 CD1.930 aprobate denitsoc@gmail.com 216.169.140.19
RECONCILIEREA USCATULUI ȘI A MĂRII “În realitate, este imposibil să gândești în termeni de strategie sau suveranitate fără o minimă raportare la geopolitică – asemenea domnului Jourdain din Burghezul gentilom al lui Molière, care vorbea în proză fără să știe. “ Alexander Raynor îl intervievează pe Olivier Eichenlaub, coordonatorul Diviziei de Cercetare a Institutului Iliade. Eichenlaub argumentează că configurația geografică unică a Europei – caracterizată printr-o rețea de mări și peninsule strâns interconectate – a favorizat ascensiunea continentului ca putere și că recuperarea acestei moșteniri implică depășirea vechii dihotomii dintre uscat și mare, consacrată de Carl Schmitt. Alexander Raynor: Pentru cititorii de limbă engleză care vă descoperă pentru prima dată: cine este Olivier Eichenlaub, cum ați ajuns să scrieți despre geopolitică și ce este Institutul Iliade, sub egida căruia apare această carte? Olivier Eichenlaub: Sunt Olivier Eichenlaub, cadru universitar francez, geograf de formație și profesor în domeniul științelor umaniste. Parcursul meu profesional m-a purtat prin mai multe școli de arhitectură, precum și prin diverse institute private de formare, unde am putut dezvolta o abordare interdisciplinară a problemelor legate de teritoriu, spațiu și societate, inspirată atât de lucrările Noii Drepte (Nouvelle Droite), cât și de curentele antiutilitariste. În cartea mea, Europe puissance (Europe – a World Power), mă interesează în mod deosebit relațiile dintre configurațiile geografice – mările, fluviile, spațiile continentale și frontierele – și dinamica istorică și geopolitică ce structurează statele și civilizațiile. În această lucrare analizez locul continentului nostru în sistemul mondial contemporan, susținând ideea că geografia excepțională a Europei poate continua să exercite o influență durabilă asupra traiectoriei sale politice, strategice și civilizaționale. Prin urmare, activitatea mea se înscrie în mare măsură în linia editorială și intelectuală a Institutului Iliade, un cerc de reflecție și formare dedicat studiului civilizației europene în dimensiunile sale istorice, culturale și antropologice. Institutul organizează colocvii, seminare și programe de formare menite să aprofundeze cunoașterea patrimoniului european, să examineze continuitățile sale istorice și să reflecteze asupra condițiilor transmiterii acestuia în lumea contemporană. Accentul este pus pe noțiunile de cultură, civilizație și memorie de lungă durată, oferind o interpretare a provocărilor contemporane din această perspectivă. În cadrul Institutului Iliade, unde coordonez în prezent Divizia de Studii (Pôle Études), care publică anual Cahiers – volume de înalt nivel dedicate unor teme majore (precum Europa, Munca și Libertatea) –, am coordonat, de asemenea, volumul colectiv Pour un réveil européen (Pentru o renaștere europeană), care dezvoltă o parte dintre aceste reflecții asupra problemelor culturale, patrimoniului european și formelor continuității istorice. Alexander Raynor: Vă deschideți cartea amintind că, după 1945, geopolitica a devenit o disciplină tabu, „interzisă radical aproape pretutindeni, chiar și sub Stalin”. De ce a fost proscrisă în acest fel și se poate oare refuza cu adevărat gândirea geopolitică? Olivier Eichenlaub: În 1945, după prăbușirea celui de-al Treilea Reich, geopolitica a devenit o disciplină tabu. Născută la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea, ea a fost inițial o știință germană, utilizată pe scară largă de național-socialiști pentru a justifica cuceririle lor teritoriale, prin concepte precum cel de spațiu vital (Lebensraum), elaborat de Friedrich Ratzel în jurul anilor 1890, sau cel de pangermanism, asociat cu Karl Haushofer, fondatorul primei reviste academice internaționale de geopolitică. Având în vedere dezastrul politic și uman reprezentat de cel de-al Doilea Război Mondial, nu este deloc surprinzător că, în deceniile reconstrucției, nimeni nu mai dorea să audă de această disciplină, mai ales într-o Europă Occidentală orientată către noua ideologie a liberalismului. Cu toate acestea, europenii nu au încetat niciodată să facă geopolitică; au preferat pur și simplu să vorbească despre „politică externă” sau „relații internaționale”, fără a face referire la corpusul teoretic care le precedase. În Franța, a trebuit să se aștepte până la mijlocul anilor 1970 pentru ca geograful comunist Yves Lacoste să reabiliteze disciplina, prin fondarea revistei Hérodote. Poate că, odată cu trecerea timpului, el a considerat că această cenzură nedreaptă își consumase efectele; sau poate că nu cunoștea foarte bine istoria geopoliticii. Oricum ar fi, a avut dreptate să facă acest pas. Alexander Raynor: Cartea se sprijină pe dialectica uscat–mare formulată de Carl Schmitt: o geopolitică a uscatului, născută în Germania, opusă unei geopolitici a mării, desăvârșite de anglo-saxoni. Ne puteți prezenta această opoziție și explica de ce renașterea Europei presupune reconcilierea acestor două dimensiuni în interiorul continentului? Olivier Eichenlaub: Carl Schmitt a dezvoltat pe larg opoziția fundamentală dintre Uscat și Mare, pe care le considera două principii esențiale ale organizării societăților umane. Puterile terestre se caracterizează prin ancorarea lor în teritoriu, stabilitatea frontierelor și importanța acordată suveranității politice, profund legată de un spațiu geografic determinat. Istoria lumii ar fi astfel rezultatul unei tensiuni permanente între aceste două logici geopolitice, opunând, de pildă, modelul britanic și apoi cel american modelului german sau rus. De la Atlantic până la Urali, Europa prezintă, de fapt, o configurație geografică cu totul singulară. Ea este alcătuită dintr-o împletire de uscat și mare care se pătrund reciproc și formează un întreg coerent, cu un litoral extrem de fragmentat, din care rezultă numeroase peninsule, strâmtori și arhipelaguri. Această complexitate nu se regăsește nicăieri altundeva în lume – nici în America, nici în China și nici în Orientul Mijlociu. Potrivit eseistului elvețian David Cosandey, această împletire dă naștere unei adevărate „legi fundamentale a geografiei”: continentul european reprezintă o sursă incomparabilă de bogăție care, prin însăși configurația sa, a generat o relativă stabilitate politică între popoare, stimulând totodată competiția dintre teritorii. Această originalitate, pe care Cosandey o sintetizează prin conceptul de „talasografie articulată” (articulated thalassography), ar fi predispus Europa către inovație și excelență. Ea s-ar afla la originea dezvoltării științelor și tehnicilor europene și, începând din Evul Mediu, a superiorității continentale care a decurs din aceasta. Pe scurt, este o ilustrare evidentă a faptului că teritoriul constituie un factor de putere – o realitate care impune depășirea dihotomiei fundamentale formulate de Carl Schmitt între uscat și mare. Alexander Raynor: Scrieți că Anglia – „oricât de cordial am vorbi despre ea” – rămâne principalul adversar al unității continentale europene. Este o afirmație puternică pentru un public anglofon. Îi aveți în vedere pe englezi ca popor sau modelul talasocratic al cărui pionieri au fost elitele britanice – acel model pe care Alain de Benoist îl leagă de însăși globalizarea? Olivier Eichenlaub: În geopolitică, atunci când se vorbește despre un stat, nu este neobișnuit ca acesta să fie desemnat prin numele capitalei sale: Washingtonul se confruntă în acest moment cu Teheranul, sub privirile nedumerite ale Londrei, Parisului sau Berlinului. În spatele acestor nume de orașe nu trebuie văzută altă unitate decât cea a puterii politice aflate la conducere; nu toți americanii susțin războiul și nici toți iranienii nu doresc supraviețuirea regimului mollahilor – departe de aceasta. Așa cum procedează și Alain de Benoist, mă refer în mod evident la modelul talasocratic elaborat de elitele britanice și, într-o măsură mai mică, la modelul industrial al cărui inițiatori au fost de asemenea. Totuși, începând cu secolul al XVII-lea, Anglia și-a îndreptat privirea către alte orizonturi, incomparabil mai vaste, cu o intensitate pe care nici spaniolii și nici portughezii nu și-o imaginaseră atunci când își construiau imperiile mondiale. Ce poate fi mai firesc, până la urmă, pentru un stat care este înainte de toate o insulă? Chiar dacă generalul Charles de Gaulle a lansat de la Londra apelul la Rezistență în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el înțelesese perfect această ambiguitate. Alexander Raynor: Cartea prezintă Rusia drept „partenerul energetic ideal al Europei” și susține că Europa nu poate fi concepută fără Rusia, în contradicție cu harta civilizațională a lui Samuel Huntington. Volumul a apărut în 2022, în ajunul războiului din Ucraina – un război care a rupt legăturile energetice, a adâncit divizarea continentului și a împins Uniunea Europeană și mai mult în tabăra atlantistă pe care o criticați. A infirmat războiul ruso-ucrainean această teză sau, dimpotrivă, i-a confirmat avertismentul? Olivier Eichenlaub: Face Rusia parte din Europa? Din punct de vedere geografic, cea mai mare parte a teritoriului său se află în Asia, unde cuprinde numeroase grupuri de populație diferite din punct de vedere etnic și cu istorii proprii, mai mult sau mai puțin autonome. Din punct de vedere demografic însă, marea majoritate a rușilor locuiesc în partea occidentală a țării, la vest de Munții Urali. Din punct de vedere politic, Rusia Kieveană (Rus’ de Kiev) a exercitat, de asemenea, o influență considerabilă asupra marilor câmpii ale Europei de Est, controlând vaste teritorii răsăritene ale Mitteleuropei, în special Polonia. Regăsim aici o teamă americană veche de peste un secol, încă din momentul în care Alfred Thayer Mahan afirma că o alianță între Germania și Rusia trebuia împiedicată cu orice preț, pentru ca Europa să nu poată rivaliza cu Statele Unite. Această strategie de „dezbină și stăpânește” avea să fie teoretizată ulterior de Halford Mackinder prin celebra sa teorie a pivotului geografic (pivot theory), iar apoi concretizată de Nicholas Spykman prin conceptul de containment. Prin întreruperea oricărei posibilități de colaborare continentală cu un aliat energetic istoric și strategic, americanii au câștigat, din punct de vedere ideologic, câteva decenii, în timp ce europenii le-au pierdut, dintr-o perspectivă realistă, în efortul de a construi o Europă ca putere. Alexander Raynor: În al treilea capitol susțineți că Uniunea Europeană a construit o „Europă-ca-piață”, structural incapabilă să gândească în termeni civilizaționali, și îi desemnați pe Milan Kundera și pe țările Grupului de la Vișegrad drept păstrătorii unei idei culturale a Europei. Olivier Eichenlaub: Unii geopoliticieni disting între ceea ce numesc frontiere vii și alte frontiere pe care le consideră moarte. Primele sunt linii de tensiune strategică și militară. Cele din urmă, care apar de regulă după încetarea conflictelor, sunt înainte de toate limite memoriale și culturale, ce persistă pe termen lung. Cortina de Fier este o ilustrare caracteristică a acestui fenomen. În Europa de Est, popoarele au cunoscut, desigur, dictatura comunistă, însă au fost ferite de ideologia liberală și consumeristă care s-a impus în Occident. După căderea Zidului Berlinului, acest fapt explică probabil pozițiile adoptate de statele Europei Centrale și de Est în chestiuni atât de sensibile precum economia sau imigrația extraeuropeană. Astfel, pornind inițial de la Ungaria lui Viktor Orbán, Grupul de la Vișegrad și-a afirmat aspirația către o Europă mai protectoare față de popoare și națiuni, preferând să promoveze o „economie patriotică”, întemeiată pe valorile familiei și pe modurile de viață moștenite din creștinătate, în locul consumului de masă și al libertarianismului individualist. Rămâne însă de văzut cât timp această mentalitate distinctă va putea rezista integrării în Uniunea Europeană și presiunii pe care războiul din Ucraina o exercită asupra realismului politic. Până atunci, Vișegradul apare totuși ca un contra-model cu care ar trebui, cel puțin, să intrăm în dialog, pentru a reconstrui un model capabil să redea Europei o existență și o putere proprie într-o lume tot mai multipolară. Alexander Raynor: Una dintre cele mai concrete secțiuni ale cărții este consacrată infrastructurii: canalul Rin–Ron, legăturile feroviare de mare viteză dintre Paris și Marea Neagră, lecțiile drumurilor romane și ale căii ferate transsiberiene. De ce reprezintă o asemenea infrastructură o problemă de civilizație și nu doar una economică? Olivier Eichenlaub: Istoria marilor imperii arată că puterea nu se întemeiază exclusiv pe forța militară. Pentru a dăinui, un imperiu trebuie să organizeze spațiul pe care îl controlează și să conecteze între ele teritorii adesea vaste și foarte diverse. Din acest motiv, infrastructura joacă un rol esențial în edificarea și durabilitatea marilor ansambluri civilizaționale. Încă din Antichitate, marile puteri au înțeles importanța strategică a rețelelor de comunicații. Drumurile, podurile, porturile, canalele și releele poștale făceau posibilă deplasarea rapidă a armatelor, transmiterea ordinelor și controlul periferiilor. Funcția economică a acestor amenajări este, desigur, evidentă și indispensabilă. Ele facilitează schimburile comerciale, favorizează circulația mărfurilor și permit exploatarea resurselor. Totuși, ar fi o eroare să reducem infrastructura exclusiv la dimensiunea sa economică. Ea are, de asemenea, o semnificație culturală, politică și civilizațională. Căile de comunicație nu transportă doar bunuri materiale; ele favorizează și circulația ideilor, credințelor, limbilor și formelor de cunoaștere. Drumurile romane au contribuit la răspândirea dreptului roman, a limbii latine și, ulterior, a creștinismului pe o mare parte a Europei. Infrastructura participă astfel la constituirea unui spațiu comun. Ea apropie populații diferite și contribuie la apariția unei identități împărtășite. În acest sens, infrastructurile sunt tot atât instrumente de integrare pe cât sunt instrumente de dezvoltare. Prin organizarea fluxurilor de transport, energie, informații sau comerț, marile infrastructuri modelează spații de influență și consolidează poziția puterilor care le controlează. Mai mult decât simple realizări tehnice, ele reprezintă arterele prin care circulă bogățiile, oamenii, ideile și valorile, contribuind la coeziunea politică a marilor ansambluri, la difuzarea modelelor culturale și la afirmarea unei anumite viziuni asupra lumii. Alexander Raynor: Încheiați cartea evocând perechea greacă Hestia și Hermes – căminul și călătoria – și prin formula: „Pentru o Europă elvețiană… dar cu mare.” Puteți explica această imagine cititorilor care încă nu au deschis cartea și spune ce sperați să rețină din ea un cititor format în cadrul civilizației maritime? Olivier Eichenlaub: În mitologia greacă, Hestia și Hermes sunt două figuri complementare, care exprimă echilibrul dintre atașamentul față de un loc și explorarea lumii. Hestia, zeița vetrei, întruchipează stabilitatea, pacea și înrădăcinarea în cămin și în comunitate. Focul ei sacru simbolizează ceea ce dăinuie și ceea ce adună oamenii laolaltă. În schimb, Hermes este zeul mișcării, al călătoriilor și al schimburilor. El veghează asupra drumurilor, frontierelor și circulației ideilor. Dacă Hestia oferă un centru stabil, Hermes deschide calea către exterior și către necunoscut. Împreună, cei doi exprimă echilibrul dintre înrădăcinare și deschiderea către lume. Ceea ce asociem cel mai adesea cu măreția Europei aparține universului lui Hermes: descoperirea și cucerirea lumii, universalismul politic, progresul științific și tehnic, comunicațiile și explorarea spațiului. Însă lumea lui Hermes este și o lume în care te poți pierde cu ușurință. De aceea este necesar să ne adunăm din nou în jurul vetrei, așa cum Ulise a căutat întotdeauna să facă în Odiseea. După o lungă călătorie în cursul căreia a lăsat în urmă o parte din sufletul său, Europa trebuie acum să se reconstruiască drept o comunitate. Pentru a ilustra această idee, aș fi putut folosi imaginea Comitatului (The Shire) hobbiților din Stăpânul Inelelor. Dintr-o anumită dorință de provocare, am preferat însă exemplul Elveției, punând în evidență scepticismul ei față de marile sisteme tehnocratice, raportarea directă la democrație și la apărarea armată, precum și alte trăsături similare. Totuși, nici Comitatul și nici Elveția nu au acces la mare. Prin urmare, potențialul Europei este incomparabil mai mare decât al lor. Știm cât de bine au știut romanii sau negustorii Ligii Hanseatice să valorifice Marea Mediterană și Marea Baltică. Cât despre întrebarea cum ar trebui Europa să se raporteze astăzi la mările lumii fără să se piardă în ele, să-i lăsăm pe britanici – specialiștii europeni în această privință – să răspundă, în cadrul unei construcții comune. |
Distribuie!
3 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
TOTUL ESTE BINE CAND SE TERMINĂ CU BINE
De CD
O idee obsesiv idioată despre o monedă unică și puternică este imbratisată de toti cei ce au studiat si practică economia occidentală si privesc prin lentilele ochelarilor pentru profit.
BRICS au ceva mai bun: un algoritm de schimb valutar și o rețea tranzacțională pentru a efectua plăți în câteva secunde, nu în zile, așteptând aprobarea Washingtonului.
Viitorul nu este o monedă unică, ci un algoritm transparent, iar fiecare țară își poate folosi propria monedă. Nu este nevoie să ai o monedă unică și puternică pentru a economisi bani. Păstrează-ți banii în propria monedă, foloseste reteaua tranzactională a BRICS-ului sau alta similară și nu vei plăti taxe și comisioane pe schimburi și tranzacții, pentru a îmbogăți bancherii paraziti, profitori.
Dar economiile occidentale sunt fixate pe ideea unei monede unice și puternice.
A doua obsesie este că totul trebuie construit cu bani împrumutați, de la o bancă privată. Subvențiile statului sunt condamnate, interzise, iar statele care incearcă să-si subsidieze economiile sunt sanctionate sever, se vor tot mai multe imprumuturi la dobanzi astronomice de băncile private parazite.
Dar China face progrese “periculoase”, tocmai făcând exact opusul acestor obsesii idioate și o face bine. China nu vrea ca banii ei să zboare în străinătate, pentru că are nevoie de acești bani pentru a-si susține/subsidia fiecare afacere din țară, iar dacă banii ar zbura în străinătate, nu ar mai exista bani suficienti pentru a ajuta afacerile interne. Statul este acela care trebuie să ajute pe toată lumea fără conditii absurde si dobanzi coplesitoare.
Din acest motiv in China s-a dat recent o lege care limitează cantitatea de capital ce poate fi extrasă din tară sub diverse scopuri si motive. De ce cetatenii chinezi să investească in străinatate si de cele mai multe ori să devina o victimă a cazinourilor strambe ce au devenit acum băncile occidentale?
Este dificil pentru un occidental să înțeleagă acest tip de gândire, mai ales când se repetă mereu același lucru invătat la scoală și nu se vrea să se înțeleagă ceva cu totul diferit, mai ales că se dovedește a fi mai bun. Chiar dacă provine din China.
Aurul nu este o marfă sau o monedă, ar trebui folosit doar ca o garanție extremă. Emisiile monetare trebuie să rămână sub control și să exprime cu exactitate valoarea bunurilor proprii de pe piață la momentul respectiv.
Deocamdată este folosită scara valorilor monetare in relatie cu Dolarul asa cum o dictează agentiile de rating, demonstrand occidentului ca lumea poate să joace si la masa inclinată pervers a jocurilor financiare ale pietei dollarului, după regulile lor ce le schimbă in timpul jocului in favoarea lor.
Dacă există ecosisteme financiare paralele este de asteptat ca scara valorilor să se schimbe si ea in viitor, in functie de potentele reale ale unei valute si nu după aprecierea sau dezaprecierea ei arbitrară de către cele trei agentii de rating.
Trebuiesc implementate contracte care să mentină fixă puterea de cumpărare a valutei in care s-a facut tranzactia pentru o perioadă de cel puțin 3 ani de la data tranzacției, astfel încât țările să nu fie tentate să tipărească mai mulți bani decât bunurile pe care le au pe piață si să-si devalorizeze valuta.
Există multe posibilități de a îmbunătăți tranzacțiile internaționale și de a evita parazitismul profitoriu, infectios de care întreaga lume fuge acum. Se dorește liberul schimb fără bănci lacome care fac profit de pe spatele țărilor mai mici.
Dolarul nu va fi convenabil de folosit nici măcar de americani in relatiile externe si nici de aliatii lor financiari in conditiile de tranzactionare viitoare. Chiar dacă taxa de 11% va fi plătită doar o dată si nu de două ori asa cum o plătesc celelalte natiuni totusi este mai mare decat 2%, iar tranzactia se perfectează in 2-3 zile in loc de 2-3 secunde si in plus cei care folosesc dolarul sunt expusi ricurilor de confiscări si sanctiuni arbitrare.
Un exemplu concret este următorul: un om de afaceri european este in SUA pentru afaceri si primeste un text de acasă care ii propune să achizitioneze imediat un produs la un pret extrem de redus, o promotie in termen de 24 de ore. Are la el doar euro si cand vrea să trimită suma de 9000 de euro i se comunică că din USA nu se pot trimite afară decat dollari. Deci trebuie să schimbe euro in dolari si să plătească 11% taxa de schimb pe langă comisionul de tranzit. Cand dolarii ajung in Europa trebuiesc din nou plătite taxa de schimb valutar de 11% si comisionul bancar pentru transformarea dolarilor in euro.
Dacă tranzactia era facută prin CIPS sau altă retea din afara SWIFT-ului costa taxa si comisionul doar 2-3%, se realiza in 2-3 secunde si se putea folosi orice monedă la alegere.
Probabil că americanii isi vor tine averile investite in diverse valute internationale, la diverse bănci internationale, pentru diversificare si ca să evite pericolele unui dolar devenit armă politică si socială si ca să profite de taxe reduse si tranzactii instantanee.
Păcat că lumea occidentală încă nu poate privi în afara lentilelor ochelarilor de profit, educatia economică primită in ultima sută de ani, de cand Rockefeller a schimbat programele de invătămant de la clasa a I-a pană la ultimul an de facultate. Să nu uitam ca Paul Getti si Andrew Carnegie l-au ajutat pa Rockefeller si au inlocuit tot ce era tipărit in toate librăriile din SUA cu noi tipărituri aprobate de kabbală., o investitie colosală in procesul de spălare la creer.
Acum kabala isi incasează profiturile enorme in urma acestei criminale investitii.
Aceasi kabbală a incercat si incă convulsiv mai incearcă cu disperare prin toate mijloacele, chiar ilegale si criminale să oprească dezvoltarea Chinei si a tărilor din Sudul Global. Din fericire kabbala nu are acces la mecanismul invătămantului din China si Asia in general, in zonă se stie ce a făcut kabala in occident pentru că asiaticii isi trimeteau copiii la facultăti in occident in mod current.
La întâlnirile G10 de la Roma de la sfârșitul anului 1971, când cursul de schimb valutar al dolarului, stabilit prin Bretton Woods, era desființat, dolarul fiind scos de sub aur, secretarul Trezoreriei SUA, John Connally, le-a spus omologilor săi europeni, celebra frază: „Dolarul este moneda noastră, dar problema este a voastră”. Este un exemplu tipic de aroganță cinică americană.
Se recunoaste official că dolarul american este folosit ca o armă politică și geopolitică puternică, valorificându-și dominația în comerțul global, rețeaua de mesagerie SWIFT și sistemele de compensare ale Rezervei Federale pentru a aplica sancțiuni economice, a îngheța activele și a restricționa accesul străinilor la piețele financiare globale.
Statele Unite au folosit în mod activ si abusiv moneda lor ca instrument de guvernare – în special de la atacurile din 11 septembrie incoace – pentru a viza adversarii și a impune obiective de politică externă fără a desfășura forță militară. Această practică, cunoscută sub numele de arma dolarizării, permite Washingtonului să pedepsească națiunile ostile prin blocarea instituțiilor și tranzacțiilor acestora din ecosistemul global al dolarului.
Deși această strategie financiară oferă SUA o pârghie geopolitică imensă, ea este și o sabie cu două tăișuri. Utilizarea frecventă a acestor tactici a stimulat statele vizate, cum ar fi Rusia, China, Iranul și diverse alte economii emergente să accelereze „dedolarizarea” si să dezvolte si folosească ecosisteme financiare paralele.
Prin explorarea rețelelor financiare alternative și tranzacționarea în monede locale, aceste națiuni ocolesc hegemonia financiară a SUA, care pe termen lung erodează statutul dolarului ca principală monedă de rezervă la nivel mondial.
“La nivel sistemic, dezbaterile despre centralitatea SUA în sistemul global au fost reînviate, iar ideile privind găsirea unor abordări alternative pentru coordonarea activității economice, financiare și comerciale globale îi implică pe factorii de decizie din întreaga lume.
Însă, întrucât perspectivele de reproiectare a întregului sistem global – un proces care ar trebui să includă SUA – sunt de neconceput în acest moment, singura opțiune rămasă este luarea în considerare a unor măsuri de politică naționale sau regionale care ar putea limita expunerea la orice se va întâmpla în continuare.” ~
Ne spune Julius Sen, ce în prezent, face parte din Unitatea de Politică Comercială Internațională din cadrul departamentului de Relații Internaționale, consilier special al organismului profesional de afaceri publice FIPRA, profesor de Administrație Publică la Academia de Administrație Publică a Kazahstanului, in cartea sa – “Opțiuni de Politică de Transformare a Dolarului pentru Țările Mici”.
Dar tările din Sudul Global nu s-au lăsat descurajate sau inspirate de ideile pesimiste ale autorului. Si-au creat ecosistene financiare eficiente si performante care fac ca tările mici să nu mai graviteze umil in sfera de influentă hegemonică si să se alinieze in grupări ecnomice regionale sau internationale de tip ASEAN sau BRICS.
Dolarul american și-a consolidat poziția de axă centrală a politicii și economiei internaționale. Dezbaterea privind dacă această poziție reprezintă un „privilegiu exorbitant” sau se încadrează în așa-numita dilemă Triffin este vastă și incă influentă, modelând o parte semnificativă a literaturii de economie politică internațională.
Conceptul de privilegiu exorbitant se referă la capacitatea Statelor Unite de a finanța deficitele externe datorită rolului central al dolarului ca principală monedă de rezervă și de tranzacție în economia globală. Această cerere structurală pentru această monedă permite țării să susțină dezechilibre persistente în balanța sa de plăți fără a se confrunta cu presiuni de depreciere sau crize valutare, deoarece poate emite dolari sau vinde obligațiuni de trezorerie pentru a acoperi deficitul.
Economistul Robert Triffin, la rândul său, a avertizat că, pe termen lung, oferta continuă de dolari pentru a satisface cererea globală ar eroda credibilitatea monedei, slăbind-o în cele din urmă – un paradox care a devenit cunoscut sub numele de dilema Triffin.
Indiferent de perspectiva teoretică adoptată, este clar că actuala administrație americană a utilizat această condiție unică a dolarului într-un mod abuziv fără precedent, intensificându-i rolul de instrument geopolitic. O astfel de utilizare a declanșat perturbări în sistemul financiar internațional, cu efecte tangibile asupra economiei reale.
Transformarea dolarului într-un instrument explicit de politică externă — și transformarea în consecință a pieței financiare globale într-o arenă a competiției strategice a afectat arhitectura economiei mondiale fragmentand-o in ecosisteme financiare paralele.
Această fragmentare ecosistemică necesită o examinare integrată a efectelor deciziilor fiscale și financiare ale SUA, a utilizării lor pe tabla de șah geopolitică și a repercusiunilor acestora asupra fluxurilor comerciale internaționale.
Examinare care poate duce la concluzia ca SUA va trebui chiar si numai in scopul de a-si mări viteza de expeditie să conlucreze cu aceste ecosisteme paralele. Avantajul primit de la agentiile de rating dispărand odată cu diminuarea traficului in sistemul dolar.
Eliminarea dolarului nu este o necesitate si nici o strategie care să fie necesară, elasticitatea si flexibilitatea algoritmilor din contabilitatea financiară aplicată de IA face ca mai multe ecosisteme financiare să coexiste fără toxicităti financiare sau politice.
Totul este bine cand se poate termina cu bine.
Atlanta 03/07/2026
SISTEMUL FINANCIAR PARALEL
De CD
La Forumul Lujiazui din această lună de la Shanghai – considerat echivalentul asiatic al Forumului Economic Mondial de la Davos – scenariul financiar era deja clar pentru cei care au vrut să observe.
Înalți oficiali au anunțat o nouă rundă de măsuri menite să extindă piețele offshore în renminbi, să consolideze canalele de finanțare transfrontaliere, să stimuleze participarea internațională pe piețele financiare chineze și să promoveze rolul Shanghaiului ca centru financiar global.
Printre măsurile dezvăluite s-au numărat o nouă facilitate repo în renminbi pentru băncile centrale străine și instituțiile suverane, acorduri extinse de tranzacționare offshore în renminbi și inițiative suplimentare menite să aprofundeze lichiditatea și canalele de decontare transfrontaliere.
China dovedeste clar acum că nu încearcă să înlocuiască sistemul financiar american. În schimb vrea să se asigure că nu mai depinde exclusiv de acesta.
De mai bine de zece ani scriu că oricat de mult vrea Wall Streetul să sperie lumea cu dorinta Chinei de a domina finantele internationale si a inlocui dollarul cu yuanul, in fapt acest lucru este fals si nu se va realiza.
China nu urmăreste detronarea sau diminuarea valorică a dolarului, ci anihilarea dolarului ca armă financiară si evitarea dolarului in tranzactiile commerciale ce pot fi realizate pozitiv si mai ieftin fără participarea lui.
China urmărește ceva mult mai realizabil și, din perspectiva unui investitor potențial, mai important: construirea unui ecosistem financiar care poate funcționa alături de sistemul bazat pe dolar, mai degrabă decât în întregime în cadrul acestuia.
Acest ecosistem nu trebuie să înlocuiască dolarul pentru a reuși.
Economistii chinezi alături de cei rusi au reusit să găseasca un algoritm transparent, flexibil si ultra rapid care să permită calcularea valorilor diferitelor valute intrate in tranzactie si culmea pornind de la paritatea la zi a fiecărei valute cu dollarul.
Sistemul bazat pe dollar rămane să functieneze pentru tările care il acceptă sau celelalte tări care tranzactioneaza cu aceste tări din sistemul dollar.
Beijingul in ultimii douăzeci si ceva de ani si-a creat propriul ecosistem financiar care poate conlucra si cu alte ecosisteme similare din afara dollarului.
Beijing și-a construit propriul ecosistem – dezvoltându-și propriile motoare de căutare, platforme de plată, companii de social media, furnizori de infrastructură cloud, campioni ai comerțului electronic și arhitectură de reglementare.
Cea mai bună analogie poate să nu fie istoria monetară, ci este Internetul.
China nu a înlocuit niciodată internetul global. Pur și simplu a construit un sistem pe care îl controlează. La fel a procedat si cu GPSul, au creat sistemul BeiDou mai familiar pentru asiatici, mai précis si mai prietenos in general. Aceeași logică pare să modeleze si strategia financiară chineză.
În ultimii 20 de ani, China a asamblat în liniște multe dintre componentele necesare pentru o arhitectură financiară paralelă. Beijingul a stabilit zeci de acorduri de compensare offshore în renminbi și peste 40 de acorduri bilaterale de swap valutar cu bănci centrale străine.
A dezvoltat Sistemul de Plăți Interbancare Transfrontaliere, sau CIPS, care a procesat peste 175 de trilioane de yuani, 24,5 trilioane de dolari în tranzacții anul trecut, în creștere cu 43% de la an la an. Peste 1.700 de participanți direcți și indirecți accesează acum sistemul în aproape 190 de țări și teritorii.
Să mai mentionăm că toate tările membre BRICS+ sunt beneficiare a acestor sisteme de plăți interbancare transfrontaliere, iar multumirea este atat de mare incat atrage alte 50 de tări să se inscrie pe listele de asteptare in BRICS+.
China a extins, de asemenea, decontarea transfrontalieră în renminbi, a promovat inițiative privind moneda digitală și a deschis treptat anumite zone ale piețelor sale interne de capital participării internaționale.
Între timp, sistemul bancar chinez, cu active care depășesc 60 de trilioane de dolari, este acum cel mai mare din lume.
Niciuna dintre aceste inițiative, singură, nu amenință dominația dolarului. Nici nu este nevoie. Luate împreună, însă, ele realizează ceva diferit: reduc dependența Chinei si a tarilor ce folosesc valutele nationale, de infrastructura financiară controlată de americani și creează canale alternative pentru comerț, finanțare, lichiditate și investiții în cazul în care tensiunile geopolitice se intensifică.
China construiește o arhitectură financiară paralelă. Beijingul nu pare să creadă că această arhitectură trebuie să înlocuiască sistemul existent pentru a-și atinge obiectivele strategice. Din perspectiva Beijingului, dependența financiară seamănă din ce în ce mai mult cu vulnerabilitatea strategică.
Din perspectiva unui investitor, acest lucru sugerează că China planifică o lume în care fragmentarea financiară, riscul sancțiunilor și concurența geopolitică devin caracteristici structurale, mai degrabă decât temporare, ale piețelor globale.
Acest lucru explică de ce reformele financiare ale Chinei par adesea contradictorii pentru investitorii occidentali.
Pe de o parte, Beijingul urmărește o participare internațională mai mare pe piețele chineze.
Pe de altă parte, China rămâne reticentă în a renunța la controlul asupra fluxurilor de capital proprii, cursurilor de schimb și infrastructurii financiare critice.
Acestea sunt obiective fundamental diferite. Unul necesită înlocuirea dolarului. Cealaltă necesită reducerea costurilor strategice ale operării într-o lume financiară centrată pe dolar.
Distincția ar putea avea implicații profunde nu numai pentru geopolitică, ci și pentru piețe, fluxuri de capital, riscul sancțiunilor, diversificarea rezervelor și stabilirea prețurilor viitoare ale activelor financiare globale.
Dezbaterea convențională despre ambițiile financiare ale Chinei s-a concentrat întotdeauna pe o singură întrebare gresită: Poate renminbi să înlocuiască dolarul?
Hotului de hoti ii este frică.
Wall Streetul a petrecut aproape două decenii funcționând pe baza unei presupuneri eronate despre intențiile financiare ale Chinei. Si-au inchipuit că Beijingul ar dori ceea ce are Washingtonul: moneda de rezervă a lumii, cele mai profunde piețe de capital și avantajele geopolitice extraordinare care vin odată cu dominația financiară.
Dolarul american reprezintă aproximativ 58% din rezervele valutare globale. Renminbi reprezintă aproximativ 2%. Dolarul este prezent, de asemenea, în aproape 90% din toate tranzacțiile valutare la nivel global. Datele sunt valabile avand in vedere doar tranzacțiile controlate de dolar prin SWIFT. Celelate tranzacții nu pot fi decat aproximate si răman neconfirmate.
Această teorie a inlocuirii este total greșită. Iar investitorii dacă mai cred incă in ea ar putea subestima una dintre cele mai importante schimbări pe termen lung care au loc în finanțele globale.
Așadar, în timp ce investitorii se întreabă dacă renminbi va deveni următorul dolar, Beijingul pare să pună o întrebare complet diferită: Poate China să continue să finanțeze comerțul, să ofere lichidități, chiar si in dollari, să-și sprijine partenerii și să mențină stabilitatea economică în timpul unei confruntări geopolitice prelungite cu SUA?
Acestea sunt obiective fundamental diferite. China nu trebuie să construiască următorul sistem financiar american pentru a modifica echilibrul geopolitic al puterii, a remodela deciziile de alocare a capitalului, a crește costurile sancțiunilor și a forța piețele să reevalueze presupunerile despre globalizarea financiară.
A trebuit doar să construiască un sistem care să funcționeze suficient de bine atunci când accesul la sistemul american devine incert sau periculos.
Timp de decenii, investitorii au evaluat globalizarea pe baza presupunerii că integrarea financiară va continua să se extindă.
Beijingul se pare că a pariat pe contrariul.
Atlanta 30/06/2026
Față de anii ’50, acum situația este mai perfidă: suntem încadrați la Drept comun
articol de Alexandru Balcu
https://www.incorectpolitic.com/fata-de-anii-50-acum-situatia-este-mai-perfida-suntem-incadrati-la-drept-comun/
Față de anii ’50, acum situația este mai perfidă: suntem încadrați la Drept comun. Alături de criminali, violatori, tâlhari. Diavolul era mai cinstit sau de fapt mai neștiutor în anii ’50: cei condamnați atunci, pe baza unor legi la fel de talmudice ca OUG 31 din 2002, erau considerați “politici”. Cazierul lor spunea clar: deținut politic. Sunt eroii și martirii pe care acum îi cinstește un popor întreg și pe care satanele de azi vor să-i șteargă din memorie. Academia Română, atât cât îi permite plapuma croită de vexleri, îi omagiază și ea. Au aura unor “politici” condamnați de un regim iudaic la fel ca cel de azi.
Noi vom avea caziere de drept comun. Infractori.
Tot spectacolul se dorește a fi așa: mascații năvălesc la fel și în casele interlopilor care au bifat tot ce se poate din Codul Penal, și în casele “fasciștilor” care nu au nici amenzi măcar, dar sunt plini de cărți, tricouri, stickere și steaguri.
Chiar era un articol în “Libertatea”, acum vreo trei ani, în care noul proletcultist scria de “tineri extremiști înarmați cu stickere”.
Ușor ușor, instanțele fac loc noilor infractori.
Cauza mea, la Curtea de Apel, a fost imediat după Cauza Nr 1: o femeie psihopată, împreună cu trei acoliți, își ucisese mama îndesându-i pe gură proprii ciorapi! Deja femeia era în închisoare, cu 20 de ani sentință am înțeles.
Încă nu ni se dă ca sentință închisoare cu executare. Încă.
În Occident, în Marea Britanie mai ales, se dau sentințe grele pentru “extremism”. Comis exclusiv de nativi europeni de rasă albă. Care sunt aruncați în celule în mijlocul adevăraților infractori, marea majoritate non albi. Totul e și etnic și rasial deci. Nu e lăsat nimic la voia întâmplării.