acordului de pace din 1919. Douazeci de membri ai grupului l-au insotit apoi pe Presedintele Wilson la Paris, la Conferinta de Pace. Printre acestia, House, bancherii Paul Warburg si Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferintei – “asociatia generala a natiunilor”, din care s-a nascut Liga Natiunilor – a fost tot ideea lui House. Ulterior, House va deveni consilierul lui F.D. Roosevelt.
In 1917, dupa evenimentele din februarie (martie), House, sustinut de bancherii Iacob Schiff si Paul Warburg – il expediaza pe Trotki cu un grup de 276 de oameni instruiti, la bordul vasului “Cristianja” in Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolsevici.
Un incident este semnificativ: arestat in portul Halifax de catre autoritatile canadiene ca “anarhist” (3 aprilie 1917), Trotki va fi eliberat urgent la interventia personala a colonelului House. Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era seful serviciului secret militar german – il expedia pe Lenin cu un grup de bolsevici, care parazitau de ani de zile in Elvetia, in Rusia. Intr-un tren special (“vagonul plumbuit”), in scopul de a organiza la Petersburg o lovitura de stat care sa scoata Rusia din razboi. Bolsevicii urmau apoi sa incheie rapid o pace separata cu Germania.
Pachetul Lenin pentru Rusia
Winston Churchill, in cartea “The World Crisis” (“Criza mondiala”), vol. IV, pag. 72-73 scrie urmatoarele: “Catre mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistra. Ludendorff isi cobora vocea cand venea vorba despre ea. E adevarat, trebuie tinut cont si de riscurile disperate pe care comandantii militari germani si le asumasera. Ei se gaseau in aceeasi stare de spirit care ii condusese la declansarea unui razboi submarin, stiind prea bine ca acesta va provoca intrarea in razboi a Statelor Unite contra Germaniei. Totusi, nu fara un sentiment de teroare, au indreptat impotriva Rusiei arma cea mai respingatoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elvetia in Rusia, intr-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germana de a sprijini un puci bolsevic in Rusia era dictata, in martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA in razboi de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul sa incheie urgent o pace separata in Est, cu Rusia.
Dupa revolutia din februarie si instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile intr-un exil comod in Elvetia, departe de Rusia, lecturand tihnit prin marile biblioteci) intrase in legatura cu Max Warburg si serviciul secret german, prin intermediul “polonezului” Ganetki (adica al lui Furstenberg) si al socialistului elvetian Karl Platten.
“Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era simplu: Germania sa-l ajute sa preia puterea la Petersburg, in schimbul promisiunii lui Lenin de a incheia imediat o pace separata, in conditiile dictate de germani. Ceea ce s-a si intamplat ulterior, la Brest – Litovsk, in 1918.
Hotararea de a-l expedia pe Lenin cu bolsevicii sai in Rusia a fost supusa de Max Warburg examinarii Statului Major german. La intrunire au participat, intre altii, generalul Erich Ludendorff (seful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen si secretarul de stat din Ministerul de Externe Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operatiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume intre 40 si 80 de milioane de marci fusesera folosite de Von Bergen pentru finantarea unor miscari subversive, produse de anarhisti, nationalisti si grupari antitariste, dar fara succes.
La mijlocul discutiilor, Diego von Bergen a rostit o fraza care a hotarat soarta secolului XX: “Cred ca cel mai bine ar fi sa auziti parerea dr. Helphand despre intreaga problema”. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participantilor drept “purtatorul de cuvant al unor cercuri financiare bine plasate”. In realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg in Rusia, de mult timp. El conducea o intreaga retea, infiltrata mai ales in anturajul tarinei (din care facuse parte si celebrul Rasputin). Dar, in aceeasi masura, Parvus era la fel de bine infiltrat si in cercurile bolsevice. Preocupat de ocultism si fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era si membru important al Lojei Marelui Orient.
Imediat ce a inceput discutia, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin si a bolsevicilor din Elvetia, cu un tren special, in Rusia. Parvus a solicitat pentru toata afacerea 5.000.000 de marci. Cu un an inainte, Parvus primise de la Max Warburg si serviciul secret german 1.000.000 de marci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, in ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanti. Suma solicitata acum de Parvus urma sa fie procurata de Max Warburg de la diversi bancheri europeni, legati de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.
Bani pentru bolsevici
Trebuie sa mentionam ca, pana in 1918, Max Warburg le-a asigurat bolsevicilor lui Lenin o finantare “europeana” (asadar diferita de ceea ce primea Trotki din Wall Street) de 40.580.997 de marci. Ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 de marci, sume considerabile la acea vreme. In plus, Max Warburg si colonelul Nicolai din serviciul secret german au “legendat” cateva zeci de ofiteri ai acestui serviciu cu nume rusesti si i-au expediat la Petersburg, ca principali experti in organizarea puciului.
Acesti ofiteri germani, “legendati” ca rusi de Max Warburg si colonelul Nicolai, au ocupat, ulterior, pozitii de conducere in Armata Rosie, in tot cursul Razboiului Civil. Ei au alcatuit, pana in 1921, corpul de garda al conducerii bolsevice, asigurandu-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tacere de istorici.
Din cauza acestor legaturi cu bolsevicii, colonelul Nicolai a fost mai tarziu respins de Hitler si, dupa al Doilea Razboi Mondial, s-a refugiat in URSS, al carei spion devenise. Lenin si grupul sau de bolsevici a parasit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15.10, data fixata de serviciul secret german.
Despartirea bolsevicilor de ceilalti socialisti rusi, aflati in exilul elvetian, a fost violenta, bolsevicii fiind catalogati drept “canalii”, “tradatori” si “porci”. Voiajul de reintoarcere s-a facut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen si Sassnitz. Ulterior, prin Telleborg, Malmo, Stockholm si Bielo-Ostrov, Lenin si grupul sau au sosit la Petersburg, la 3/16 aprilie 1917, seara.
In total, prepararea politico-diplomatica si tehnica a expedierii lui Lenin cu grupul sau in Rusia, de catre germani, n-a durat decat vreo trei saptamani. In timpul calatoriei, Lenin si grupul sau de bolsevici n-au avut voie sa se angajeze in discutii cu alte persoane. Li s-a asigurat hrana suficienta, inclusiv laptele necesar copiilor mici. Cu titlu de curiozitate, sa remarcam ca serviciul secret german a suportat, in tot cursul anului 1917, toate cheltuielile de propaganda ale bolsevicilor. Printre altele, Max Warburg a finantat si “Pravda”.
7 august 1917: “Crucea Rosie” americana la Petersburg
In august 1917 – cu doua luni inainte de “revolutie” – la Petersburg isi face aparitia o asa-zisa “misiune a Crucii Rosii” americane: 36 de persoane, toate imbracate in halate albe, cu insemnele si simbolurile Crucii Rosii. Misiunea afisa scopuri strict umanitare. In realitate, lucrurile stateau putin diferit.
“Misiunea Crucii Rosii” americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre “misionari” se numarau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri si industriasi americani, deghizati in “medici”, incadrati fantezist in serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediata in Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul presedintelui Wilson. Acelasi care il expediase de la New York la Petersburg si pe Trotki, cu grupul sau de mercenari, la bordul vasului “Cristianja”, ca sa organizeze puciul bolsevic planuit.
In fruntea misiunii Crucii Rosii americane, “medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alaturi de Thompson, alti “medici” si “infirmieri” vestiti pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui “Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de la firma “Harriman”, cu mari investitii in mine si petrol) ori ca Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecati printre ei 10 medici (si cateva infirmiere) autentici.
Acestia din urma vor pleca, de altfel, o luna mai tarziu. “Medicii” de pe Wall Street vor ramane insa la Petersburg pana in noiembrie 1917. Adica se mai aflau acolo in timpul puciului bolsevic. Cine erau “translatorii rusi” ai grupului de “medici” de pe Wall Street? Primul, “capitanul Ilovaiski”, se numea Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin). Alt “translator”: Alexandr Grunberg (nume real Mihail Gruzenberg, al carui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin si va face apoi o lunga cariera in diplomatia sovietica).
Cei 26 de “medici” de pe Wall Street si “translatorii rusi”, condusi de Ilovaiski, sunt primiti, in august 1917, in audienta de Lenin, la insistentele lui Trotki. Se pun la cale fabuloase afaceri postrevolutionare, ca si sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma sa-l acorde bolsevicilor, dupa preluarea puterii de acestia, prin puciul planificat.
Colaborarea secreta a Wall Street-ului cu bolsevicii se va concretiza, dupa puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pilda, va obtine un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. La randul sau, “Standard Oil Company”, imperiul lui Rockefeller, cumpara 50% din campurile de petrol de la rusi, cu toate ca oficial se spunea ca au fost nationalizate. In 1927, Standard Oil, prin partenerul său «Vacuum Oil Company» obține si dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în țările europene si construieste prima rafinarie din Rusia.Iata alte cateva din firmele americane profitoare ale puciului bolsevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General Electrics, firmele englezesti Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin si firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore. Multi dintre “medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rand, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pilda, Armand Hammer (“miliardarul rosu”) ori Averell Harriman.
Harriman a format cu statul bolsevic o firma maritima, care opera in regim de monopol. A capatat concesii pentru exploatarea (cu mana de lucru ruseasca, foarte ieftina, impulsionata de activisti si ofiteri CEKA) imenselor zacaminte de mangan din muntii Caucaz. Nu intamplator, acelasi Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova si confidentul lui Stalin pe relatia cu SUA.
Sursa titlului: gandeste.org
Sursa articolului: timpul.md
Best regards,
Ciuca Dan Laurentiu
Ciuca Dan Laurentiu
gratie domnului Profesor Scurtu I. am aflat publicatia Capitanului si a Legiunii de la inceputuri – 1927 in care un articol al lui Ion I. MOTA este de actualitate.
III. Articolul O vorbă ardelenească pentru “lordul”
Rothermere. “Ungaria Mare” şi planurile jidăneşti, publicat de Ion I.
Moţa. 1 septembrie 1927.
Românul nu se alarmează (nici chiar atunci când ar
trebui) şi nu se prăpădeşte cu firea, oricât de mari ar fi cumpenele
sorţii. E, după cât se pare, o tărie datorită atât esenţei superioare a
naţionalităţii sale, cât şi oţelirilor fără seamăn ale veacurilor de
uriaşe jertfe şi lupte, pentru Dreptate şi pentru dreapta lui credinţă
în Dumnezeu.
E de înţeles astfel, de ce noi românii nu ne-am prea
grăbit să răspundem “lordului” Rothermere, acelui jidan din Anglia,
care, de curând, prin ziarele sale, a început să ceară, cu mare grabă,
refacerea Ungariei – Mari, nefiind stimulat la aceasta nici de banii ce
i-a primit poate de la guvernul unguresc, şi nici numai de ura deosebită
a tuturor jidanilor pentru tot ce e românesc, ci fiind pus la cale de
un anumit plan jidănesc, despre care vom vorbi la sfârşitul articolului.
Nepăsarea noastră în faţa furiei jupânului-lord e însă cu atât mai
explicabilă, cu cât nu e vorba de nici o primejdie sau grozavă cumpănă a
sorţii. Văzând însă, acum, că această campanie continuă a argumenta în
faţa lumii ideea unei noi “Ungarii Mari”, vom spune şi noi aici câteva
cuvinte, în numele unei părţi a tinerimii ardelene, nu pentru a convinge
pe jidan, ci pentru ca străinul sincer, care ar cerceta această
chestiune, să aibă la dispoziţie un dosar cât mai complet.
Ion I. Moţa şi Leonida Vlad
după achitarea în procesul care li s-a intentat pentru complot în toamna lui 1924
Deunăzi,
părintele Hlinka, căpetenia naţionaliştilor şi antisemiţilor slovaci
din Republica vecină şi prietenă, a spus că e bine să se ştie care e
voinţa neclintită, răspunsul limpede, al slovacilor, la ori-ce încercare
viitoare de nouă robire a lor: Lupta pe viaţă şi pe moarte, până la
ultima picătură de sânge, pentru apărarea dreptului şi pământului
strămoşesc slovac!
Se pune aşadar în discuţie reîntemeierea Ungariei
Mari! De ce adică – va spune jidanul cu pricina, ca şi mulţi unguri – să
existe o Românie-Mare, o Jugoslavie-Mare şi nu o Ungarie-Mare? Dacă
Honigman şi Rosenthal au pledat în 1915 pentru o “Românie Mare” numai de
dragul banilor ruseşti, de ce n-ar fi gata să pledeze Rothermere azi
pentru o “Ungarie Mare” de dragul banilor budapestani (şi când încă i-o
mai ordonă şi Cahalul)? Ceea ce a mişcat ieri pe Rosenthal, de ce adică
n-ar mişca azi pe Rothermere? Nici ieri la unul, nici azi la cestălalt,
n-a jucat nici un rol spiritul adevărului care, în problema
orânduielilor sociale ale omenirii, e cristalizat în criteriul
fundamental şi sfânt al ideii naţionale.
Cu totul în alt fel se pune
problema pentru ceilalţi, care atât ieri, cât şi azi, au dus şi duc
lupte (şi de condei şi de altă natură) mânaţi de altceva decât de banul
campaniilor subvenţionate şi ordonate. În noi vorbeşte adâncul unui
suflet curat, gata de orice jertfă pentru apărarea adevărului, care ne e
singurul îndemn. Noi nu vorbim de lângă sacul cu bani (şi, în eventuale
zile de foc, nu ne vom apăra spusele în felul cum le vor apăra asemenea
gladiatori), ci noi vorbim din pragul eternităţii în care suntem gata
ori când să intrăm, pentru împlinirea acestui ceresc îndemn care se
ridică din profunzimile care cuprind scânteia divină a sufletului
omenesc.
Care sunt criteriile evreului acestuia şi care sunt ale noastre?
Crescut
în atmosfera talmudică a spiritului jidovesc, care e dominat de
criteriul de bază al stăpânirii unei singure naţiuni asupra altora, – ce
coardă morală putea să vibreze revoltată în întunecatul suflet al
Iudei, în clipa când acesta cerea (în mod făţarnic, ce-i drept, pentru
un popor altul decât “cel ales”), ca naţiunea vecină?
Câtă eternă
dreptate cuprinde legea socială care stabileşte legătura indisolubilă
dintre naţionalitate şi cultură! Gândindu-mă la cinismul neruşinat cu
care e atacat marele adevăr al dreptului de existenţă independentă al
popoarelor, de către acest jidan (care a izbutit a face să se vorbească
atât mai mult despre el, datorită unei averi monstruoase, câştigate în
felul lui Rothschild la Waterloo şi care-i permite să fie unul dintre
stăpânii presei engleze), în acelaşi timp îmi aduc aminte (şi fac o
paralelă între rasa ariană şi cea pseudosemită, jidovească) de un
exemplu dat de naţiunea germană (de adevărata naţiune germană, demnă de
Goethe şi Schiller, şi adevărata reprezentantă a naţionalităţii sale
ariene, iar nu de acea naţiune germană de la 1914, înnebunită şi
degradată până la josnicia criminală a lui: “Deutschland über alles”).
D-l prof. Găvănescu ne povesteşte acest sublim al capacităţii de nobleţe
al unei naţionalităţi ariene:
Elveţienii de naţionalitate germană,
văzând, în 1914, crima Germaniei, patria lor, care se năpustise asupra
Belgiei dezarmate şi a Franţei nevinovate, din simplă poftă de stăpânire
trufaşă a lumii, aceşti germani elveţieni au format o Legiune de
voluntari care s-a pus la dispoziţia armatei franceze şi care a luptat
cu un eroism neînchipuit împotriva fraţilor lor din armata Kaiserului,
lăsând 3000 morţi pe câmpiile de onoare franceze!
Iată felul cum ştie
un arian, un german adevărat, să apere ceea ce am spus că este
criteriul fundamental al orânduielilor sociale: ideea naţională (în
cazul de faţă cea franceză primejduită în dreptul ei de existenţă
independentă). În consecinţă, iată cum ştie să asculte acest arian de
scânteia divină din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc.
Din
nenorocire, dacă Germania de la 1914 a fost o vinovată abatere (şi,
nădăjduim, trecătoare) de la poruncile adevăratului spirit german, arian
şi creştin, – jupânul-lord de la Londra nu de deloc în contrazicere cu
spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica veşnic dovedită în cursul
istoriei, a acestei funeste rase.
Dar, intenţia noastră în acest
articol n-a fost de a face paralela dintre însuşirile naţionalităţii
jidoveşti şi cele ale naţionalităţilor nobile. Ci voiam să spunem, o
vorbă şi, mai ales, o vorbă ieşită din sufletul românesc ardelean,
pentru cei dornici de noi aventuri criminale:
Ne asociem în întregime
patrioticul răspuns al părintelui Hlinka, în ale cărui cuvinte
recunoaştem exact simţământul care ne stăpâneşte şi pe noi, şi suntem
deosebit de încântaţi văzând această exactă potrivire a sufletelor
noastre din care, la nevoie, se poate naşte oţelul unui piept comun şi
al unei frăţii nebiruite. La toate acestea vom mai adăuga câteva
lămuriri, în trei ordini de idei:
1. Ni se răspunde adesea că toată
argumentaţia noastră cu “spiritul adevărului” care e cu noi, că toată
argumentaţia cu “servirea voinţei dumnezeieşti” care iarăşi, spunem noi,
este cu cei ce apără existenţa naţiunilor create şi voite de Dumnezeu, –
ni se spune că toate acestea n-ar avea mare valoare pentru a dovedi
dreptatea cauzei României Mari şi nedreptatea unei Ungarii Mari. Căci şi
partea adversă, cu Rothermere şi ungurii, susţin că spiritul adevărului
e cu ei, ba chiar că de partea lor e Dumnezeu, Aşa de pildă se ştie că
deviza iredentismului unguresc este: “Cred în dreptatea divină, deci
cred în reînvierea Ungariei”.
Aşadar cum? Spiritul adevărului e şi
cu unii şi cu alţii – ni se spune iar “sfânta dreptate divină” poate fi
un argument serios în favoarea uneia din părţi, când amândouă îşi
revendică eroica apărare a ei?
Răspunsul nostru e că nu vom renunţa
la aceste argumente, care sunt de fapt temelia puterii noastre
sufleteşti în acest conflict. Adevărul nu e relativ. Ca şi Dumnezeu, el e
unul. Sau cu o parte, sau cu alta, iar nu cu amândouă. Rămâne să se
vadă care e cu adevărat de partea adevărului şi în slujba lui Dumnezeu,
şi deci va beneficia atât de invincibilul concurs al divinităţii, cât şi
de forţa uriaşă ce se coboară tainic numai în cei ce luptă pentru
adevăr, – şi care dintre cei doi, sub masca curăţeniei şi a virtuţii, e
cel ce serveşte spiritul diavolesc al distrugerii operei divine. Am mai
văzut noi pe cingătorile pântecelor bavareze de lipitori umflate de bere
şi de huzureală pe spinarea străinului încălcat, am mai văzut noi
cuvintele făţarnice, o batjocorire a cerului: “Gott mit uns!”… Şi n-a
fost Dumnezeu cu ei, ci i-a doborât. Căci “nu tot cel ce zice Doamne,
Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor”, e sentinţa Sfintei
Scripturi.
Cât despre controversa de azi: România-Mare –
Ungaria-Mare, pentru noi lucrul e aşa de clar şi de simplu, încât nici
nu mai are nevoie de multă dovedire. A susţine că naţiunile română,
cehă, slovacă, sârbă, croată, slovenă, sunt toate nevrednice de a trăi
independent, stăpâne pe ţara lor, şi că nu poate fi salvată cauza
civilizaţiei decât punându-le sub stăpânirea naţiunii ungare, într-o
“Ungarie-Mare”, a afirma asemenea lucruri a fost în trecut o ticăloşie,
azi e doar o glumă. O “Românie-Mare” nu e o nedreptate, căci e statul
care cuprinde pământul unei singure naţiuni, pe când o “Ungarie-Mare” ar
fi întinderea statului unei naţiuni, asupra pământului şi drepturilor
naţiunilor vecine. (De altfel, toată denumirea de “România-Mare” sau
“Ungaria-Mare” e necorectă; România de azi nu e deloc Mare, ci e Românie
pur şi simplu; iar dacă “Mare” înseamnă cuprinderea întregului
teritoriu naţional, atunci Ungaria de azi e perfect o “Ungarie-Mare” şi
iată deci idealul iredentiştilor realizat printr-o simplă restabilire de
terminologie, fără sânge, intrigi şi Rothermeri! iar pe noi,
antisemiţii români, iată-ne în sfârşit dovediţi a fi cu adevărat…
slujitorii” Budapestei, aşa cum, de ani de-a rândul, s-au sbătut să ne
dovedească confraţii Honigman şi Hefter, bunii sfătuitori şi îndrumători
ai opiniei publice româneşti!)
Pentru orice om echilibrat,
argumentul de mai sus e suficient, credem noi, pentru a decide cine are
dreptul de a revendica, în această controversă, apărarea adevărului şi
slujirea lui Dumnezeu, E poate suficient chiar pentru ungurii calmi şi
serioşi. (Şi există de aceştia: dăunăzi, într-un tren, m-a mişcat foarte
mult loialitatea cu care soţia unui ungur, care se înapoia de la
Budapesta, văzută cu ochii ei, [?] şi vădita superioritate a vieţii
muncitorului din România). Cât despre ungurii care se abat încă între
aventură şi seriozitate, îi întrebăm doar atât: cred ei cu adevărat, în
adâncul conştiinţei lor, că Ungaria veche, acel stat care a izbutit să
ţină sub stăpânirea ungară 6 naţiuni străine numai graţie împrejurărilor
istorice speciale ale evului mediu, în care nu avea nici un rol şi nici
o putere ideea naţională, cred ei că această Ungarie veche, va mai
putea fi refăcută azi, înfrângând hotărârea tuturor acestor naţiuni de
a-şi apăra dreptul naţionalităţii şi pământul lor, aşa cum spune
părintele Hlinka? E serioasă, posibilă, o asemenea credinţă, un asemenea
ideal, judecând doar cu bunul simţ omenesc, chiar fără a face să
intervină în judecată factorul credinţei divine, care, arătând idealul
acesta ca nedrept îl sorteşte unei înfrângeri sigure, la nevoie chiar
contra sugestiilor bunului simţ, căci nedreptatea e menită totdeauna
înfrângerii? Mai pot ei şovăi în a alege între aventura primejdioasă şi
realitatea aducătoare de pace şi bună rânduială? Iar acum, în ceea ce
priveşte pe ungurii partizani hotărâţi ai aventurii şi înfierbântaţi
încă de lovitura de la 1918 (pentru ca să ne ocupăm de toate
categoriile), le răspundem mai jos.
2. N-am mai propus, în altă
ordine de idei, şi mai ales cu gândul la spiritul Ardealului, să adăugăm
o lămurire la cele de mai sus:
De-o fi ca toate argumentările şi
bine intenţionatele noastre eforturi să n-aibă rod, de-o fi ca bunul
simţ al popoarelor să se lase înşelat şi ţesături duşmane să se
înfiripeze iarăşi, de va voi Dumnezeu să mai încerce credinţa acestei
ţări – să se ştie că mai ales noi ardelenii, avem de spus un cuvânt:
Steagurile româneşti ale regimentelor ardeleneşti sunt încă virgine?
Pânza lor e nesfârtecată, vulturul lor e neîmpodobit de eroice panglici!
1919 nu însemnează aproape nimic pentru armata Ardealului: în criză,
sau încă neîntemeiată, ea n-a dat şi n-a arătat ce poate sufletul de la
Albac şi de la Ţebea! Onoarea ostăşească ardeleană aşteaptă clipa
zămislirii, în care să se ridice la înălţimea Rovinelor, Călugărenilor,
Podului Înalt, Văii Albe, Plevnei şi Mărăşeştilor, locuri sfinte, de la
care noi ardelenii am lipsit, opriţi de soartă. Să îndrăznească cineva
să ne aducă această clipă! Şi atunci nefericitul duşman va vedea cât îl
va costa rătăcirea de a se lua după capete nebune şi păcatul de a se
atinge de această naţiune voită şi iubită de Dumnezeu şi sortită unui
strălucit viitor în viaţa lumii. Noi, ardelenii alături de fraţii noştri
din restul Patriei, care ne vor fi veşnic un exemplu, aşteptăm această
zi, gata oricând! Dar, ca buni creştini, n-o dorim!
3. Înainte de a
încheia, mai avem de făcut o ultimă precizare categorică, adresată de
astă-dată numai jupânului londonez şi a lor lui. Dacă eram simpli
naţionalişti, cele spuse până acum, ajungeau. Dar în judecata noastră
intervine şi un alt element: conştiinţa primejdiei jidăneşti mondiale şi
voinţa de a o înlătura sau, cum se mai zice, intervine “antisemitismul”
nostru. Am făgăduit la începutul articolului să arătăm aici adevăratul
motiv al acţiunii lui Rothermere, care, fără nici o îndoială, n-a lucrat
din proprie iniţiativă, ci cu consimţământul jidănimii mondiale, în
luptă spre stăpânirea globului pământesc!
Într-adevăr, un ferment
deosebit de primejdios pentru jidani se observa în ultimul timp în
Europa centrală şi orientală: puternice mişcări antisemite şi chiar
încercări de înţelegeri internaţionale pentru rezolvarea problemei
jidăneşti . Contralovitura hotărâtă de suprema conducere sionistă a
fost, fără îndoială, de a căuta să se strice frăţia popoarelor creştine
care se zărea la orizont. România, Polonia, Ungaria, unite contra
jidanilor, erau şi vor fi o cumplită piedică pentru triumful Izraelului.
Ce poate despărţi mai uşor aceste ţări şi popoare, decât o campanie ca
aceea a lui Rothermere, exaltarea din nou, poate chiar în momentul când i
se apropia declinul, a unei dureri şi a unei rătăciri? De aceea, nu
susţinem numaidecât că banul a fost singurul motiv al acţiunii
jidanului. Dimpotrivă, ar fi lucrat şi gratuit, dar desigur şi-a luat el
măsurile pentru a scoate şi profita cât mai mult de această situaţie,
conform obiceiului jidănesc.
Am mai spus că nu dorim un conflict cu
Ungaria. Fără a renunţa la nici unul din drepturile noastre naţionale şi
gata de a le apăra oricând, dorim o înfrăţire cu toate naţiunile
împotriva jidanilor, şi vom lucra pentru ea.
Iar Cahalul jidovesc
să-şi noteze bine că: orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru al
tuturor, şi dintr-o tabără şi din cealaltă, va fi de a curma mai întâi
dominaţia poporului jidănesc.
(“Pământul strămoşesc”, I, nr. 3 din 1 septembrie 1927)
Cine castiga din jocul periculos al falsificarii istoriei?Nu stiu cine este Ciuca Dan Laurentiu si nici nu ma intereseaza.Ce pot sa spun despre el este ca NU A CITIT NIMIC despre Rusia si rascoalele si revolutiile de acolo.
Simplu o dam pe conspiratie,pe jidani si gata asta e istoria.Simplu pentru ignoranti si prosti asa cum este si alde Ciuca.Stie el de ce s- a intamplat prin 1861, 1877-78,1904 – 1905 in Rusia?Stie Ciuca devenit o maciuca a istoriei ruse de interventia SUA in Tratatul de pace ruso- japonez ( cauza razboiului japonezo american )? Acesta maciuca-ciuca loveste nu gandeste.Istoria ramane,totusi,pentru oamenii destepti,maciucile- ciucile sunt pentru prosti,atunci cand nu ai argumente folosesti Ciuca,pardon Maciuca conspirationista.
Ai dreptate surena „marea revolutie ” a fost facuta de mujicii din Rusia profunda cu banii lor de tigarii, dupa care s’au sinucis toti (or fi invatat asta de la japonezi) si l’au rugat pe lenin sa’i fie mila si sa omoare cu tov sai (stalin & cie) alte milioane de mujici rusi (ortodocsi de preferinta , de ex calugarii de la Oranki numai 11000 „sinucisi” si ei).
http://www.napocanews.ro/2013/12/manastirea-oranki-din-rusia-locul-unde-11-mii-de-calugari-au-cazut-sub-furia-dezlantuita-de-comunisti-marturia-parintelui-roman-dimitrie-bejan.html
Daca e ceva ce ma exaspereaza e ca vin cate unii aici pe blog si cu aere superioare , contrazic , dar nu argumenteaza cu nimic, si la sfarsit mai si batjocoresc, asa cum dumneata iti bati joc de numele domnului Ciuca care nu este numai ai lui ci si al parintilor lui etc. luandu’i in batjocura pe toti.
Articolul transmis de dl. Ciuca nu este o lucrare a dansului ci o preluare a unui articol ce tot circula pe net in mediile nationaliste de cativa ani io personal citindu’l in mai multe limbi.
Dar nu argumentezi cu nimic zici ca „stie el (dl Ciuca) ce s’a intamplat in 1904 , 1905 in Rusia ? pai ce s’antamplat nea Surena in afara de revolte manipulate de „anarhisti” care mai tot timpul erau din aceeasi comunitate si ratate din cauza ca armata era inca loiala tarului. Cand aceasta a fost infiltrata (poate si din cauza slabiciunii lui Nicolae II ) a inceput marele macel satanist.
Fara teorii ale conspiratiei sau mai stiu io ce -Tuhacevski a fost platit cu aurul adus din USA de Trotzki-Bronstein sa apere Moscova in 1919 cand Lenin a vrut sa fuga, iar nu cu kopeici.
asa se intampla daca santem inselati de propaganda iudeomasonica occidentala. nu mai intelegem Adevarul. cadem in intuneric. in ratacire, devenim neoameni batjocorind semenii, pentru ca nu avem argumente…de fapt pentru ca nu mai avem puterea smereniei de a recunoaste Adevarul, si de a cere iertare aproapelui nedreptatit, batjocorit…astfel, cadem din rau in mai rau. adanc pe adanc cheama…exemplul occidentului atotstiutor, infailibil, in tot cursul istoriei, pana azi : minciuna, dezastrul, razboaie, genocid, tilharie, jaf…..provocat tututor popoarelor, si insistenta acestui occident de a urma acum, dupa toate acestea, tot pe acelasi drum, al razboiului, jafului, minciunii…impunand agresiv sau cu viclenie norma lui de viata, acest exemplu ar fi deajuns sa ne trezeasca la viata, la realitate…
cat priveste pe acei „anarhisti”, adica acei straini de neamul rusesc, primiti cu ospitalitate de rusi(asa cum i-am primit si noi) prezenti in numar mare in Moscova, in Nemetskaia Slobada – cartierul strainilor -, unde tarul Petru era influentat de straini : de genevezul Lefort, batranul scotian Gordon, strasburghezul Timmerman, olandezul Winnius si altii- observam ca toti acestia sant occidentali – acesti straini, acesti „anarhisti”, care intre timp au recrutat tradatori, cozi de topor, sant pomeniti si de marele Dostoievski, in romanul „Demonii” cu zeci de ani inainte de fatidicul 1917, unde provocau, si complotau pentru rasturnarea regimului social.