CD
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
Acum cand suntem in pragul Resetarii gnoseologice, este important sa ne pregatim sa primim cu calm si rezervare marile revelatii si sa procedam cu cautiune la un revisionism care sa clarifice cunostintele noastre despre Realitate, cunostinte ce trebuie transmise generatiilor intr-o forma clara, fara echivoc, ca sa usuram sarcina generatiiilor viitoare in misiunea lor de a cunoaste si a invata.
Procesul de revizuire nu este unul nou si el in mod permanent a operat asupra cunosterii noastre de-a lungul istoriei, dar mai limitat in ultima perioada, in special in ultimele 5-6 decade.
CD

O PLIMBARE REVIZIONISTĂ PRIN ISTORIE
Jimmie Moglia M
Se pare că Napoleon a avut dreptate, istoria este un set de minciuni convenite de învingători.

La auzul cuvântului „revizionism”, suspiciunea pândește în mintea unora, iar alarmele sună în mintea altora. Suspiciunea este sora mai mare a gemenilor, credulitate și neîncredere. Și din toate felurile de credulitate, cea mai încăpățânată este cea a zeloților; a oamenilor care demisionează de uzul simturilor lor și se hotărăsc să nu creadă nimic care să nu-i favorizeze pe cei pe care ei mărturisesc că îi urmează.

Prin urmare, legea adevărului, pe care cei mai mulți ar accepta-o în principiu, este încălcată fără pedeapsă, fără cenzură și în conformitate cu prejudecățile inveterate și pasiunile predominante. Oamenii sunt dispuși să crediteze ceea ce le convine și să încurajeze mai degrabă pe cei care le satisfac placerile, decât pe cei care le oferă fidelitatea adevarului.

Cu toate acestea, revizionismul nu implică altceva decât un efort de a căuta adevărul istoric și de a discredita mituri care reprezintă o barieră în calea păcii și a bunăvoinței generale între națiuni. Nu există nimic asupra căruia mai mulți scriitori, în toate timpurile și-au dedicat abilitățile, decât revizionismul. Și nimic nu oferă o reflecție mai plăcută decat a descoperi că un subiect atât de controversat este lamurit si epuizat.

S-ar putea să-i surprindă pe unii că primul revizionist de necontestat a fost un savant renascentist relativ puțin cunoscut pe nume Lorenzo Valla (1407-1457).
El și-a folosit cunoștințele despre latina clasică pentru a demonstra că un text important scris de împăratul Constantin, cu o mie de ani înainte, era de fapt un fals. Scepticului care întreabă, dupa mintea lui: „Și ce?”, răspunsul îl poate surprinde.
Această descoperire a distrus justificarea istorică pentru ca Biserica Catolică să aibă un drept judiciar la posesia (în esență după bunul plac), a pământurilor și a domeniilor geografice.

Documentul falsificat intitulat „Donația lui Constantin”, afirma: „Eu, Constantin, am donat întregul Imperiu Roman de Apus Bisericii Romano-Catolice, ca un act de recunoștință pentru că am fost vindecat în mod miraculos de lepră de către Papa Silvestru I”.
Lorenzo Valla a dovedit că latina vernaculară a „donației” falsificate a fost utilizată numai în secolul al 8-lea d.Hr., mai degrabă decât în al 4-lea, când se presupune că documentul ar fi fost scris.
Stimulentul pentru cercetarea lui Valla a fost o dispută terestră între patronul său Alfonso al V-lea de Aragon și Papa din acea vreme. Este de înțeles că Biserica a respins concluzia, dar în loc să fie jefuit, insultat, ironizat, ostracizat, interzis sau ars pe rug, Valla s-a bucurat de patronajul Papei Callixtus al III-lea. Poate că spiritul Renașterii a inspirat indulgență și îngăduință, în loc de ură și răzbunare. Ceea ce nu se poate spune despre ceea ce s-a întâmplat cu revizioniștii mai noi ai evenimentelor mai recente.

Pentru a face un pas înapoi, să luăm Revoluția Americană, de exemplu. Istoricii patrioți au salutat aruncarea ceaiului importat de englezi în portul Boston ca dovadă a unei iubiri nesimulate a libertății și a revoltei curajoase a patrioților idealiști împotriva unui inamic tiranic și a unor taxe de import imense.
Dar revizioniștii au arătat că primul finanțator al Revoluției a fost John Hancock, un negustor bogat dintr-o familie care și-a făcut averea din contrabandă. Ceaiul s-a întâmplat să fie un element major, băut cu generozitate de coloniști și localnici.
Dar sa întâmplat că Anglia a avut un mare cantitate de ceai stocata și nevânduta de la Compania Indiilor de Est. Pentru a-l elimina, l-au vândut în America la un preț care, chiar și cu taxa de import, era mai mic decât costul ceaiului introdus ilegal în America din Olanda. Acest lucru a redus substanțial profitul afacerii lui Hancock. Hancock, doar prins fluxul în torent si nu a ratat ocazia.

În 1812, America a vrut să cucerească Canada pentru a aduce libertatea si democratia si acolo, așa cum a declarat pompos generalul William Hull în proclamația sa de anexare, înainte de a fi învins la Detroit. Doi ani mai târziu, în timpul negocierilor de pace cu britanicii, americanii au negat că ar fi intenționat vreodată să anexeze Canada. „Dar cum rămâne cu declarația generalului Hull din Detroit?”, au întrebat britanicii. „Aceasta nu a fost într-adevăr o politică sancționată de guvern”, a fost răspunsul, după cum se documentează în înregistrări.
Iar când britanicii au cerut niște schimburi teritoriale și concesii care ar fi păstrat independența pentru unii indieni americani, americanii au refuzat categoric.

Într-un raport către șeful său de la Londra, Lord Bathurst, negociatorul britanic Henry Goulburn a scris „… până să fi venit aici nu aveam nici o idee despre determinarea fixă care există, în inima fiecărui american, de a extirpa (sic) indienii și de a-și însuși teritoriul lor.”
Cu toate acestea, în analele non-revizioniste ale istoriei, războiul din 1812 a fost „Războiul care a forjat o națiune”.

La Războiul Civil (1861-1865), termenul de „revizionism” nu a fost aplicat în general – deși, pentru a fi pedant despre asta, în Sud același război a fost numit „Războiul pentru Independența Sudului.” Cu toate acestea, revizioniștii neoficiali s-au concentrat asupra cauzelor războiului civil mult mai mult decât asupra cauzelor oricărui război mondial. Cu toate acestea, nu mai este impolitic să spunem că războiul a avut puțin, doar tangențial de-a face cu emanciparea sclaviei.

Revizioniștii au arătat, de asemenea, că, în momentul războiului spaniol american din 1898, președintele McKinley, cu concesiile spaniole complete la cererile sale, în buzunar, a ascuns capitularea spaniolă in fata Congresului și a cerut război. Care, la rândul său, a necesitat o scuză („casus belli” este termenul tehnic). Scufundarea vasului american Maine a făcut frumos cazul de razboi, cu 268 de marinari americani morți. Aruncarea în aer a lui Maine a fost 9 / 11 din războiul spaniolo-american.
Astăzi este acceptabil să spunem adevărul despre Maine, mai ales pentru că 120 de ani au uzat tiparul memoriei și orori mult mai mari au arătat puterea imensă a răului imens ce creaza aceste orori.

În plus, documentele „Operațiunea Northwood” publicate relativ recent arată un plan detaliat pentru o operațiune cu “steaguri false” care a inclus uciderea unui număr nespecificat de americani, pentru a justifica invazia Cubei în timpul lui Kennedy.
Și, după cum s-a recunoscut universal, falsul atac nord-vietnamez asupra unei fregate americane din Golful Tonkin a fost scuza notorie pentru războiul din Vietnam.

Este oarecum descurajant să fii de acord cu Oscar Wilde că „adevărul este o chestiune de stil”. Obișnuința cu bombardamentul propagandistic din mass-media folosind mereu aceeași poveste poate face ca orice poveste să pară adevărată și chiar să înăbușe puterea gândirii independente.
Mai mult decât atât, aproape insensibil și gradat, mass-media populară, controlată de un stat-în-stat, a ademenit ingenios publicul fascinandu-l să creadă și să accepte că cu smecherii se poate răscumpăra orice rău.
Cazurile reale au arătat literalmente că, cu o mulțime de bani, chiar și un criminal neinteligent poate scăpa de crimă.

În ceea ce privește 9/11, nu voi repeta ceea ce s-a spus, scris, dezbătut sau demonstrat de alte mii de persoane. În mintea mea rămâne tipărită expresia lui Larry Silverstein, chiriaș, sau locatar al turnurilor, în funcție de argumentele și definițiile juridice complicate. Când a susținut la televizor că nu a mers la biroul său pe 9/11, pentru că a avut o consultatie cu un dermatolog, iar cand el ezita sa se duca soția sa a insistat să o păstreze. Fizionomiile nu dezmint.

Primul Razboi Mondial a fost cel care a adus de fapt termenul de „revizionism” în uz general, și din motive întemeiate. Pentru revizioniști era o sarcina evaluarea exactă a cauzelor războiului pentru o revizuire și o re-scriere a Tratatului de la Versailles. Tratatul a atribuit Germaniei și Austriei responsabilitatea exclusivă pentru conflict.
Germanii erau „huni” (sic), sugerând hoardele sălbatice de barbari călare pe cai care au făcut ravagii în Imperiul Roman. Faptul că „hunii” germani, în 1914, aveau cele mai avansate măsuri și plase de siguranță pentru muncitorii din Europa, inclusiv echivalentul securității sociale, era considerat irelevant.

Dar, la începutul războiului, noile metode de comunicare, jurnalismul de masă și propaganda putea biciui opinia populară și starni ura în masă ca niciodată în istoria războiului. Până atunci, propaganda, în special de tipul lui Edward Bernay, era arbitrul binelui și răului, așa cum se discută în articolul „Frauda lui Freud”. Propaganda, atunci ca și acum, este mereu gata să surprindă necunoașterea celor nepăsători, predispuși să fie induși în eroare de meteorii confundați cu stelele.

Isteria mediatică a făcut Germania pe deplin responsabilă nu numai pentru izbucnirea războiului în 1914, ci și pentru intrarea americană în aprilie 1917.
Președintele Wilson, care a decis să se alăture războiului pentru a face lumea sigură pentru democrație, l-a închis chiar și pe liderul sindical Eugene Debs pentru că a spus că profitul, nu democrația a fost singurul motiv pentru această decizie.

Alți revizioniști au legat intrarea Americii în razboi de quid-pro-quo-ul elaborat în Anglia de anumiți bancheri, în schimbul declarației Balfour și a eventualei curățiri etnice a palestinienilor.

La Versailles, învingătorii au susținut că, la 5 iulie 1914, Kaiserul a convocat un Consiliu de Coroană al unor înalți oficiali guvernamentali, ambasadori și finanțatori germani. Acolo unde le-a spus să se pregătească pentru război, el va declara în scurt timp. După care finanțatorii au cerut o întârziere de două săptămâni, pentru a rezolva împrumuturile și titlurile de valoare. Kaiserul a fost de acord și apoi a plecat în vacanța obișnuită de vară la Marea Nordului pe iahtul său. Toate acestea au fost, chipurile, născocite pentru a da inamicului un fals sentiment de securitate.

Un revizionist american a dovedit din documentele disponibile că legenda Consiliului Coroanei a fost un mit complet. Unii dintre presupușii participanți nu se aflau la Berlin la acea vreme. Iar atitudinea reală a Kaiserului, pe acel 5 iulie, a fost de 180 de grade opusă narațiunii oficiale, în timp ce timpul de două săptămâni cerut de bancheri a fost o fabricație imaginativă.
Ceea ce s-a întâmplat de fapt are o tentă de scandal în stil clintonian. Secretarul ambasadorului Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, a dezvăluit faptele.

Von Wangenheim avea o amantă la Berlin și, în primele zile ale crizei din 1914, i-a cerut să se întoarcă imediat la Berlin pentru a rezolva unele probleme critice cu ea. El s-a conformat și, pentru a ascunde soției sale adevăratul motiv al călătoriei, i-a spus că Kaiserul l-a chemat brusc la Berlin.
La întoarcere, el i-a povestit soției sale despre fantezistul Consiliu al Coroanei pe care îl inventase. La scurt timp, mai târziu, alături de soția sa, von Wangenheim s-a întâlnit cu Morgenthau, pe atunci ambasador american la Constantinopol, la o recepție diplomatică. Morgenthau auzise despre călătoria lui von Wangenheim la Berlin și l-a presat să spună ceva despre asta. În aceste condiții, von Wangenheim nu a putut decât să repete mitul pe care i l-a spus soției sale. În ce măsură licoarea i-ar fi putut diminua reținerea și cât de mult a elaborat Morgenthau despre ceea ce von Wangenheim a spus de fapt va fi îngropat pentru totdeauna în pământ.

Totuși, această poveste absurdă demonstrează valoarea revizionismului și cât de importante și tragice evenimente atârnă de cele mai palpabile confecții. Pentru că, pe baza sa, premierul britanic de atunci Lloyd George a susținut spânzurarea Kaiserului german (ceea ce olandezii au refuzat să facă, pentru că Kaiserul se afla în exil în Olanda).

Mai recent, flaconul lui Colin Powell plin cu lapte, prezentat ca antrax la Națiunile Unite, a fost scuza pentru a duce un război în numele Israelului care a dus la distrugerea unei țări, moartea a peste mii de soldați americani și peste un milion de irakieni.

Ceea ce a cauzat WW2 ar necesita un volume de revizionism, în cazul în care libera exprimare nu ar fi echivalata ca erezie. Pentru a numi doar o întrebare, cea mai mare parte îngropată și la care s-a dat un prost răspuns. De ce nu a declarat Anglia război URSS, care a invadat Polonia din Est pentru a recupera terenurile pierdute în conformitate cu termenii tratatului de pace Brest-Litovsk în WW1?
Aici revizioniștii au lovit un zid lexical. Anglia și Franța nu au declarat război URSS, deoarece URSS era „într-o stare de neutralitate”.

Un subiect fierbinte actual pentru revizionism este așa-numita „afacere/amestecul Rusiei” în alegerea presedintiala din SUA.
Pentru a sugera că Rusia a influențat electoratul american să-l voteze pe Trump, ar aduce sublimitate ridicolului.

Voi încheia această antologie referindu-mă la Inchiziția spaniolă, care comprimată telegrafic, istoria merge după cum urmează. În 1391, diferiți conducători ai Spaniei au spus evreilor să se convertească (la creștinism) sau să plece. Cei care au putut pleca au plecat, cei care nu au plecat și nu s-au convertit au suferit persecuții. Dintre cei care s-au convertit, de acum înainte numiți „conversos”, mulți și-au menținut pozițiile importante și profitabile în interiorul a ceea ce astăzi numim establishment – govern paralel.

De exemplu să luăm cazul lui Alonso de Cartagena. Când avea 4 sau 5 ani, a fost botezat de tatăl său, Shlomo ha-Levi. Ha-Levi, la rândul său, s-a convertit la creștinism chiar înainte de pogromurile antievreiești din 1391, iar mai târziu a fost ales episcop de Cartagena și Burgos, în timp ce soția sa a rămas credincioasă credinței sale inițiale.

Oricum, percepția în general că convertirea la creștinism a fost doar un front, a dus la două evoluții importante. În 1492, regele Ferdinand, care conducea acum Castilia și Aragon, a interzis in Spania evreii neconvertiți, fără excepție, în timp ce Inchiziția (un fel de Agenție Națională de Securitate), și-a propus să determine dacă convertirea a fost sinceră sau nu.
Între timp, Papa Eugeniu al IV-lea a nominalizat Cartagena Junior ca episcop de Burgos. Cartagena a fost un om foarte învățat, care a tradus Cicero și cărțile lui Seneca în castiliană. De asemenea, el si-a propus să combată ideea că evreii nu puteau fi cu adevărat creștini, în tratatul său intitulat „Defensorium”.

Potrivit opiniei sale (o putem numi revizionistă), ideea că evreii sunt „poporul ales” a fost o interpretare greșită. Circumcizia lui Avram – scria el – a fost doar un semn al unei alianțe, nu un rezultat al meritelor sale. De aceea „(Dumnezeu) a hotărât cu generozitate să dea poporului Său legea, astfel încât distincția dintre popoare să fie percepută nu numai în trup prin tăierea preputului, ci și în obiceiuri prin tăierea viciilor”. [Dios] se dignó darle generosamente la ley para que la diferencia no fuese percibida sólo en la carne, por el corte del prepucio, sino en las costumbres, por el corte de los vicios” (Cartagena, Defensorium).

Dar acest lucru nu a fost suficient. Zvonul istoric nefondat spune că Ferdinand a fost reticent în a trece măsura expulzării, având în vedere că a primit o ofertă foarte generoasă din partea unor membri prosperi ai sindicatului evreiesc – AIPAC-ului spaniol al momentului. La care Torquemada ar fi aruncat o cruce la picioarele lui Ferdinand și a spus: „Hristos a fost trădat pentru 30 de bucăți de argint. L-ai trăda, doar pentru că răsplata este mai mare?”

Chiar și așa, dezbaterea nu s-a încheiat, nici după expulzarea evreilor din 1482. Căci în 1539 Ignatie de Loyola, împreună cu alti patru conversos și un creștin adevarat, a fondat ordinul iezuit.
În contextul general, este interesant să luăm în considerare punctele de vedere ale lui Benzion Netaniahou, tatăl lui Benjamin Netaniahou. Benzion a murit în 2012 la vârsta de 102 ani, iar în 1995 a publicat cartea sa intitulată „Originile Inchiziției”.

Potrivit unui comentariu al unui critic, intenția lui B. Netaniahou a fost
„pentru a diseca consecințele naivității evreiești. Fascinația sa față de Spania medievală nu s-a bazat doar pe comportamentul victimizatorilor, ci și pe cel al victimelor. El nu numai că a tras o linie care leagă ceea ce el a definit ca antisemitism rasial al Inchiziției cu nazismul, dar implicit a tras o linie între evreii care vedeau Spania medievală ca fiind țara lor de aur și evreii care vedeau Germania modernă ca noul lor Sion.[1]
Tocmai acea spaimă de auto-înșelăciune evreiască a definit politica fiului lui Benzion.”

Alți critici revizionisti au contestat faptul că B. Netaniahou a dorit să-i portretizeze pe evrei ca fiind naivi, citând următorul pasaj din cartea sa:
„În primul rând datorită funcțiilor evreilor ca culegători de venituri ai regelui în zonele urbane, orașele i-au văzut pe evrei ca agenți ai monarhului, care i-au tratat ca obiecte de exploatare masivă.
Slujind așa cum au făcut interesele împăraților, iudeii păreau să lucreze împotriva intereselor cetăților; și astfel atingem din nou fenomenul la care ne-am referit: conflictul fundamental dintre regi și poporul lor — un conflict care nu se limitează la chestiuni financiare, ci unul care a cuprins toate sferele de guvernare care au avut o influență asupra vieții oamenilor. În parte datorită acestui conflict de interese, evreii au putut supraviețui climatului aspru al Evului Mediu și este greu de crezut că nu au gandit-o atunci când au venit să se reinstaleze în Europa creștină.
Într-adevăr, cererile lor, încă din vremea carolingienilor, de asigurare a protecției înainte de a se stabili într-un loc arată:
(a) că și-au dat seama că pozițiile regilor în multe probleme diferă de cele ale poporului de rând și
(b) că regii erau pregătiți, de dragul intereselor lor, să facă o cauză comună cu evreii „străini” împotriva dorințelor clare ale supușilor lor creștini.
Într-un fel, deci, acordurile evreilor cu regii din Evul Mediu semănau cu înțelegerile la care ajunseseră cu cuceritorii străini din lumea antică”.

Concluzie
Resentimentele împotriva evreilor au fost vina regilor? Sau, mai degrabă, evreii nu au fost naivi, așa cum a sugerat unul dintre recenzenții de carte. În schimb, și-au dat seama că, aliindu-se cu exploatarea elitelor conducătoare, vor suporta mânia poporului și astfel vor cere asigurări princiare de protecție.

Alianța evreiască cu elitele exploatatoare locale este o constantă printre presupusele cauze ale resentimentelor antievreiești, în Europa și în alte părți. Dacă acest set de afaceri nu pot fi observate nici în zeitgeistul actual al istoriei americane, atunci nu mă mai simt calificat pentru a le determina. Având în vedere că scopul aici este/a fost de a revizui revizionismul, nu de a trage, declara sau respinge diverse articole ca purtatoare de adevăr.
Mai mult decât atât, dintre lucrurile care gravitează în jurul vieții umane, lumea este judecătorul potrivit. Căci, în cele din urmă, așa cum s-a spus, și nu de mine, „Nimic nu este bun sau rău, doar gândirea/judecata face acest lucru.”

Nota:
1. Evident, evreii din Spania erau evrei veritabili, semiti, sefarzi,dotati cu o inteligenta elastica ce le permitea retractarea elegant, iar cei din Germania sunt evreii turci, khazari, askenazi si mai tarziu Sionisti si Comunisti, iar acum neoMarxisti lipsiti de elasticitate si violenti.

Sursa: https://thesaker.is/revisionism

Traducerea si nota de: CD