Ioan
315 aprobate
artlevert@yahoo.com
86.121.50.49
TESTAMENTUL

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.

Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.”

(In 13, 34)

Testamentul nu face parte dintre rânduielile obligatorii. Este înduioșător atunci când se face dacă exprimă gânduri frumoase legate de urmași, sfaturi de folos pentru aceștia sau chiar lăsarea unor obiecte cu valoare nu atât materială, cât afectivă.

Dureros este când acesta se întocmește din cauza neînțelegerilor familiale, ca nu cumva moștenitorii să aibă certuri pe seama celor rămase în urma defunctului. Este de recomandat ca testamentarul să se sfătuiască cu o persoană autorizată, dar și cu duhovnicul, înainte de a lua o decizie asupra bunurilor care vor rămâne.

Nici măcar printr-un testament verbal nu li se va cere urmașilor ceva aberant (de exemplu: să nu vină vreun vrăjmaș la înmormântarea lor; să nu îl primească în casă pe vreunul dintre aceștia; să li se pună în sicriu obiecte scumpe și, oricum, fără sens etc.), împlinirea unor asemenea cerințe nefiind de folos celui adormit, dimpotrivă, și nici celor care ar ține cont de ele. În privința aceasta, este foarte frumoasă următoarea precizare: „Dacă cel ce se află pe patul morții nu are copii, atunci lasă averea sa sau bisericei sau unei rude sau și altui om străin, însă mai totdeauna cu acea adăogire ca să caute din când în când de sufletul său și de a nu înstrăina averea, ce i-a lăsat-o, ci de a o da la timpul său și acela la un altul pre care i-a spus.”[64]

IV. 5. ABATERI DE LA RÂNDUIELILE PENTRU CEI ADORMIȚI

„Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp (…)

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă.”

(II Tim. 4, 2-3)

Oricât de mult ne-am strădui să împlinim totul „ca la carte”, există posibilitatea de a avea și scăpări. Dacă acestea vin dintr-o intenție bună, cu siguranță, prin sfătuire și delicatețe, se poate ajunge la o cale plăcută lui Dumnezeu. Și abaterile de la rânduielile pentru cei adormiți pot fi uneori izvorâte dintr-o preocupare sinceră.

Este foarte neplăcut atunci când, deși preotul expune învățătura corectă, cei care cultivă aceste abateri insistă în a le susține, spunând „Așa am pomenit!” Pentru aceștia din urmă este nevoie de multă răbdare, dar și de fermitate (nu duritate) din partea slujitorului lui Dumnezeu. Poate că replica cea mai bună pentru aceste persoane mai greu de convins, care susțin că „așa au pomenit” este că am pomenit și să venim în fiecare duminică și sărbătoare la biserică, să ținem toate posturile, să ne spovedim și să ne împărtășim cât mai des, să nu muncim duminica și de sărbători, să ne iertăm unii pe alții, să fugim de păcate etc.

În general, cei care susțin ideea „Așa am pomenit!” se luptă să împlinească lucruri mărunte și greșite, nu lucruri mari, care să presupună un efort deosebit. Este mult mai simplu să spargi o oală când este scos mortul din locuință decât să mergi în fiecare duminică și sărbătoare la biserică… Oala spartă este fără de folos, mersul la biserică este către Hristos.

Iată câteva din aceste abateri:

Pahar și pâine

Unii obișnuiesc să țină la fereastră până la împlinirea a 40 de zile de la moartea cuiva un pahar cu apă și o felie de pâine deasupra, considerând că sufletul celui adormit vine să guste din ele. Dacă cel adormit ar avea nevoie de acestea, ar fi cazul să îi punem doi litri de apă pe zi și desigur, mai multă pâine sau alte alimente. Când este cald „se consumă” mai multă apă din acel pahar decât când este rece, ceea ce arată că este vorba despre o simplă și firească evaporare. Sufletul celui adormit nu gustă din acel pahar și nu are nevoie de el. El primește ajutor de la Dumnezeu pentru milostenia care se face pentru sufletul său.

Aburul mâncării

Unii insistă să iasă abur din mâncarea care se dă de pomană, considerând că acel abur ajunge la sufletul celui adormit. Ar însemna astfel că pâinea dată de pomană nu are nicio valoare? Desigur, osteneala de a pregăti mâncarea, faptul că ea se dăruiește caldă sau pregătită așa încât omul doar să o mănânce au o mare valoare înaintea lui Dumnezeu, de vreme ce acestea sunt făcute cu dragoste. Dar între acestea și gândul că aburii ajung la sufletul celui adormit nu este nicio legătură.

Cocoș alb sau găină

În unele zone, sunt persoane care insistă să se dea de pomană o găină în momentul în care este scos sicriul din casă, crezând că aceasta va merge înaintea lui pe lumea cealaltă scormonind ca să îl ajute pe răposat să ajungă la Dumnezeu. De ar fi aceasta soluția, am da, desigur, mult mai multe găini de pomană. Și milostenia aceasta este binevenită dacă nu are acest caracter păgânesc și se face într-un moment în care să nu perturbe atmosfera de rugăciune.

Cocoșul alb este și el o milostenie ca orice alt cocoș. În niciun caz nu este potrivit să se dăruiască la sfântul altar.

Pâinea din sicriu

Unii cred că dacă rămâne spațiu între picioare și marginea sicriului, trebuie pusă o pâine acolo, ca nu cumva cel adormit să mai ia pe cineva cu el. Dumnezeu nu îngăduie moartea cuiva în funcție de un astfel de spațiu. El este desăvârșit, vrea ce este mai bun pentru noi și nu intervine într-un mod arbitrar sau nedrept în viața noastră.

Banii din sicriu

Banii puși în sicriu constituie o lipsă de respect față de cele sfinte. Intrarea în rai nu se plătește. Ea se dobândește prin felul în care a viețuit cel răposat. Dacă ar trebui să plătim, nu ne-ar ajunge toți banii din lumea aceasta, atât de mare este valoarea raiului. Este de folos ca astfel de bani să fie îndreptați către cei care au mai multă nevoie.

Spălarea pe mâini după înmormântare

De cele mai multe ori după înmormântare, cei prezenți rămân la masa de pomenire. Firesc este deci ca înainte de masă să se spele pe mâini. Acest aspect igienic însă a devenit pentru unii o superstiție, considerând că este bine să se spele pe mâini după ce au participat la înmormântare ca să nu rămână ceva nefast asupra lor. Pe de altă parte, această superstiție a apărut în urma unei alte rânduieli greșite conform căreia cei ce sunt de față la înhumare trebuie să arunce pământ peste sicriu și să spună „Să-i fie țărâna ușoară!” După rânduiala bisericească, doar preotul trebuie să facă aceasta, dând astfel pământului trupul luat din acesta.

Legată de această superstiție este și concepția greșită că nu este bine să te ștergi pe mâini folosind prosop. Această reținere, este, de fapt, izvorâtă din gândul că este greu să ai la îndemână prosoape suficiente pentru toți cei care se spală pe mâini[65] sau că este nepotrivit să se șteargă toți pe același prosop.

Ziua înmormântării

Există concepția greșită că înmormântarea nu se face în zi de luni. Aceasta derivă dintr-o altă superstiție conform căreia nu este bine să dai bani sau că trebuie să eviți necazurile lunea ca „să nu îți meargă rău” toată săptămâna. Din punct de vedere religios, nu luni este prima zi a săptămânii, ci duminica, prima zi a creației, în care Dumnezeu a făcut lumina. Oricum răul nu vine asupra noastră pentru că facem o înmormântare sau dăm bani cu împrumut, ci din cauza păcatelor sau este îngăduit pentru întărirea noastră. O astfel de concepție fatalistă ne va spori pesimismul și astfel vom fi mai „anemici” în lupta de zi cu zi. Pe de altă parte, după un sfârșit de săptămână bogat în slujbe, preotul are nevoie ca lunea să fie ceva mai liber. Aceasta nu înseamnă că preotul va refuza săvărșirea slujbei de înmormântare sau a altor servicii religioase în zi de luni. Mai degrabă duminica fiind zi de înviere, nu s-ar cuveni săvârșirea slujbei de înmormântare. În practică însă ea, firesc, se face în orice zi. În măsura în care este posibil, slujba de prohodire se săvârșește în a treia zi de la moarte, socotindu-se și ziua decesului, având ca temei faptul că Hristos a fost răstignit vineri, iar a treia zi (duminică) a înviat.

Se consideră greșit că dacă cineva moare în Săptămâna Pătimirilor, va ajunge în iad, iar dacă moare în Săptămâna Luminată, va ajunge în rai. De ar fi așa, nu ne-am mai gândi la folosul rugăciunilor pentru cei adormiți de vreme ce știm locul în care se vor afla. Starea omului de după moarte este în funcție de felul în care omul a viețuit pe pământ. Noi să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, căci doar El este Dreptul Judecător.

Alte abateri/nereguli:

-am întâlnit uneori situații în care femeii însărcinate nu i s-a permis să țină de sicriu sau de colivă, în momentul intonării rugăciunii „Veșnică pomenire”. Nașterea și moartea sunt de la Dumnezeu și nu sunt incompatibile. Aceasta din urmă nu afectează femeia sau pruncul din pântece. Ei au nevoie de purtare de grijă, afecțiune, nicidecum de restricții stânjenitoare;

-uneori, din dorința de a proteja copiii, aceștia nu sunt lăsați să-l vadă pe cel mort și astfel, sunt lipsiți de o emoție care, deși dureroasă în acel moment, îi va ajuta să fie sensibili, milostivi, preocupați de cei din jur. Alteori, se invocă dorința ca cei adormiți să rămână în ochii copiilor cu imaginea frumoasă din timpul vieții. Însă, este cu atât mai important pentru ei ca, văzând chipul deteriorat, să își dorească pentru cel adormit să aibă o frumusețe specială, în privința căreia vor simți cândva că omul o poate primi doar în veșnicia raiului. Emoția lor va fi însoțită de o rugăciune curată, simplă de copil;

-în satele unde nu toți oamenii au apă în curte și apa se ține în găleți, unii dintre credincioși consideră că aceasta trebuie aruncată după trecerea convoiului funerar, ca și cum s-ar fi întinat. Evident, cele două aspecte nu au nicio legătură între ele;

-dorința unora de a-și face pomenile din viață sau de a împărți câte ceva pentru sufletele lor temându-se că cei rămași în urma lor nu vor împlini cele cuvenite este una înduioșătoare și de înțeles, dar nu este potrivită cu rânduielile bisericești. Putem face cât de multă milostenie și desigur, toate faptele bune ne vor fi de folos la plecarea în veșnicie, dar pomenile și celelalte rânduieli specifice cultului morților vor fi făcute de către cei care ne iubesc. Deci nu facem parastase pentru noi cât suntem în viață, dar îi iubim pe semenii noștri, iar aceștia vor simți să ni le facă. De asemenea, nu este potrivit ca atunci când se face milostenie la anumite parastase și se oferă lucruri mai importante, cel care dăruiește să ceară să fie pomenit și el, gândindu-se că astfel nu va mai fi nevoie să se împartă și pentru el la vremea cuvenită. Ori rugăciunea de binecuvântare a acelor daruri este doar pentru cel adormit, la cei vii pomenindu-se doar cei care primesc darurile. „Slujba este alcătuită special pentru cei morți, iar a o săvârși pentru cei vii ni se pare o batjocură sau un sacrilegiu.”[66] Celui care dăruiește i se socotește ca faptă bună.

-greșit este și gândul că, dacă nu respectăm unele superstiții sau obiceiuri păgânești, mortul ne ia cu el. Acesta nu are o astfel de putere, ci se lasă și el în voia lui Dumnezeu. Nu Îi poate comanda Lui!

CAPITOLUL V

CELE NECESARE PENTRU ÎNMORMÂNTARE ȘI PARASTAS

V. 1. COLIVA

„Așa este și învierea morților:

se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.”

(I Cor. 15, 42)

Coliva simbolizează trupul celui adormit, care putrezește în pământ pentru a răsări nestricăcios în viața veșnică, la Judecata de Apoi, asemenea bobului de grâu: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”.[67] Prin colivă suntem în comuniune cu cel adormit, dar și între noi, cei prezenți. Acesteia i se acordă o importanță deosebită și, de aceea, se împodobește cât mai frumos, iar în unele zone, la masă, este cea din care se gustă înainte de orice altceva.

Ea se îndulcește cu miere sau zahăr, nu întâmplător: „Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.”[68]

V. 2. CRUCEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai

în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”

(Gal. 6, 14)

Crucea ne însoțește pe tot parcursul vieții. La botez, copilul primește o cruciuliță, pe care o va purta întreaga viață, la cununie, mâinile mirilor se unesc în chipul crucii, la înmormântare, crucea este la căpătâiul celui adormit și în permanență la mormântul său. Prin ungerea cu untdelemn sfințit în semnul sfintei cruci este binecuvântată locuința noastră, atunci când urmează să ne mutăm în ea, prin semnul sfintei cruci este pecetluită groapa în care este așezat trupul celui adormit.

Crucea, în cortegiul funerar, la slujba înmormântării și la mormânt este dătătoare de nădejde în puterea rugăciunilor înălțate către Hristos, Care S-a răstignit și pentru cel adormit.

Importanța crucii se vede și din faptul că în Molitfelnic este o rugăciune specială de sfințire a ei. Deși crucea devine sfințită prin însăși reprezentarea ei, această rugăciune se face deoarece nu este lucrată întotdeauna cu evlavia necesară sau de către cele mai potrivite persoane. Rugăciunea de sfințire este mai mult pentru noi decât pentru cruce, ca să putem înțelege mai bine valoarea și puterea acestui semn al biruinței.

Crucea poate fi dintr-un lemn de calitate, ea rămânând la mormânt. Unii se tem să facă o cruce dintr-un material greu, considerând că îi va fi greu celui adormit să o poarte pe lumea cealaltă. Hristos Și-a dus crucea la modul concret spre răstignire, dar cei morți nu duc o cruce materială în veșnicie. Unii dintre ei, care nu au ajuns încă în rai, sunt împovărați de păcate. Acestea sunt grele și ne rugăm să le fie iertate. Pe de altă parte, o cruce din lemn este mai plăcută vederii decât una din piatră sau fier. Aceasta nu înseamnă însă că este păcat dacă o cruce nu este din lemn.

Crucea nouă la mormânt se poate pune oricând. Există o concepție greșită că noua cruce se pune după un an. În general, se face aceasta pentru că există dificultăți financiare sau pentru că, în acest răstimp, pământul se mai așază, nu pentru că nu ar fi voie.

Crucea nouă o înlocuiește pe cea veche.Nu este potrivit să existe două cruci pentru o singură persoană. Din păcate, la unele morminte se păstrează și crucile vechi, deși sunt foarte degradate. Astfel, nu oferă o imaginea iubirii noastre. Crucile vechi se ard și cenușa se îngroapă într-un loc curat.

Crucile din piatră, marmură, mozaic trebuie curățate de câte ori este nevoie, iar cele din fier sau lemn, vopsite când este cazul.

Este bine ca datele celui adormit să fie trecute complet pe cruce. Astfel, vor ști mai

mulți când ar fi împlinit o anumită vârstă cel adormit sau când a trecut un anumit număr de ani de la moartea sa și vor putea marca frumos aceste momente. Când nu se mai văd bine aceste date, desigur, nu rămânem nepăsători, ci facem așa încât să poată fi citite din nou.

Pe o cruce nouă, se trec și numele celor care au fost mai demult îngropați în acel loc, indiferent cât de mult timp a trecut, așa încât și simpla citire a numelui lor să fie ca o rugăciune, chiar dacă cei care îngrijesc în prezent mormântul nu i-au cunoscut. Dacă pe un monument al eroilor sunt scrise atât de multe nume, și la mormânt se cuvine să fie trecuți toți cei care sunt înmormântați acolo.

Coronițele trebuie așezate așa încât să se vadă crucea. Altfel, în loc să fie un gest frumos, așezarea acelei coronițe care acoperă crucea este un păcat.

În cazul monumentelor funerare, crucea trebuie reprezentată clar, distinct, astfel încât imaginea ei să nu fie umbrită de alte reprezentări. De asemenea, crucea nu trebuie inscripționată pe borduri sau pe plăcile care sunt deasupra criptelor, deoarece există riscul de a călca pe ea, ceea ce constituie o profanare.

V. 3. CANDELA

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieții.” (In 8, 12)

Candela aprinsă este o jertfă înaintea lui Dumnezeu, uleiul arzând spre a dărui lumină. „Candela cu untdelemn simbolizează faptele cele bune, reprezentate de mirul fecioarelor celor înțelepte din pilda Mântuitorului (Mt. 25, 1-13).”[69] Sunt creștini care țin candela aprinsă neîncetat, alții în zile de post, de sărbătoare sau în momente mai importante. Esențial este ca prin ea să ne înălțăm către Dumnezeu, să nu fie doar un mod de a ne asigura liniștea, cu gândul la ocrotirea cerească. Cu siguranță, Dumnezeu ne apără, dar înălțarea minții către Dumnezeu ne aduce pace, bucurie duhovnicească. Astfel, când omul se află înaintea sfârșitului vieții, o candelă arzând nu îl sperie, ci îl ajută să se roage mai mult, să I se încredințeze Lui, să-I ceară iertare, să caute să fie împăcat cu semenii și să fie milostiv.

Aprinderea candelei pentru cel care se pregătește de veșnicie nu înseamnă cinism, nepăsare, ci realism, sinceritate, preocupare, conștientizare a importanței fiecărui gest făcut în scop religios și invocare a ajutorului dumnezeiesc. Aprinderea candelei în această situație nu înseamnă că dorim moartea cuiva (oricum, nu putem rândui noi aceasta) sau că o prevestim (doar sfinții, în unele cazuri, luminați fiind de Dumnezeu, au avut știință în privința morții). De aceea, candela aprinsă nu trebuie ținută departe de ochii celui aflat în suferință.

Trecând la cele veșnice, candela aprinsă în camera unde este depus cel decedat îi este de folos sufletului și este îndemn la rugăciune și încurajare, întărire pentru cei care rămân în priveghere alături de cel adormit. Desigur, candela trebuie să fie curată, flacăra reglată așa încât să nu scoată fum și așezată într-un loc potrivit, evitând riscul răsturnării.

V. 4. LUMÂNAREA

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,

așa încât să vadă faptele voastre cele bune

și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”

(Mt. 5, 16)

Lumânarea este dătătoare de lumină pentru suflet, dar și pentru trup. Ea are un rol aparte în cultul ortodox și, în mod special, în rânduielile pentru cei adormiți. Este o jertfă pentru veșnicie, dar și pentru această viață. Lumânarea Îl simbolizează pe Însuși Hristos, Care este Lumina lumii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor.”[70]

Înainte de moarte, este de mare folos lumânarea aprinsă, căci ea îi dă nădejde celui muribund și îl duce mai mult cu gândul la Dumnezeu, alungându-i teama. În niciun caz nu ținem lumânarea aprinsă discret gândind că cel ce este pe moarte s-ar putea supăra sau speria.

La înmormântare, parastas sau alte slujbe unde se obișnuiește să se împartă lumânări și credincioșilor, bine este ca acestea să fie date înainte de începerea slujbei sau chiar după aceasta, așa încât să nu se tulbure liniștea și frumusețea rugăciunii. Deși este frumos să ținem lumânări aprinse în mâini, ca să nu deranjăm, acestea vor fi aprinse în locurile special amenajate sau la un mormânt, așa încât în timpul slujbei să nu fim atenți mai mult la lumânare decât la vorbirea cu Dumnezeu.

La înmormântare se merge uneori cu sfeșnicul fără lumânări sau cu ele stinse. Se pot achiziționa sau confecționa felinare care să poată fi ținute cât mai sus și în care să stea o lumânare aprinsă.

Există credincioși care dau lumânare din ceară pentru Paști cu gândul la cei adormiți, mai ales la cei care nu au fost pregătiți cât de puțin pentru sfârșitul vieții lor. Frumos este să ne străduim ca aceste lumânări să fie împodobite cu flori naturale, nu artificiale. O astfel de lumânare se poate da în mai multe biserici, timp de mai mulți ani, cum simțim, cum putem.

Dacă ajungem târziu la sfânta liturghie, este de folos să aprindem lumânări la morminte după încheierea slujbei. Nu putem ajunge după citirea Sfintei Evanghelii și să mai aprindem lumânări. Cei adormiți se bucură și de lumânarea aprinsă după slujbă de către noi, cei încărcați de har prin binecuvântările de care avem parte la sfânta liturghie.

La mormânt, lumânările trebuie așezate drept, ca să ardă frumos, simbolizând înălțarea sufletului la Dumnezeu.

Se pot aprinde lumânări la morminte în ziua nunții sau în ziua înmormântării cuiva.

Lumânări la morminte putem aprinde oricând, nu doar când venim la sfânta liturghie. Este atât de frumos obiceiul ca până la împlinirea a 40 de zile de la mutarea la cele veșnice a cuiva să se aprindă în fiecare zi lumânare la mormânt!

Obiceiul de a se da lumânări aprinse celor care se împărtășesc, cu gândul că astfel au părtășie cu Hristos cei adormiți, este deranjant și nepotrivit, tulburând solemnitatea unui moment atât de important din cadrul sfintei liturghii.

Cain și Abel, fiii strămoșilor noștri, Adam și Eva, aduceau jertfă înaintea lui Dumnezeu, dar numai cea a lui Abel era primită, fiind adusă cu dragoste. Și noi, când dăm o lumânare la sfântul altar, când o aprindem la locul nostru de rugăciune, la mormânt sau la un lumânărar, când însoțim o milostenie cu o lumânare, să o facem cu drag, dăruind ce este mai bun.

V. 5. SFEȘNICUL

„Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat?

Oare nu ca să fie pusă în sfeșnic?”

(In 4, 21)

Aș asemăna sfeșnicul cu farfuria în care ne punem mâncarea. Am putea mânca dintr-o farfurie murdară, ciobită, ruginită? Nu! Astfel și lumânarea, hrană pentru sufletul nostru și al celor adormiți, nu poate fi așezată în orice. Un sfeșnic cât mai frumos și mai rezistent arată prețuirea noastră față de această jertfă, față de cei pentru care aprindem lumânări și față de… Dumnezeu. Cum să pun înaintea lui Dumnezeu vreo tablă îndoită, ruginită sau vreo oală din care noi nu mai putem mânca?!

De asemenea, este de dorit ca felinarul să aibă geamuri, nu table, căci lumânarea trebuie să se vadă. În același timp, într-un sfeșnic se pun atâtea lumânări cât să nu se topească una de cealaltă. La fel, sfeșnicul suport pe care îl folosim la slujbe sau acasă trebuie să fie cât mai curat și îngrijit.

V. 6. ICOANA, DAR DUMNEZEIESC

„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi

și am văzut slava Lui.” (In 1, 14)

Înaintea icoanei ne rugăm, plângem, ne bucurăm, zâmbim, visăm, medităm. La naștere sau botez primim icoana sfântului ocrotitor; la cununie avem icoana sfântului pe care l-am ales ca ocrotitor al familiei noastre; pe pieptul celui adormit se află, cel mai adesea, icoana sfântului al cărui nume l-a purtat sau a Învierii ori altă icoană, care, după înmormântare, se dă ca milostenie. Când ne trezim sau ne pregătim de culcare, ne închinăm privind icoana. Icoana este cea care ne însoțește până la sfârșitul vieții noastre, ajutându-ne să fim mai aproape de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți.

De aceea, ne străduim să-i acordăm prețuirea cuvenită, având-o la loc de cinste în casele noastre, în școli, instituții, la locurile de muncă și oriunde este posibil sau potrivit. Am amintit la început că în fața icoanei medităm. Contemplând-o, cugetând la rostul ei, la ce vedem, o putem înțelege mai bine, iar la vremea rugăciunii suntem mai puternici. Așa cum cinstim Sfânta Evanghelie, dar o și citim, tot astfel și în privința icoanei, ne rugăm având-o în față, dar căutăm să o și înțelegem. Recomand acest exercițiu duhovnicesc.

Ce putem înțelege privind icoana? Multe! Dumnezeu ne iubește. Maica Domnului și sfinții se roagă pentru noi și împreună cu noi, revărsând multă iubire în sufletele noastre. Icoana este făcută pentru noi, este darul lui Dumnezeu! Darul și Dăruitorul sunt în strânsă legătură.

Ce mai putem înțelege? Că Dumnezeu Cel nemuritor a luat trup pentru mântuirea noastră. Icoana este frumoasă prin trăsăturile sfințeniei, nu prin cele omenești. Trăsăturile din icoană pun accent pe legătura cu Dumnezeu, iar dacă, totuși, se arată ceva din cele omenești, acestea evidențiază că sfântul nu s-a „împiedicat” de ele sau i-au fost spre mântuire. De aceea, fotografia unui sfânt nu poate deveni icoană. Nu doar aureola transformă o fotografie în icoană. Icoana descoperă, atât cât poate vedea omul pe pământ, sfințenia pe care nici sfântul, cât a fost în viața aceasta, nu a știut că o are.

Privind acest dar al lui Dumnezeu, ne rugăm și pentru cel care ne-a dăruit-o sau pentru cei dragi, cu atât mai mult pentru cei adormiți. Dacă ea este o moștenire de la aceștia, rugăciunea pentru ei sporește în sensibilitate. Suntem impresionați de o expresie blândă, ușor aspră sau îndurerată a celui din icoană, ne simțim priviți, încurajați sau mustrați. Ne înduioșează gesturile de afecțiune pe care le întâlnim în icoana Maicii Domnului cu Pruncul, înțelegem frumusețea prieteniei în icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, prețuim căsătoria văzând îmbrățișarea sfântă la Drepții Ioachim și Ana. Luăm aminte la înfățișarea cuviincioasă a sfinților, ne bucurăm când vedem privirea blândă a dragului sfânt Nicolae, dar ne și hotărâm să prețuim mai mult dreapta credință când îl vedem ușor încruntat, ne simțim apărați când vedem privirea Sfântului Ioan Botezătorul, aspră, ca mărturie a minunii prin care sfântul i-a alungat pe răufăcători. Simțim mai multă evlavie văzând smerenia tâlharului răstignit în dreapta Mântuitorului, dar și durere văzând că celălalt, și pe cruce, este disprețuitor. Ne hotărâm să ascultăm mai mult de Dumnezeu privind icoana în care Maica Domnului ni-L arată pe Prunc, amintindu-ne și cuvintele rostite la minunea din Cana Galileii, când Hristos a prefăcut apa în vin. Maica Domnului a spus atunci și ne spune și nouă: „Faceți orice vă va spune!”[71]

Privind icoana, îl prețuim pe cel care a pictat-o. Pictorul este mai mult decât un artist. El este un bun creștin, iubitor de Dumnezeu, rugător, postitor, cu evlavie și cunoaștere față de ce pictează. Un astfel de iconar face ca icoana să nu mai aibă nevoie de o rugăciune pentru sfințire. Pentru neputințele omului, există însă o rânduială de sfințire a icoanei. Această rânduială, ca cea de la sfințirea crucii, ne ajută să sporim în prețuirea icoanei, iar la înmormântare să fie, dincolo de rămas-bun față de cel adormit, un moment intens de rugăciune, care să ne dea nădăjduirea sălășluirii sufletului celui mort în Ceruri și reîntâlnirea cu el. Înțelegem mai bine așa sensul cuvântului „adio” (din fr. „à Dieu”), care nu înseamnă că nu ne vom mai vedea niciodată, ci că ne vom revedea „la Dumnezeu”.

Frumos este să avem icoanele la răsărit, aceasta nu înseamnă că nu le putem pune și pe alt perete al casei. Dacă icoana este împodobită cu ștergar, flori etc., acestea nu trebuie să acopere icoana. Nu este de folos să avem în casă și în niciun alt loc imagini sau obiecte necuviincioase. Cu atât mai mult, acestea nu își au locul alături de icoane.

Să fim atenți de unde luăm icoane! Riscăm să cumpărăm tablouri protestante, reprezentări catolice. Când cumpărăm cele necesare înmormântării, avem tendința de a cumpăra icoană de la firma funerară, ceea ce nu este potrivit, întrucât icoanele sunt sfințite doar la biserică.

De precizat este și faptul că icoana de pe pieptul celui adormit nu este suport pentru lumânare, trebuie lăsată la vedere, nu acoperită, într-o poziție dreaptă, frumoasă. Pe ea nu se pun bani, cum, de altfel, nici în sicriu nu se pun. Dincolo de caracterul păgânesc al gestului, este și o impietate.

Icoana de pe pieptul răposatului se sărută spre finalul slujbei de înmormântare, când ne luăm rămas-bun de la cel pe care urmează să nu îl mai vedem în lumea aceasta. Inițial, se săruta chiar mâna răposatului, în semn de respect sau spre iertare, dar, treptat, fiind evidentă reținerea unor persoane de a face acest gest, a rămas ca esențial gestul sărutării icoanei. În unele biserici, spre a-i proteja pe cei care au această reținere, icoana se pune pe tetrapod, la o distanță potrivită față de sicriu.[72] Icoana aceasta se dă de pomană cuiva din afara familiei, care să o prețuiască, la sfârșitul slujbei. Ea se poate oferi unei persoane, chiar dacă nu este de același gen cu cel adormit.

V. 7. ALTE OBIECTE: CĂȚUIA, PROSOAPELE, COROANELE, FOTOGRAFIA, PÂNZA DE DOLIU

„Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți,

toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.”

(I Cor. 10, 31)

Fotografia de la mormânt ne ajută să păstrăm comuniunea cu cel adormitși ne duce cu gândul la Dumnezeu. De aceea, este de dorit ca, în fotografie, capul bărbatului să fie descoperit, iar al femeii, acoperit. O imagine cuviincioasă, din ultimii ani ai vieții, așa cum l-am păstrat în amintire pe cel răposat, ne înduioșează și ne îndeamnă la rugăciune. În unele zone se obișnuiește ca fotografia să fie expusă la poarta bisericii sau a casei până în ziua înmormântării.

Cățuia folosită pentru tămâiere arată importanța acestei jertfe aduse înaintea lui Dumnezeu. Îi aducem tămâie, jertfă curată, iar El ne dăruiește harul Sfântului Duh. Ca orice dar adus Lui, și tămâia trebuie adusă într-un mod care să arate prețuire. Cățuia confirmă această prețuire prin frumusețea ei. Nu vom tămâia folosind o lingură ruginită, o cutie de conserve sau, mai grav, o scrumieră.

Pentru tămâiere se va folosi cărbune special, care permite degajarea unui miros plăcut. Folosind mucuri de lumânare, bețe de chibrit, hârtie etc. în loc de cărbune, mirosul degajat va fi mai degrabă unul de fum.

Rânduiala zilnică a tămâierii și aprinderii de lumânări și a candelei până la împlinirea a 40 de zile de la moarte este o rânduială frumoasă, făcută cu evlavie, în folosul celui adormit.

Prosoapele constituie și ele o milostenie care trebuie făcută cu luare-aminte, având grijă ca acestea să nu aibă cruce imprimată pe ele și astfel, utilizarea lor să fie nepotrivită.

Coroanele, dacă există, se cuvine să fie din flori naturale, și nu în număr mare, fiind de dorit să se dăruiască flori, aranjamente florale sau ghivece spre împodobirea bisericii sau a mormântului.

Pânza de doliu se pune la ușa de la intrarea în casă, mărturisind, astfel, celorlalți întristarea prin care trece familia respectivă. În unele zone, aceasta se ia după înhumare, în altele, după parastasul de 40 de zile, coincizând astfel, cu perioada de doliu.