CD
1.193 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
.
RĂZBOIUL CU CHINA PENTRU TAIWAN NU SE VA TERMINA BINE PENTRU NIMENI
Scris de Blaise Malley
Din acest razboi China va iesi invingatoare si intarita, iar SUA invinsa si compromisa ca putere internationala.
China va lovi fara crutare si tarile ce se vor alia cu SUA in acest razboi si va cere despagubiri inrobitoare asa cum ar cere si SUA daca ar iesi invingatoare.
Politica externa a SUA este mai mult sa sperie si sa intimideze insa forta armata nu mai este capabila sa implementeze amenintarile externelor, traditional tribaliste.
Pe măsură ce discuțiile despre apărarea militară a Taiwanului împotriva invaziei chineze se încălzesc la Washington, un nou joc de război oferă o doză de realitate.
Cum ar arăta dacă China ar invada Taiwanul în 2026?
Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă un raport de război al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale.
Rezultatul este destul de chinuitor pentru toate părțile, potrivit „The First Battle of the Next War: Wargaming a Chinese Invasion of Taiwan” – “Prima bătălie a următorului război: o invazie chineză a Taiwanului – scenarii de razboi”, care a fost lansat de curand. Jocul de război a simulat de 24 de ori o invazie amfibie a Taiwanului, ținând cont de posibile scenarii, de la o înfrângere rapidă a Chinei la un impas prelungit, la o victorie chineză.
Marea majoritate a rezultatelor nu prevăd o victorie la Beijing. În oricare dintre scenariile testate, totuși, o invazie a Taiwanului ar presupune costuri masive asupra insulei în sine, China, Statele Unite și Japonia.[1]
„Un conflict cu China ar fi în mod fundamental diferit de conflictele regionale și contrainsurgențele pe care le-au experimentat Statele Unite de la al Doilea Război Mondial incoace, cu victime depășind orice din memoria recentă”, avertizează raportul. „Pierderile mari ar afecta poziția globală a Statelor Unite pentru mulți ani.”
Raportul sugerează că cei care susțin că China are acum o superioritate militară clară în strâmtoarea Taiwan și, prin urmare, este pe punctul de a ataca insula ar trebui să se gândească din nou.
Acest studiu, precum și un studiu anterior realizat de Institutul Quincy, indică faptul că orice atac militar asupra Taiwanului ar fi un joc de noroc enorm pentru Beijing și ar putea duce la o înfrângere a Chinei. Este o opțiune pe care Beijingul ar lua-o probabil doar dacă ar fi provocat, de exemplu, de către Washington, abandonând politica One China sau desfășurând forțe de luptă în Taiwan. În același timp, costurile unui război asupra Taiwanului ar fi enorme pentru toate părțile și, cu siguranță, nu ar fi o victorie ușoară pentru Statele Unite.
Raportul avertizează că, odată ce China lansează o invazie – și dacă Statele Unite decid că cea mai bună opțiune este să apere Taiwanul – nu există „model ucrainean” pentru Taiwan; Statele Unite nu ar putea pur și simplu să trimită provizii, ar trebui, de asemenea, să trimită trupe direct în luptă și să facă acest lucru imediat pentru a limita pierderile. Și rezultatele ar fi totuși catastrofale.
Jocul de război al CSIS estimează că Statele Unite ar pierde 3.200 de militari în primele trei săptămâni de luptă cu China. Acest număr este aproape jumătate din toate trupele americane care au murit în două decenii de război în Irak și Afganistan la un loc.
La evenimentul de lansare a acestui raport , Becca Wasser, liderul “The Gaming Lab“ de la Centrul pentru o nouă securitate americană, a remarcat că publicul american nu s-a confruntat încă cu potențialele consecințe ale unui astfel de scenariu.
„Este Statele Unite gata ca națiune să accepte pierderi care ar veni de la, să zicem, un grup de transportatori scufundat pe fundul Pacificului?”, a întrebat ea. „Nu am fost nevoiți să ne confruntăm cu astfel de pierderi ca națiune de ceva timp. Și ar crea de fapt o schimbare societală mai amplă cu care nu sunt sigur că ne-am confruntat complet.”
Consecințele sunt la fel de mari pentru China. În scenariul de bază, CSIS estimează că China ar suferi 155 de avioane de luptă și 138 de nave (comparativ cu 270 și, respectiv, 17 pierderi pentru Statele Unite). Acest scenariu estimează, de asemenea, 7.000 de victime la sol chineze, „dintre care aproximativ o treime se presupune că au murit. Alți aproximativ 15.000 de soldați au fost pierduți pe mare, jumătate dintre care se presupune că au fost uciși.”
Chiar dacă majoritatea rezultatelor se încheie cu Taiwanul luptand cu succes împotriva invaziei Chinei, repercusiunile sunt dezastruoase și pentru insulă. Armata taiwaneză, spune raportul, „este grav degradată și lăsată să apere o economie deteriorată pe o insulă fără electricitate și servicii de bază”. În majoritatea rezultatelor, întreaga navă a Taiwanului a fost distrusă, iar victimele armatei au fost în medie de aproximativ 3.500.
Având în vedere mizele mari implicate în orice conflict deplin chino-american asupra Taiwanului, nu se poate respinge posibilitatea ca fie Beijing, fie Washington să folosească amenințări nucleare sau semnalizare, sau chiar să desfășoare arme nucleare tactice pentru a evita o înfrângere iminentă. Raportul recunoaște această posibilitate, deși nu o examinează. Posibilitatea unui conflict nuclear întărește și mai mult necesitatea de a evita o conflagrație din Taiwan cu aproape orice preț,
Rezultatele simulărilor și recomandările oferite în raport le reflectă, în general, pe cele găsite în raportul anterior al Institutului Quincy negare activă. Simulările efectuate pentru acel studiu au produs rezultate similare, iar recomandările sale au fost practic identice, subliniind necesitatea ca Statele Unite să întărească bazele din Japonia, să angajeze transportatori mai mici, să mărească stocurile de rachete antinavă și să desfășoare mai multe submarine și bombardiere echipate cu rachete. , printre alte lucruri.
Dar nici măcar aceste acțiuni nu vor asigura prin ele însele că China va fi descurajată să atace Taiwanul, dacă Washingtonul provoaca Beijingul.
Lecția supremă a acestor și a altor jocuri de război este că asigurările politice și diplomatice credibile ale Statelor Unite și ale Chinei cu privire, respectiv, la “O singură China” și posibilitatea unificării pașnice, sunt esențiale pentru menținerea păcii în strâmtoarea Taiwan.
Raportul CSIS nu sugerează prescripții de politică și nu ia o poziție cu privire la situatia dacă Statele Unite vor sau ar trebui să fie direct implicate într-un conflict asupra Taiwanului. Dar este clar costurile mari și, ca urmare, importanța evitării unei confruntări directe pentru început se impune.
NT:
1. Un singur scenariu, simplu eficient si care aduce victoria Beijingului fara a produce pagube masive insulei si fara a cauza multe fatalitati populatiei a fost intentionat lasat deoparte, acel scenariu in care PLA incercuieste insula fara nici o incercare de debarcare, doar izolare completa cu exteriorul. Evident ca blocada presupune lupte cu trupele taiwaneze cat si cu navele SUA si Japonia(nu se pomeneste de Coreea de sud), dar se salveaza distrugerea insulei.
Insa dupa o blocada de 5-6 luni cel mult, fara debarcare, insula ar arbora linistita steagul alb si ar veni la negocieri cu ambele partide politice insulare.
Dar bininteles ca s-a omis acest scenariu din cele 24 pentru ca era cel mai nimerit si mai logic si care nu poate aduce venituri industriei de razboi americane.
Sursa: https://responsiblestatecraft.org/2023/01/10/war-with-china-over-taiwan-wont-end-well-for-anyone
*
PENTRU CE ÎȘI FOLOSESTE RUSIA ȘI CHINA DOMINAȚIA MILITARĂ?
de Thierry Meyssan
Contrar a ceea ce crede Occidentul, ei nu trebuie să se teamă de dominația militară a Rusiei și Chinei, ci de utilizarea de către ei a puterii lor militare pentru a forța Occidentul să-și onoreze angajamentele semnate.
Rusia și China au armamente mult superioare celor din Occident. Primul a câștigat războiul din Siria și se pregătește să câștige în Ucraina. În ciuda eforturilor sale, NATO, care a eșuat deja în Orientul Mijlociu de către jihadiștii proxy, nu este în măsură să inverseze realitatea de pe câmpul de luptă.
Modul de gândire al fostelor puteri coloniale îi face să-și imagineze că Rusia și China își vor folosi superioritatea militară pentru a-și impune modul de viață restului lumii. Dar aceasta nu este deloc intenția lor și nu este ceea ce fac.
Moscova și Beijingul cer în permanență aplicarea dreptului internațional. Nimic mai mult. Rușii vor pace acasă, în timp ce chinezii speră să facă comerț peste tot.
Evenimentele din Ucraina ne-au făcut să uităm de cererile repetate ale Rusiei din 2007: aceasta își cere propriile garanții de securitate, în special disparitia arsenalelor aparținând țărilor terțe stocate pe teritoriul vecinului său.
Rusia nu are mijloacele pentru a-și apăra granițele, cele mai mari din lume. Prin urmare, nu își poate asigura securitatea dacă armatele inamice se înmulțesc pe mai multe fronturi de la granițele sale, decât prin practicarea „strategiei pământului ars” a mareșalului Fedor Rostopchin.
Acesta este sensul tuturor negocierilor pentru reunificarea Germaniei. URSS s-a opus acestui lucru, cu excepția cazului în care Noua Germanie s-a angajat să nu depoziteze arme NATO în Est.
Acesta a fost sensul tuturor negocierilor cu fostele state ale Pactului de la Varșovia. Și acesta a fost și sensul negocierilor cu toate statele fostei URSS.
Moscova nu s-a opus niciodată ca un stat să-și aleagă aliații și, în cele din urmă, să se alăture NATO. Întotdeauna a obiectat dacă aderarea la NATO presupunea instalarea de stocuri de arme NATO pe teritoriul lor.
Moscova nu a fost mulțumită decât în 1999, când 30 de state membre OSCE au semnat Declarația de la Istanbul, cunoscută sub numele de „CARTA PENTRU SECURITATE ÎN EUROPA”, care stabilește două principii majore:
• dreptul fiecărui stat de a alege aliaţii la alegerea sa şi
• datoria fiecărui stat de a nu amenința securitatea altora în asigurarea propriei sale securitati.
Încălcarea acestor principii, și numai aceasta, a dus la conflictul ucrainean.
Acesta a fost sensul discursului președintelui Vladimir Putin la Conferința de Securitate de la München din 2007, unde a denunțat nerespectarea angajamentelor OSCE și instituirea unei guvernări „monopol” a lumii.
Occidentul, care considera Rusia o țară în faliment, a fost de acord că are dreptate, dar a râs de neputința ei. S-au înșelat: Rusia s-a ridicat și i-a depășit.
Astăzi, ea își folosește puterea pentru a ne face să respectăm principiile pe care am jurat să le susținem, nu pentru a ne impune modul ei de a gândi.
De la prăbușirea Uniunii Sovietice, Occidentul a neglijat angajamentele luate în timpul Războiului Rece pentru a construi o „Nouă Ordine Mondială”, așa cum au spus Margaret Thatcher și George Bush Sr.; o Nouă Ordine Mondială „bazată pe reguli” pe care Occidentul însuși le-a definit.
Am acumulat astfel încălcări ale angajamentelor noastre și, în consecință, ale dreptului internațional.
Există o incompatibilitate fundamentală între dreptul internațional, care a luat naștere la Conferința de la Haga din 1899, și dreptul anglo-saxon: dreptul internațional este o convenție pozitivă. Se elaborează în unanimitate. Adică este acceptat de fiecare dintre cei care îl aplică. Dimpotrivă, dreptul anglo-saxon se bazează pe obicei. Prin urmare, este întotdeauna în spatele evoluției lumii și îi privilegiază pe cei care au dominat-o.
Din 1993, occidentalii au început să înlocuiască, unul câte unul, toate tratatele internaționale pentru a le rescrie în dreptul anglo-saxon. Madeleine Albright, care atunci reprezenta Statele Unite sub președintele Bill Clinton în Consiliul de Securitate al ONU, era fiica profesorului evreu Josef Korbel.
Acest diplomat ceh, devenit profesor la Universitatea din Denver, a învățat că cel mai bun mod prin care Statele Unite pot domina lumea nu era să o cucerească militar, ci să o facă să adopte propriul sistem juridic, așa cum făcuse Coroana Britanică. în imperiul său. După ce a servit ca ambasador la ONU, Madeleine Albright a devenit secretar de stat.
Când președintele George W. Bush i-a succedat lui Bill Clinton, fiica adoptivă a lui Josef Korbel, Condoleezza Rice, i-a luat locul după interludiul Colin Powell. În practică, timp de două decenii, Occidentul a distrus cu răbdare dreptul internațional și și-a impus regulile, până în punctul în care își aroga acum titlul emfatic de „Comunitate internațională”.
La 21 martie 2023, la Moscova, președinții rus și chinez, Vladimir Putin și Xi Jinping, au convenit asupra unei strategii comune pentru a asigura triumful dreptului internațional. În mintea lor, este nici mai mult, nici mai puțin decât să demonteze tot ceea ce Madeleine Albright și Condoleezza Rice au realizat.
Rusia, care a deținut în aprilie președinția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, a decis să organizeze o dezbatere deschisă pe tema: „Menținerea păcii și securității internaționale: multilateralism eficient bazat pe apărarea principiilor consacrate în Carta Națiunilor Unite”.
Sesiunea, prezidată de ministrul rus de externe Serghei Lavrov, nu a avut scopul de a desface rufele murdare acumulate de la dispariția Uniunii Sovietice, ci de a începe mobilizarea a cât mai multor state. În nota-cadru (S/2023/244), vehiculată de Rusia înainte de dezbatere, Moscova a explicat modul în care ordinea unipolară occidentală înlocuiește dreptul internațional.
De asemenea, a avertizat asupra rolului actorilor neguvernamentali, așa-numitele „ONG-uri”, în acest aranjament. El a mai subliniat că a face din drepturile omului un criteriu de bună guvernare și nu un obiectiv de atins, le transformă într-o armă politică și dăunează grav îmbunătățirii lor. În general, tribunalele internaționale sunt folosite pentru a spune ce este bine și nu ce este greșit.
Ele nu mai sunt folosite pentru a rezolva dispute, ci mai degrabă pentru a crea ierarhii; a împărți și nu a uni. Nota s-a încheiat cu o serie de întrebări, printre care: „Ce s-ar putea face pentru a restabili cultura dialogului și a consensului în cadrul Organizației [Națiunilor Unite], inclusiv al Consiliului de Securitate? Care este cel mai bun mod de a demonstra că situația actuală, marcată de o abordare selectivă a normelor și principiilor dreptului internațional, inclusiv a Cartei, este inacceptabilă și nu poate continua?
Intervenția secretarului general al ONU, António Guterres din Portugalia, nu a permis niciun progres. S-a limitat la prezentarea viitorului program al Națiunilor Unite. Numărul mare de participanți la dezbatere s-a împărțit apoi în trei grupuri.
Rusia a lăudat Carta ONU și a deplâns evoluția acesteia în ultimii treizeci de ani. A pledat pentru egalitate între toate statele suverane și a denunțat puterea exorbitantă a Occidentului și organizația sa unipolară.
Acesta a reamintit că operațiunea militară specială din Ucraina a fost consecința unei lovituri de stat, în 2014 la Kiev, și că, prin urmare, problema nu era Ucraina, ci modul în care conducem relațiile internaționale.
În treacăt, Rusia l-a avertizat pe secretarul general al ONU și i-a reamintit de datoria sa de imparțialitate. Acesta a subliniat că, dacă documentele următoarelor summit-uri ale Organizației nu respectă acest principiu, ele vor împărți puțin mai mult lumea în loc să o unească.
GRUPUL DE PRIETENI PENTRU APĂRAREA CARTEI ONU ȘI GRUPUL CELOR 77 AU ADOPTAT ABORDAREA RUSĂ.
Un al doilea grup, alcătuit din occidentali, a deviat în mod repetat dezbaterea către problema ucraineană, refuzând să ia în considerare lovitura de stat de la Maidan, subliniind violența „invaziei” rusești și amintind prețul uman al acesteia.
Un al treilea grup a tras săgeți mai ascuțite. Pakistanul a denunțat noțiunea de „multilateralism în rețea” ca fiind contrară unei ordini internaționale de state suverane și egale. De asemenea, a respins orice perspectivă a unei „lumi unipolare, bipolare sau chiar multipolare dacă va fi dominată de câteva state ultra-puternice. Etiopia și Egiptul au denunțat rolul actorilor nestatali în lume.
În timp ce Rusia și China au amintit diferitelor delegații înainte de dezbaterea tratatelor internaționale că Noua Ordine Mondială încalcă flagrant statutele ONU, nu s-au menționat cazuri specifice în această dezbatere, cu excepția Ucrainei, care a fost abordată de Occident.
Cu toate acestea, trebuie să notam multiplele pretenții ale non-occidentilor, adică guverne care reprezintă 87% din populația lumii.
Prin urmare:
• Finlanda s-a angajat în scris în 1947 să rămână neutră. Aderarea sa la NATO este, prin urmare, o încălcare a propriei semnături.
• Statele Baltice s-au angajat în scris, când au fost create în 1990, să păstreze monumentele care onorează sacrificiile Armatei Roșii. Distrugerea acestor monumente este deci o încălcare a propriei semnături.
• Organizația Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2758 la 25 octombrie 1971, recunoscând că Beijingul, nu Taiwanul, este singurul reprezentant legitim al Chinei. Drept urmare, guvernul lui Chiang Kai-shek a fost exclus din Consiliul de Securitate și înlocuit cu cel al lui Mao Zedong. Prin urmare, de exemplu, recentele manevre navale chineze din strâmtoarea Taiwan nu constituie o agresiune împotriva unui stat suveran, ci o desfășurare liberă a forțelor acestuia în propriile ape teritoriale.
• Tratatul de neproliferare nucleară din 1968 a angajat statele semnatare să nu transfere arme nucleare într-o țară terță. Cu toate acestea, ca parte a NATO, Statele Unite au transferat bombe nucleare tactice (nu strategice) către unele dintre bazele sale de peste mări. În plus, a instruit personal militar străin să le folosească. Aceasta este o încălcare a semnăturii lor de către Statele Unite, precum și de către Germania, Belgia, Italia, Țările de Jos și Turcia.
• etc, etc.
În cele din urmă, ceea ce noi cei din „Occident” trebuie să ne temem din partea Rusiei și a Chinei este că ne vor obliga să fim noi înșine și să ne onorăm cuvântul.
Sursa: https://www.voltairenet.org/article219244.html
Traducerea: CD
SUDAN, NOUL CÂMP DE LUPTĂ GEOPOLITICĂ ÎNTRE EST ȘI VEST?
O analiză de Matthew Ehret pentru The Cradle
Posibila izbucnire a unui război civil declanșat de o luptă între facțiuni în cadrul guvernului militar sudanez reprezintă o amenințare de destabilizare dincolo de granițele națiunii – în Africa, Asia de Vest și în ordinea multipolară emergentă. Acest lucru îi convine foarte bine Occidentului.
Povestea Sudanului este una a contrastelor și contradicțiilor. O țară cu un potențial și resurse extraordinare, dar afectată de sărăcie, conflicte și exploatare. Forțele care destramă Sudanul în prezent sunt complexe și cu multiple fațete, dar un lucru este sigur: viitorul națiunii sudaneze este strâns legat de peisajul geopolitic mai larg.
Pentru a înțelege pe deplin dinamica acestui conflict în creștere, este esențial să privim dincolo de granițele Sudanului. Trebuie să acordăm atenție chimiei geopolitice mai largi care se joacă în Cornul Africii, în Golful Persic, în regiunea Asiei de Vest și chiar în Ucraina.
Cândva cea mai mare națiune africană, cu o populație de 46 de milioane de locuitori și a treia cea mai mare suprafață continentală, Sudanul a suferit o schimbare seismică în 2011, odată cu o balcanizare promovată de Occident, care a împărțit țara în ”nordul musulman” și ”sudul creștin/animist”.
Extremități de bogăție și sărăcie
Țara este binecuvântată cu una dintre cele mai bogate zone ale pământului în materie de resurse de apă. Nilul Alb și Nilul Albastru se combină pentru a forma râul Nil, care curge spre nord în Egipt. Abundența de apă din Sudan este completată de soluri fertile și de depozite imense de aur și petrol.
Majoritatea acestor resurse se află în sud, creând o diviziune geologică convenabilă pe care strategii occidentali o exploatează de peste un secol pentru a promova secesiunea.
În ciuda abundenței resurselor sale, Sudanul este, de asemenea, una dintre cele mai sărace națiuni din lume. Treizeci și cinci la sută din populația sa trăiește în sărăcie extremă, iar un număr impresionant de 20 de milioane de persoane – sau 50 la sută din populație – suferă de insecuritate alimentară.
Deși Sudanul a obținut independența politică în 1956, la fel ca multe alte foste colonii, nu a fost niciodată cu adevărat independent din punct de vedere economic. Britanicii au utilizat o strategie pe care o mai folosiseră înainte de a părăsi India în 1946 – dezbină și cucerește – împărțind triburile ”nordice” și ”sudice”, ceea ce a dus la războaie civile care au început cu câteva luni înainte de independența Sudanului în 1956.
Un general împotriva altui general
După obținerea independenței în 2011, Sudanul de Sud a fost aruncat într-un război civil brutal care a durat șapte ani. Între timp, nordul a fost lovit de două lovituri de stat; prima în 2019, care l-a înlăturat pe președintele Omar al-Bashir, și a doua în 2021, care a dus la formarea actualului guvern de tranziție și de împărțire a puterii, condus de doi militari: președintele Consiliului Suveran, generalul Abdel Fattah al-Burhan, și adjunctul său, generalul Mohamed Hamdan Dagalo.
Sunt cei doi foști aliați deveniți rivali și aflați acum în centrul conflictului care trage Sudanul în două direcții opuse, pe fundalul ordinii multipolare în curs de formare rapidă.
După lovitura de stat din 2021 din Sudan, cei doi generali rivali, Dagalo și Burhan, au continuat impulsul spre construirea unor proiecte de anvergură. China a finanțat un program de reabilitare a 4.725 km de căi ferate din epoca colonială, ce leagă portul Sudanului de Darfur și Ciad.
Un raport recent al The Cradle sugerează că, dacă pacea se menține în Cornul Africii și dacă noua înțelegere Iran-Arabia Saudită are ca rezultat un proces de pace durabil în Yemen, atunci renașterea proiectului Podul Cornului Africii, propus ultima dată în 2010, ar putea deveni realitate.
Sudul global beneficiază de pe urma cooperării dintre China și Rusia
În ultimul deceniu, parteneriatul strategic dintre China și Rusia a câștigat rapid popularitate în rândul țărilor din Sudul Global. Având în vedere că cele cinci state membre BRICS reprezintă peste 3,2 miliarde de persoane și 31,5% din PIB-ul global, China și Rusia au oferit sprijin financiar pentru proiecte majore de infrastructură, apă și energie, sprijinind în același timp nevoile militare ale națiunilor care se confruntă cu destabilizarea.
Fenomenul a pregătit terenul pentru o nouă eră de geoeconomie bazată pe cooperare reciproc avantajoasă. Cornul Africii, care include Sudanul de Nord și de Sud, Etiopia, Eritreea, Djibouti, Somalia și Kenya, a fost atras în această dinamică pozitivă de pace și dezvoltare.
Etiopia a reușit să pună capăt conflictului său de 20 de ani cu vecina Eritreea în 2018 și să stingă un potențial război civil în noiembrie 2022. Mai mult, eforturile diplomatice ale Chinei au facilitat un acord de pace între Arabia Saudită și Yemen, în timp ce chiar și în Siria a apărut o nouă speranță, odată cu consensul Ligii Arabe că doctrina de schimbare a regimului condusă de SUA împotriva președintelui Bashar al-Assad a luat sfârșit.
Perspectivele multipolare ale Sudanului
În timp ce cauza violențelor recente din Sudan rămâne incertă, există câteva lucruri cunoscute. Înainte de recenta izbucnire a violențelor care a făcut aproape 500 de victime, Sudanul făcea pași importanți în direcția consolidării participării sale la alianța multipolară emergentă.
Pașii au inclus depunerea de către Sudan a unei cereri de aderare la alianța BRICS+ împreună cu alte 19 națiuni, inclusiv state africane bogate în resurse precum Algeria, Egipt, Nigeria și Zimbabwe. Decizia Sudanului de a acorda Rusiei utilizarea integrală a portului Sudan și de a se angaja în dezvoltarea economică pe scară largă cu China, Rusia, Egipt și Kuweit a fost considerată de mulți o evoluție pozitivă, dar a atras amenințări cu ”consecințe” din partea ambasadorului SUA, John Godfrey.
În aprilie 2021, au fost semnate acorduri pentru construirea unei căi ferate Egipt-Sudan de 900 km care să lege Aswan de Wadi Halfa și Khartoum din Sudan. În iunie 2022, a fost finalizat un studiu de fezabilitate comandat în comun de guvernul Etiopiei și Sudanului, care a conturat o cale ferată cu ecartament standard de 1.522 km, menită să lege Addis Abeba din Etiopia de Khartoum și de portul Sudan.
În ianuarie 2022, China s-a angajat să ofere sprijin financiar și tehnic pentru extinderea căii ferate Mombasa-Nairobi din Kenya, de 578 km, către Uganda, Sudanul de Sud și Republica Democrată Congo, precum și către Etiopia, unde calea ferată Addis Abeba-Djibouti, construită de chinezi, a fost finalizată în 2017. În acest proiect cuprinzător, au fost incluse și extinderi în Eritreea.
Canalul Jonglei
Atât apa, cât și petrolul sunt resurse abundente în Sudanul de Sud, ceea ce face ca securitatea regiunii să fie o prioritate absolută pentru interesele africane ale Beijingului. În ciuda acestei abundențe, infrastructura țării este slabă. Sudanul nu dispune de mijloace pentru a transporta resursele sale pe piață sau pentru a le utiliza în scopuri industriale.
Apa este la fel de importantă din punct de vedere geopolitic ca și petrolul, dacă nu chiar mai mult. Astfel, în urmă cu aproape patruzeci de ani, a fost lansat proiectul canalului Jonglei, care urmărea să conecteze Nilul Alb și Nilul Albastru în Sudanul de Sud, creând un canal de 360 km care să devieze scurgerile de apă din Nilul Alb superior.
Canalul urma să ducă la direcționarea a 25 de milioane de metri cubi de apă pe zi către nord, în Egipt, în timp ce 17.000 de kilometri pătrați de teren mlăștinos urmau să fie transformați în terenuri agricole. Proiectul ar face ca terenurile deșertice din Egipt și din nordul Sudanului să înflorească, transformând Sahelul în grânarul Africii. Cu toate acestea, proiectul a fost oprit după ce 250 km din cei 360 au fost săpați de o mașină de fabricație germană Bucketwheel de 2.300 de tone, ghidată cu laser.
Armata de Eliberare a Poporului Sudanez din sudul Sudanului (SPLA), secesionistă, condusă de John Garang De Mabior, cu educație occidentală, a declanșat un război civil în 1983 și a răpit operatorii utilajului, oprind efectiv proiectul. În special, teza de doctorat susținută de De Mabior în 1981 în SUA s-a axat pe daunele de mediu pe care le-ar fi provocat canalul Jonglei dacă nu ar fi fost gestionat corect.
Încurcarea apelor
În ciuda încercărilor fostului președinte Omar al-Bashir de a relua proiectul începând din 1989 – până la împărțirea Sudanului în 2011 – destabilizările constante nu au permis niciodată continuarea săpăturilor.
Lucrurile au început să se schimbe atunci când, pe 28 februarie 2022, vicepreședintele pentru infrastructură al Sudanului de Sud, generalul Taban Deng Gai, a cerut reluarea activității la canalul Jonglei: ”Pentru ca pământul nostru să nu fie scufundat de inundații, haideți să permitem ca această apă să curgă către cei care au nevoie de ea în Egipt”.
Generalul Taban a făcut referire la un raport al ONU care detaliază cei 380.000 de civili strămutați din cauza recentelor inundații din zona umedă Sudd: ”Soluția constă în deschiderea căilor navigabile și reluarea forajului canalului Jonglei, pe baza condițiilor și a interesului Sudanului de Sud în primul rând.”
Generalul Taban a colaborat îndeaproape cu ministrul sud-sudanez al resurselor de apă și al irigațiilor, Manawa Gatkouth, primul care a reluat acest proiect de la împărțirea din 2011, prezentând o propunere Consiliului de tranziție din Sudanul de Sud în decembrie 2021.
Propunerea s-a născut direct din acordurile de construire a unor proiecte de cooperare în domeniul apei la care Gatkouth a ajuns cu guvernul egiptean în septembrie 2020.
La acea vreme, ministrul egiptean al resurselor de apă a declarat că ”Egiptul va crește numărul de proiecte de dezvoltare pentru colectarea și stocarea apei de ploaie, cu scopul de a servi populația Sudanului de Sud”.
Cizme pe teren: Occidentul se întoarce
În mod previzibil, criza sudaneză a atras atenția datorită implicării forțelor militare anglo-americane. Pe 23 aprilie, președintele american Joe Biden a anunțat o rezoluție pentru desfășurarea de trupe în Sudan, Djibouti și Etiopia.
În timp ce toate celelalte națiuni s-au mișcat rapid pentru a-și îndepărta cetățenii și personalul diplomatic din calea pericolului, 16.000 de civili americani au rămas fără sprijin, oferind o scuză convenabilă pentru a introduce forțele militare americane în peisaj cu scopul de a ”restabili ordinea”.
Apariția surpriză a subsecretarului de stat american Victoria Nuland în regiune pe 9 martie este, de asemenea, demnă de luat în seamă. Ca unul dintre principalii arhitecți ai transformării Ucrainei într-un stat capabil să lupte împotriva Rusiei, Nuland s-a lăudat în timpul vizitei sale că a discutat despre o ”tranziție democratică în Sudan”, alături de preocupările sale umanitare pentru Somalia și Etiopia.
Sudanul, de altfel, este dependent de importurile de grâu, dintre care 85% provin din Ucraina și Rusia.
Până în prezent, National Endowment for Democracy (NED) finanțează peste 300 de organizații distincte ale societății civile din Africa, și cel puțin 13 din Sudan – toate acestea folosesc tactica testată și dovedită de a folosi ca armă liberalii locali pro-occidentali pentru a-și distruge propriile națiuni sub acoperirea ”consolidării democrației”, a drepturilor omului și a acțiunilor ”anticorupție”.
Dimpotrivă, Sudul global consideră din ce în ce mai mult că puterile multipolare în ascensiune, China, Rusia și grupul tot mai mare de aliați ai acestora, avansează o abordare non-ipocrită pentru a sprijini proiecte de infrastructură vitale și interese naționale autentice.
Acești noi actori de pe scena internațională acordă prioritate finalizării rețelelor de apă, alimente, energie și transport la scară largă, care nu numai că aduc beneficii tuturor părților implicate, dar au și un impact pozitiv asupra regiunilor din afara granițelor naționale.
Proiectele transformatoare, cum ar fi ambițioasa Inițiativă Belt and Road (BRI) a Beijingului de mai multe trilioane de dolari, promovează unitatea și progresul prin depășirea tribalismului, intoleranței, sărăciei și penuriei pe care Occidentul s-a bazat în mod istoric pentru a semăna conflicte. Prin creșterea nivelului de educație și prin oferirea de locuri de muncă de calitate dincolo de granițele tribale și naționale, dezvoltarea economică stimulează demnitatea și inovația care reprezintă o amenințare pentru oligarhii cu tendințe imperialiste.
În timp ce cauzele crizei din Sudan nu sunt pe deplin înțelese, este clar că există forțe puternice care încearcă să modeleze rezultatul în propriul lor beneficiu. Cu toate acestea, răspunsul la problemele Sudanului se află într-o abordare diferită – una ce acordă prioritate dezvoltării infrastructurii și consolidării națiunii, mai degrabă decât intereselor geopolitice înguste și schimbării de regim.
Sursa: https://opozitia.net/2023/05/03/sudan-noul-camp-de-lupta-geopolitica-intre-est-si-vest
CRIZA FINANCIARĂ A SUA VA PROVOCA O CRIZĂ FINANCIARĂ GLOBALĂ
De CD
O posibilă incapacitate de plată a SUA, care ar putea avea loc încă din iunie, ceea ce ar fi o premieră în istoria țării, va afecta grav sistemul financiar și creditar al SUA, deja distrus, ajuns între timp la limită, va împinge mai mulți investitori internaționali să treacă la activele altor țări, au spus experții.
Secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, a declarat luni, 01/05/2023 Congresului că SUA ar putea să nu plătească datoria federală la 1 iunie, dacă legiuitorii nu ridică sau suspendă limita de împrumut a națiunii, ceea ce ar putea deveni o criză financiară globală.
Într-o scrisoare adresată liderilor Camerei și Senatului, Yellen le-a cerut liderilor Congresului „să protejeze deplina credință in creditul SUA, acționând cât mai curând posibil” pentru a aborda limita de 31,4 trilioane de dolari a autorității legale de împrumut, se arată în raport.
Deci totul se bazeaza pe “increderea si fidelitatea” unora fată de cei ce nu o merita nici pe una sau pe alta.
Experții financiari au spus că un default al SUA ar fi un „act foarte iresponsabil” din partea celei mai mari economii din lume pentru impactul previzibil al acesteia asupra stabilității financiare globale.
Dimensiunea deficitului SUA a atins deja limita superioară la începutul acestui an, iar aversiunea la risc a investitorilor este în creștere, după cum arată prețurile mai mari la așa-numitele active refugiu.
De exemplu, în aprilie, prețul aurului aproape a atins un nivel record, iar prețul aurului din China a fluctuat în jurul valorii de 440 de yuani (63,66 USD) pe gram.
Deși nu este clar când sau cum poate avea loc o neplată a datoriei, acesta servește ca un reamintire a riscurilor acumulate ale sistemului financiar american ca rezultat al politicii monetare imprudente si disperate a SUA.
Acesta va stimula internaționalizarea yuanului ca o monedă mai fiabilă și mai de încredere în decontarea investitorilor internaționali, au spus experții.
Odată cu tendința de creștere a „dezdolarizării” în lume, multe țări se acoperă împotriva riscului unei posibile nerambursări ale SUA prin mecanisme transfrontaliere de decontare a plăților și diversificarea activelor lor de rezervă, yuanul iesind în evidență ca o alternativă mai fiabilă.
Economiile majore, inclusiv China, au luat măsuri pentru a-și reduce deținerile de obligațiuni de trezorerie americane, în timp ce altele folosesc o diversitate de valute în reglementările comerciale.
China continentală deținea aproximativ 859,4 miliarde de dolari în datorii guvernamentale americane în ianuarie, în scădere cu 7,7 miliarde de dolari față de decembrie, a șasea lună consecutivă de reduceri.
Alte țări precum Brazilia au acordat mai multă pondere yuanului în decontarea comercială pentru a reduce riscurile crescânde legate de dolarul american.
În cazul în care guvernul SUA nu își achită datoria, creditul națiunii se va confrunta cu o lovitură grea, iar investitorii vor renunța la investirea in datoria SUA, ceea ce va intensifica presiunea asupra sistemului financiar al țării, au spus experții.
În acest context, este probabil ca Congresul SUA să aprobe o limită mai mare a datoriei, permițând guvernului să se împrumute mai mult pentru a-și plăti facturile”, asa cum sa mai procedat si pana acum, insa semnalul de ultima alarma a fost tras déjà si multe economii ai gasit déjà mijloacele de a se proteja caderii.
Dar când hegemonia dolarului american începe să se prăbușească si există alternative pe fondul trecerii economiilor în curs de dezvoltare către alte valute pentru decontare, pentru a evita riscurile politicii monetare nesăbuite a SUA, SUA ar putea găsi și mai greu clienti fideli să-și vândă obligațiunile de trezorerie.
Deci cand va incepe cursa sangeroasa a economiilor globale sa scape de dolari?
La 1 iunie, sau cand, incă orbite si fidele, unele economii vor realiza ca fidelitatea nu plăteste/merită?
La fel ca si indivizii si statele/economiile au momentele lor de reflexie …