Revizionismul și minciunile istoricilor

CD

REVISIONISMUL ISTORIC SI CEL OPORTUNIST
Jimmie Moglia

Se pare că Napoleon a avut dreptate: „istoria este un set de minciuni asupra carora s-convenit de către învingători.”

La ascultarea cuvântul „revizionism”, suspiciunea pândește în mintea unora, și da alarme cu rasunet în mintea altora. Suspiciunea este sora mai mare a gemenilor, credulitate și neîncredere. Și din tot felul de credulități, cel mai încăpățânat și mai minunat este cel al fanaticilor; al oamenilor care demisionează utilizarea ochilor și urechilor lor, și o rezolva prin a nu crede nimic din ce nu favorizează pe cei pe care ei pretind să-i urmeze.
De aici și legea adevărului, pe care majoritatea ar accepta-o în principiu, este încălcată fără penalizări, fără cenzură și în conformitate cu prejudecățile inveterate și pasiunile predominante. Oamenii sunt dispuși să de credit la ceea ce doresc și să încurajeze mai degrabă pe cei care le satisfac crezurile, decât pe cei care le oferă cu fidelitate, (sau cel puțin încercearca) adevarul.

Totuși, revizionismul nu implică altceva decât un efort de a căuta adevărul istoric și de a discredita miturile care sunt o barieră în calea păcii și bunăvoinței generale între națiuni. Nu există nimic asupra căruia mai mulți scriitori, în toate vârstele, și-au stabilit abilitățile, decât revizionismul. Și nu oferă nici o reflecție plăcută pentru a descoperi că un subiect atât de controversat este nimic, dar epuizat.

S-ar putea să-i surprindă pe unii că primul revizionist de necontestat a fost un savant renascentist relativ puțin cunoscut pe nume Lorenzo Valla (1407-1457). El și-a folosit cunoștințele de latină clasică pentru a dovedi că un text important scris de împăratul Constantin, cu o mie de ani înainte, a fost de fapt un fals. Scepticului care întreabă cu subînțeles, „Și ce?” răspunsul l-ar putea surprinde.
Această descoperire a distrus justificarea istorică a Bisericii Catolice de a avea un drept judiciar la posesia (în esență după bunul plac), a terenurilor pământești și a domeniilor geografice.

Documentul falsificat intitulat „Donația lui Constantin”, scria: „Eu, Constantin, am donat întregul Imperiu Roman de Vest Bisericii Romano-Catolice, ca un act de recunoștință pentru că am fost vindecat miraculos de lepră de către Papa Sylvester I.”

Lorenzo Valla a dovedit că latina vernaculară a „donației” falsificate era folosită doar în secolul al VIII-lea d.Hr., mai degrabă decât în secolul al IV-lea, când se presupune că documentul fusese scris.

Stimulentul pentru cercetarea lui Valla a fost o dispută funciară între patronul său Alfonso al V-lea de Aragon și Papa Callixtus al III-lea. De înțeles, Biserica a respins concluzia, dar în loc să fie jefuit, insultat, ridiculizat, ostracizat, interzis sau ars pe rug, Valla s-a bucurat chiar și de patronajul Papei Callixtus al III-lea. Poate că spiritul Renașterii a inspirat indulgență și toleranță, în loc de ură și răzbunare. Ceea ce este mai mult decât se poate spune despre ceea ce sa întâmplat cu revizioniști recentelor de evenimente.

Pentru a face un pas înapoi un pic, să luăm Revoluția Americană, de exemplu. Istoricii patriotici au salutat dumpingul de ceai englezesc importat în portul Boston ca o dovadă a unei dragoste nepătat de libertate și de curaj, de patrioism idealist împotriva unui inamic tiranic și extorcist cu taxe de import.

Dar revizioniștii au arătat că primul finanțator al Revoluției a fost John Hancock, un negustor bogat dintr-o familie care și-a făcut averea din contrabandă. Ceaiul s-a întâmplat să fie un obiect important, băut generos de coloniști și localnici.
S-a întâmplat că Anglia avea un stoc mare de ceai depozitat și nevândut de la East Indian Company. Pentru a dispune de ea au vândut-o în America la un preț care, chiar și cu taxa de import, a fost mai mică decât costul de ceai de contraband adus în America din Olanda. Acest lucru a redus substanțial în profitul de afaceri a lui Hancock. Hancock, doar prins ocazia potrivita, fluxul în torent.

În 1812 America a vrut să cucerească Canada PENTRU A ADUCE LIBERTATEA SI ACOLO, așa a declarat pompos de generalul William Hull în proclamația sa de anexare, înainte de a fi învins la Detroit. Doi ani mai târziu, în timpul negocierilor de pace cu britanicii, americanii au negat că ar fi intenționat vreodată să anexeze Canada. Dar cum rămâne cu declarația gen. Hull din Detroit? au întrebat englezii. Aceasta nu a fost cu adevărat o politică aprobată de guvern, a fost răspunsul, așa este documentat în înregistrări.

Aceasta tactica juvenila o aplica si in present, SUA de la al doile razboi mondial incoace nu au mai declarat razboi, cu aprobarea Congresului, in schimb au avut zeci de interventii militare unde au castigat sau au pierdut dar nu s-a incheiat nici o Pace pentru ca nu s-a decalarat in Congres nici un razboi. – [NT]

Și când britanicii au cerut niște schimburi teritoriale și concesii care și-ar fi păstrat independența pentru unii indieni americani, americanii au refuzat categoric. Într-un raport către șeful său din Londra, Lordul Bathurst, negociatorul britanic Henry Goulburn a scris „… până când am venit aici nu am avut nici o idee de determinare fixă care există, în inima fiecărui american, pentru a extirpa (sic) indienii și corespunzătoare teritoriul lor.”

Cu toate acestea, în analele non-revizioniste ale istoriei, războiul din 1812 a fost „Războiul care a făurit o națiune.”

La Războiul Civil (1861-1865), termenul de „revizionism” nu a fost aplicat în general – deși, pentru a fi pedant despre el, în Sud același război a fost numit „Război pentru Independența Sudului.” Cu toate acestea, revizioniștii neoficiali s-au concentrat asupra cauzelor Războiului Civil mult mai mult decât asupra cauzelor fie chiar a războiului mondial. Cu toate acestea, nu mai este impolitic să spunem că războiul a avut prea puțin și doar tangențial de-a face cu emanciparea sclaviei.
Revizioniștii au arătat, de asemenea, că, în timpul războiului spaniol american din 1898, președintele McKinley, cu toate concesiile spaniole la cererile sale, a ascuns capitularea spaniolă de Congres și a cerut război. Care, la rândul său, a necesitat o scuză („casus belli” este termenul tehnic). Scufundarea navei Maine a fost buna, cu 268 de marinari americani morți. Aruncarea în aer a vasului Maine a fost 9/11 al războiului spaniolo-american.
Astăzi este acceptabil să spunem adevărul despre Maine, parțial sau mai ales pentru că la 120 de ani s-a uzat amprenta amintirii, și orori mult mai mari au arătat puterea imensă a Marelui Rău.
În plus, lucrările publicate relativ recent „Operațiunea Northwood” arată un plan detaliat pentru o operațiune de “steag fals” care a inclus uciderea unui număr nespecificat de americani, pentru a justifica invazia Cubei în timpul lui Kennedy. Și, după cum s-a recunoscut universal, falsul atac nord-vietnamez asupra unei fregate americane în Golful Tonkin a fost scuza notorie – casus belli, pentru războiul din Vietnam.

Este oarecum deprimant ca trebuie să fim de acord cu Oscar Wilde că „adevărul este o chestiune de stil.” Și dacă utilizarea repetata a minciunii poate schimba ștampila naturii, mass-media folosind aceeași poveste neincetat poate face povestea să pară adevărata și potoli puterea de gândire independentă.
Mai mult decât atât, insensibila și degradata, mass-media controlata de un stat-în-stat, a asediatat inteligenta publicului hipnotizat să creadă și să accepte că abilitarea răscumpără orice rău.
Cazurile reale au arătat literalmente că, cu o mulțime de bani, chiar și un criminal moderat neinteligent poate scăpa cu crimă.
În ceea ce privește 9 / 11, nu voi repeta ceea ce a fost spus, scris, dezbătut sau demonstrat de mii de alții. În mintea mea rămâne tipărită expresia lui Larry Silverstein, fie proprietar, fie chiriaș, sau locatar al turnurilor, în funcție de argumentele și definițiile juridice complicate. Când a susținut la televizor că nu s-a dus la biroul său pe 09/11, pentru că avea o programare la un dermatolog, iar soția lui a insistat să o păstreze.

A fost WW1 care a adus de fapt termenul de „revizionism” în uz general, și pentru motive întemeiate. Pentru revizioniștii care au contat pe o evaluare exactă a cauzelor războiului pentru revizuirea și re-scrierea Tratatului de la Versailles. Tratatul a atribuit Germaniei și Austriei responsabilitatea exclusivă pentru conflict.
Germanii erau „huni” (sic), sugerând hoarde sălbatice de barbari călare pe cai care au adus haos Imperiului Roman. Faptul că „hunii” germani, în 1914, au avut cele mai avansate măsuri din punct de vedere social și plasa de siguranță pentru lucrătorii din Europa, inclusiv echivalentul securității sociale, a fost considerat irelevant.

Dar la începutul războiului noi metode de comunicare, jurnalismul de masă și propaganda au instigat opinia populară și ura în masă ca niciodată mai înainte în istoria războiului. Până atunci propaganda, în special de tipul lui Edward Bernay, a fost arbitrul de bine și rău, așa sa discutat în articolul Frauda lui Freud.

Propaganda, atunci și acum, este mereu gata să surprindă necunoașterea celor nechibzuiti, predispusi sa fie indusi in eroare de meteori confundati cu stelele.
Isteria mediatică a făcut Germania pe deplin responsabilă nu numai pentru izbucnirea războiului în 1914, ci și pentru intrarea americană în aprilie 1917.
Președintele Wilson, care a decis să se alăture războiului pentru A FACE LUMEA SIGURĂ PENTRU DEMOCRAȚIE, dar chiar și liderul de sindicat Eugene Debs a fost închis pentru că a spus că profitul si nu democrația a fost singurul motiv pentru această decizie.
Alți revizioniști au legat intrarea Americii în primul război mondial cu quid-pro-quo-ul elaborat în Anglia de anumiți bancheri, în schimbul declarației Balfour și a eventualei curățări etnice a palestinienilor.

La Versailles, învingătorii au susținut că, la 5 iulie 1914, Kaiserul a convocat un Consiliu de Coroană al unor oficiali, ambasadori și finanțatori germani de rang mare. Unde le-a spus să se pregătească pentru războiul, ce el il va declara în scurt timp. După care finanțatorii au cerut o întârziere de două săptămâni, pentru a sorta împrumuturile și titlurile de valoare. Kaiserul a fost de acord și apoi a plecat pentru vacanța obișnuită de vară la Marea Nordului pe iahtul său. Toate acestea au fost, se presupune, inventate pentru a da inamicului un fals sentiment de securitate.

Un revizionist american a dovedit din documentele disponibile că legenda Consiliului Coroanei era un mit complet. Unii dintre presupușii participanți nu se aflau la Berlin la acea vreme. Iar atitudinea reală a Kaiserului, pe 5 iulie, a fost la 180 de grade față de narațiunea oficială, în timp ce timpul de două săptămâni cerut de bancheri a fost o invenție imaginativă.
Ceea ce s-a întâmplat de fapt are o asemanare cu scandalul în stil clintonian. Secretarul ambasadorului german la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, a dezvăluit faptele.

Von Wangenheim avea o amantă la Berlin și, în primele zile ale crizei din 1914, ea i-a cerut să se întoarcă imediat la Berlin pentru a rezolva unele probleme critice cu ea. S-a conformat și, pentru a ascunde soției sale adevăratul motiv al călătoriei, i-a spus că Kaiserul l-a chemat brusc la Berlin.
La întoarcere, el i-a spus soției sale despre fantezistul Consiliu de Coroană pe care l-a inventat. La scurt timp, mai târziu, cu soția sa alături, von Wangenheim l-au întâlnit pe Morgenthau, pe atunci ambasadorul american la Constantinopol, la o recepție diplomatică.
Morgenthau auzise de călătoria lui von Wangenheim la Berlin și l-a presat să spună ceva despre asta. În aceste condiții, von Wangenheim nu putea decât să repete mitul pe care i l-a spus soției sale. În ce măsură băutura i-a diminuat reținerea și cât de mult a elaborat Morgenthau despre ceea ce von Wangenheim a spus va fi îngropat pentru totdeauna în marea fără fund a lucrurilor necunoscute.

Totuși, această poveste absurdă demonstrează valoarea revizionismului și cât de importante și tragice sunt evenimentele care atârnă de cele mai palpabile invenții. Pentru că, pe baza sa, prim-ministrul britanic de atunci, Lloyd George, a pledat pentru spânzurarea Kaiserului german (ceea ce olandezii au refuzat să facă, pentru că Kaiserul era în exil în Olanda).

Mai recent, fiola lui Colin Powell plină cu lapte, defilat ca antrax la Națiunile Unite, a fost scuza pentru a duce un război în numele Israelului care a costat distrugerea unei țări, moartea a peste mii de soldați americani și un milion plus de irakieni.
Ceea ce a cauzat WW2 ar cere un volum egal sau mai mare de revizionism, în cazul în care libertatea de exprimare nu ar fi echivalate cu erezia.
Pentru a numi doar o întrebare, de ce Anglia a declarat război, – raspuns deoarece Germania a invadat o parte din Polonia, pentru a recupera terenurile pierdute în primul război mondial. De ce nu a declarat Anglia război si URSS-ului, care a invadat Polonia din Est pentru a recupera terenurile pierdute în conformitate cu termenii tratatului de pace de la Brest-Litovsk din primul război mondial?
Aici revizioniștii au lovit un zid lexical. Anglia și Franța nu au declarat război URSS pentru că URSS era „într-o stare de neutralitate”.(???!!!)

Un subiect fierbinte, curent pentru revizionism este așa-numita „Rusia-Gate”/Afacerea Rusia. În SUA – în conformitate cu statisticile – mai puțin de 10% din populatie poate localiza chiar Ucraina pe o hartă, si ca fascinația pentru sport depășește dramatic orice interes potențial în afacerile străine, să nu mai vorbim de istoria străină sau politicile guvernelor străine.
Prin urmare, a sugera că Rusia Gate a influențat electoratul american să voteze pentru Trump, aduce afirmatia la ridicol. Cu toate acestea, chiar și „The New York Times”, care prezintă, de obicei, cu un ochi viclean la limitele în care necinstea cea e mai bună politică, a cedat tentației de a promova o fabricatie fără sanse.
În timp ce lacheii de nesuportat din industria informației continuă să mintă fără a fi demascați, pedepsiti și purtați in public cu medaliile propriilor crime.

Voi încheia această antologie limitată și complet incompletă a revizionismului referindu-mă la Inchiziția spaniolă, care, mai mult decât din cărțile de istorie, este amintită datorită schițelor satirice legate de Monty Python.

Comprimat telegrafic, istoria merge după cum urmează.
În 1391 diverși conducători ai Spaniei au interzis evreili in regatele lor. Sau, mai degrabă, evreilor li s-a spus să se convertească (la creștinism) sau să plece. Cei care puteau plecau, cei care nu s-au convertit și nu au plecat au suferit persecuții. Dintre cei care s-au convertit, de acum înainte numiți „conversos”, mulți și-au menținut pozițiile importante și profitabile în interiorul a ceea ce astăzi numim the establishment/guvernul subteran/paralel.

În contextul general, este interesant să se ia în considerare si punctele de vedere ale lui Benzion Netanyahu, tatăl lui Benjamin Netanyahu – prim ministrul Israelului.
Benzion a murit în 2012 la vârsta de 102 ani, iar în 1995 și-a publicat cartea intitulată „Originile Inchiziției”.
Potrivit unui comentariu al unui critic, intenția lui Benzion Netanyahu a fost,
„pentru a diseca consecințele naivității evreiești. Fascinația sa pentru Spania medievală nu s-a bazat doar pe comportamentul victimiștilor, ci și pe al victimelor.
El nu numai că a tras o linie care leagă ceea ce el a definit ca antisemitismul rasial al Inchiziției cu nazismul, dar a tras implicit o linie între evreii care au văzut Spania medievală ca țara lor de aur și evreii care au văzut Germania modernă ca noul lor Sion.
Tocmai acea spaimă a auto-înșelăciunii evreiești a definit politica fiului lui Benzion.”

Alți critici revizionisti au contestat faptul că Benzion Netanyahu dorea să-i portretizeze pe evrei ca fiind naivi, citând următorul pasaj din cartea sa,
„În primul rând datorită funcțiilor evreilor ca culegători de venituri ai regelui în zonele urbane, orașele îi vedeau pe evrei ca pe niște agenți ai monarhului, care îi tratau ca pe niște obiecte de exploatare masivă.
Slujind așa au făcut-o și în interesele regilor, evreii păreau să lucreze împotriva intereselor orașelor; și astfel ne atingem din nou de fenomenul la care ne-am referit: conflictul fundamental dintre regi și poporul lor – un conflict care nu se limitează la chestiuni financiare, ci unul care a îmbrățișat toate sferele de guvernare care au avut o influență asupra vieții oamenilor.

În parte, datorită acestui conflict de interese, evreii puteau supraviețui climatului dur din Evul Mediu și este greu de crezut că nu l-au discernut când au venit să se restabilească în Europa creștină.
Într-adevăr, cererile lor, încă din zilele carolingienilor, pentru asigurări de protecție înainte de a se stabili într-un loc arată (a) că și-au dat seama că pozițiile regilor cu privire la multe probleme diferă de cele ale oamenilor de rând și (b) că regii au fost pregătiți, de dragul intereselor lor, pentru a face o cauză comună cu evreii „străini” împotriva dorințelor clare ale supușilor lor creștini.
Prin urmare, într-un fel, acordurile evreilor cu regii din Evul Mediu semănau cu înțelegerile la care au ajuns cu cuceritorii străini din lumea antică.”

Concluzie
Resentimentele împotriva evreilor au fost din vina regilor. Sau, mai degrabă, evreii nu au fost naivi, după cum a sugerat unul dintre recenzenții cărții. În schimb, și-au dat seama că, alinându-se cu exploatarea elitelor conducătoare, vor suporta mânia poporului și, astfel, vor cere asigurări princiare de protecție.
Alianța evreiască cu elitele locale de exploatare este o constantă cat si presupusele cauze ale resentimentelor antievreiești, în Europa și în alte părți. Dacă acest set de afaceri pot fi observate în crepuscupul curent al istoriei americane, nu mă simt calificat pentru a determina. Având în vedere că scopul aici este de a discuta revizionismul, nu pentru a trage, declara sau respinge adevărul.
Mai mult, din lucrurile care gravitează în jurul vieții umane, lumea este judecătorul potrivit. Să-i disprețuiești sentința nu este posibil.
Pentru că în cele din urmă, așa cum s-a spus: “Nimic nu este bun sau rău, doar gândirea apreciaza acest lucru.”

https://www.yourdailyshakespeare.com/about-the-author
https://www.youtube.com/channel/UC4qq3EHnDD2_HOXZy6xX8Og

Traducerea CD