Puține personalități din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor.

Doctor în patru discipline, obsedat de muzică și de budism, creator de sisteme de
interpretare revoluționare, perfecționist agresiv, Celibidache rămâne și astăzi unul
dintre cei mai fascinanți și controversați muzicieni ai secolului trecut.
Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicație
americană „The New York Times” îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre
marile enigme ale secolului al XX-lea”. Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând
etapele vieții lui Celibidache, nu poți evita senzația că, poate, ceva îți scapă. Că imaginile,
relativ puține care au rămas din concertele sale, îți învăluie personajul într-o și mai mare
aură de mister, în loc să-l clarifice. Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume
de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi
„nonconformist”. Întreaga sa viață pare plasată între poli ai improbabilului. Tatăl său îl
vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica. La numai 33 de ani, ajungea
directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care și astăzi stă în
picioare. De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puțin că a fost o persoană
comodă celorlalți. Viziunea sa despre viață și muzică a părut, nu de puține ori, una cel
puțin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepției
sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului XX, și
budismul? Ce fel de erezie mai este și asta?În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură
spartă”, după propria descriere. Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din
România, Eugen Trancu-Iași, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Știi tu care
este ambiția mea cea mai mare? Să-ți dovedesc cu metrul și lingura cât de diletanți sunt
toți dirijorii”. Iar, de-a lungul vieții, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către
mai toți cei care erau considerați etaloane ale muzicii simfonice.
Page 2 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Însă poate că niciun alt element nu dovedește atât de bine caracterul complicat, dual și
nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale. Unii, precum muzicologul și
dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al
secolului trecut”.
Alții le detestă, invocând o anumită prețiozitate și, mai ales, tempoul ales în anumite
concerte, lent, agonizant de lent.
Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiționat, în drumul
spre succes: înregistrările audio, concertele în America, interviurile și pozele din
reviste. Și atunci cum se face, totuși, că acel necrolog amintit la început, îl numea „un
titan”?
Tatăl autoritar
Câteva detalii biografice, mai întâi. Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în
localitatea Roman, din județul Neamț. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă,
tatăl lui Sergiu fiind guvernator local. Celibidache copilărește în umbra părintelui
autoritar, cel care îl vedea ca pe urmașul său, la conducerea provinciei.„O bătrână ne
spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de
tot, uriaș!», îmi răspundea bătrâna”, avea să-și aducă aminte sora lui Celibidache, Irina
Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher”,
regizat de Norbert Buse. Tot sora fostului dirijor își amintește și de primele indicii ale
viitoarei cariere a lui Celibidache. „Noi toți am făcut pian. Eu am făcut șapte ani, dar n-am
avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do
bemol, Sol bemol, Re, mai știu eu ce, și îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. Nam reușit niciodată. Le identifica imediat”. Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat
mister și pentru propriii părinți. Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl
decide să-i facă o vizită inopinată directorului școlii. „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l
vedea niciodată pe Sergiu făcându-și temele acasă. Directorul i-a spus așa: «Fiul
dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi știți ce făcea?
Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca și ceilalți copii să poată copia răspunsurile.
Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun”, povestea aceeași Irina Paraschiva
Celibidache.
„Ich bin ein Berliner”
După absolvirea liceului în orașul natal, Celibidache este trimis de familie la Iași, unde, mai
întâi, ia lecții de pian și de compoziție, apoi se înscrie, la presiunea tatălui,la Universitatea
din București, studiind matematica și filosofia. „Voia muzică, la asta visa. Tânjea să
trăiască creativ. Și asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre
viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea țării sau
așa ceva. Dincolo de orice glumă, și-l imagina ocupând funcții importante în domeniile
principale ale vieții: armată, politică sau economie.
Page 3 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Pus în fața noii sale vocații, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la
Roman: «Gata, din momentul ăsta, nu mai ești fiul meu și locul tău nu mai este în această
casă», explică, pentru „Weekend Adevărul”, dirijorul și jurnalistul muzical Christoph
Schlüren, unul dintre biografii lui Sergiu Celibidache.Avea să fie ultima întâlnire dintre
Celibidache și tatăl său. Fostul dirijor își folosește banii pentru a deschide o școală de dans
în Capitală, fapt care-i aduce o anumită independență financiară. În paralel, trimite prima
sa compoziție la Berlin, unor dirijori și muzicologi din capitala Germaniei. Pentru cineva
crescut printre romanțe și într-o muzică în care linia melodică este esențială, Celibidache
dovedea, prin această primă compoziție o ruptură totală de tradiția balcanică. Muzica era
gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment. Răspunsul este aproape
imediat. Este chemat la Berlin pentru a aprofunda studiile muzicale. În 1936 de ani, la 24
de ani, Celibidache părăsea România, pe care avea să o revadă abia în 1978.
A falsificat semnătura tatălui pentru a nu reveni în România
Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenței sociale
date de venirea la putere a naziștilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se
organizează manifestații propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc
„rasa superioară”, iar imaginea lui Hitler a depășit-o demult pe cea a unui simplu
pământean. Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se
înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somități ale
vremii: Walter Gmeindl și Heinz Tiessen la compoziție și Fritz Stein la arta dirijatului.În
același timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger și pe cele de
metafizică ale lui Nicolai Hartmann.De-a lungul vieții sale, Celibidache a rămas extrem de
discret cu privire la această perioadă. „N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla”,
povestea, în 2012, sora sa, iar această declarație ar trebui să fie edificatoare despre cât de
mult insista Celibidache să se rupă de România și de propria familie. Muzicologul și
dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică
din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante și
neașteptate. „Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele.Între 1939 și 1940,
Celibidache studiază compoziția, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 și
1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni
în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fișa de înscriere la
universitate. Tot în această perioadă, 1940-1945, susține și primele concerte, cu
universitatea, organizate, mai ales în țările aliate Germaniei. Devine absolvent în
noiembrie 1944. Pe diploma de licență, este catalogat ca un «pianist excepțional» și i se
prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obținut cele mai bune
rezultate din promoția sa”, explică Christoph Schlüren, pentru „Weekend Adevărul”.
Succesul: „Îți îngheață inimioara de emoție”
„Aceasta este perioada în care tatăl meu a compus prima sa simfonie”, povestește
regizorul Serge Celibidache, unicul fiu al fostului mare dirijor.
Page 4 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
„Când lucram la filmul meu documentar despre viața sa (n.r. – „Grădina lui Celibidache”)
am descoperit manuscrisul acestei compoziții. Era plin de pete de ceară. Ulterior, am aflat
că simfonia fusese compusă noaptea, la lumina lumânării, pentru ca tata să nu devină o
țintă a bombardamentelor din Berlin”, spune fiul lui Celibidache. În 1945, i se ivește marea
șansă. Directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, Wilhelm Furtwängler este îndepărtat
din funcție, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist. Furtwängler, idolul și mentorul
lui Celibidache, se retrage în Elveția, așteptând reabilitarea. În locul său, este numit chiar
Celibidache, căruia, la numai 33 de ani, i se dădea pe mână una dintre cele mai
prestigioase orchestre. Momentul este consemnat într-una dintre scrisorile trimise de
Celibidache prietenului său român, Eugen Trancu-Iași. „15 octombrie 1945, Berlin.
Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aș vrea să te faci o musculiță și să vii într-o
seară de vară la Berlin, să-ți înghețe inimioara de emoție”.
În următorii 7 ani, Celibidache va conduce ca dirijor peste 400 de concerte cu Orchestra
Filarmonică din Berlin, impunându-se, atât ca viziune muzicală, cât și prin exigențele
excepționale în raport cu muzicienii. În scrisori, se plânge că nu mai are viață personală,
nici timp să se ocupe de vreo relație. Însă exultă: „Opoziția presei și a publicului au fost
complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr și mai ales un
român”. Glumește cu prietenii din România, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-și
lăsa chelie”, dar că nu poate renunța la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de
terorile războiului și care mi-a salvat viața la 28 de ani, când am fost rănit la cap și la
mână”.
Marea lovitură a vieții
În 1952, un Furtwängler reabilitat este readus la conducerea Orchestrei Filarmonice din
Berlin. Doi ani mai târziu, Celibidache avea să primească, după propriile spuse, cea mai
cruntă lovitură din viață. Herbert von Karajan este ales succesorul lui Furtwängler, fiind
numit dirijor pe viață.„Celibidache era dezavuat de Filarmonică, o decizie pe care nu o va
accepta niciodată pe deplin. Germania se afla în plină reconstrucție, și oamenii aveau
nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din
lume”, explică Christoph Schlüren. Celibidache va rămâne până la sfârșitul vieții în conflict
deschis cu Karajan, acuzându-l că se străduiește să fie comercial și că muzica sa nu are
niciun fel de profunzime.Odată cu numirea lui Karajan, Celibidache rămâne fără o funcție
permanentă. Este invitat cu regularitate la pupitrul unora dintre cele mai importante
orchestre din lume. Într-unul dintre aceste drumuri, în Argentina, Celibidache avea să-și
întâlnească marea iubire.
„Sergiu îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca”
Pictorița Ioana Celibidache, soția și marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o
persoană extrem de retrasă. Cu excepția unui interviu acordat lui Iosif Sava și a câtorva
apariții, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existența ei s-a dus în conul de umbră pe
care, cum recunoștea și dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în
contact cu el.
Page 5 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Până la moartea ei, în ianuarie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuși un interviu
Crisulei Ștefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineață”, revista de cultură a Uniunii
Scriitorilor din România, ediția din mai 2011. Este singurul loc unde Ioana Celibidache
vorbește despre relația ei cu fostul mare dirijor. Iată, deci, câteva extrase, mărturii ale
unei povești de dragoste ca pe vremuri.
„A fost un coup de foudre”
„Tu știi cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu
nu mai respiram. Și cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, ferește! –
, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i reziști.Dacă nu era una ca mine, cred
că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu știu cum să spun, foarte critic și nu
accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era și foarte comic, foarte amuzant. Mureai de
râs cu el. Când îți povestea ceva… nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de
plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, știi. Și m-am plictisit!Aveam 26
de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o
închidă Karajan. Și m-am dus și l-am văzut. L-am văzut și am fost ca lovită de apoplexie.
Nu mai auzisem, nu mai văzusem așa ceva până atunci. M-am întors acasă și i-am spus
bărbatului meu cu inocență, inocență crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit
bărbatul vieții mele». Și el s-a uitat la mine și a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am
dus în lojă și i-am cerut lui Sergiu un autograf. […] A fost un coup de foudre (n.r. – dragoste
la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viață. Și
bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa,
la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. – Am plecat definitiv!) De atunci am
fost nedespărțiți. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia,
în Germania. Peste tot.Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84
de ani. Și spunea: «Dragă, am îmbătrânit și eu» – dar era ca o floare – «și femeile tot
nebune sunt!». Știi, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea.După ce s-a prăpădit
Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Și atunci, m-am pus
pe scris. […] Dar nu ca un biograf. Și, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu știu ce
s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspirație, după doi ani, de
parcă mă împingea el.”
„Sistemul Celibidache”: „Orice final trebuie să conțină promisiunea începutului”
„Anii după plecarea de la Berlin sunt puși sub semnul călătoriei. Sergiu Celibidache zboară
între Anglia, Danemarca, Suedia, Argentina și Franța, conducând orchestre de peste
tot. Cere timp suplimentar pentru repetiții, mult peste orice dirijor al vremii. Discută mult
cu muzicienii, încercând să-i facă să înțeleagă că, dincolo de notele înscrise pe o partitură,
se află Muzica și ea așteaptă să fie auzită. În 1956 are o revelație care avea să-i schimbe
viața și întreaga raportare față de muzică. „Aveam 44 de ani când am avut revelația
simultaneității. Eram înnebunit, atât de descoperire, dar mai ales de faptul că nu puteam
transmite celorlalți experiența mea.
Page 6 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Ce aș fi putut să fac? Nici nu puteam să le spun celorlalți că a fost un concert
bun. «Maestre, dar toate concertele dumneavoastră sunt bune», mi se răspundea imediat”,
avea să povestească Celibidache, într-un documentar regizat de Jan Schmidt-Garre.
„Între timp, m-am transformat”
Transcrisă simplist, revelația lui Celibidache provine din înțelegerea faptului că orice
început stă într-un final. Că există acest ciclu, al simultaneității, sau, după cum spunea
chiar el, că „orice final trebuie să conțină promisiunea începutului”. Că acest echilibru
pierde, practic, orice noțiune de timp. Iar noul principiu avea să devină baza întregului său
demers, pentru tot restul vieții, punctul de la care va începe orice analiză a unei lucrări
muzicale. „Voi sfârși în exact același loc unde mă aflam la început. Dar, între timp, m-am
transformat”, rezumă muzicologul Christoph Schlüren. O astfel de interpretare aduce,
desigur, modificări radicale în actul interpretării. Muzica iese din zona performanței
matematice, și trece spre zona intuiției, a momentului, a reacției. Așa se poate explica și
obsesia lui Celibidache pentru acustica sălii de concert, tendința sa de a-și instrui
muzicienii de a nu interpreta pur și simplu, ci de a se asculta între ei, și, mai ales,
abordarea oricărei lucrări de parcă ar fi prima interpretare. Într-un astfel de context,
devine, iată, extrem de clar, de ce Sergiu Celibidache refuza înregistrările. În viziunea sa,
muzica nu avea nevoie de imortalizare, ci de moment. De acel moment în care, o singură
dată în viață, după audierea, bunăoară, a unei simfonii, ai fost complet transformat.
„Există un singur «da»!”
Metoda și viziunea nonconformiste ale lui Celibidache vor avea o influență uriașă asupra
propriilor elevi. „Măiestria lui Celibidache poate fi descrisă din mai multe puncte. În
primul rând, prin atenția sa asupra detaliului, care devine obsesie. Nu ignora niciun aspect
muzical, fie că se referea la ritm, dinamism sau frazare. Acorda fiecărui moment o
importanță capitală”, explica dirijorul și pianistul Daniel Barenboim, cel pe care
Celibidache însuși l-a considerat cel mai bun elev al său. Jurnalistul Patrick Lang, cel care a
stat de vorbă cu mai mulți foști studenți ai dirijorului român, reunind o serie de texte în
lucrarea „Celibidache. Întâlniri cu un om de excepție” rezumă, pentru „Weekend Adevărul”
„sistemul Celibidache”: „Nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul
atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizație controlată stătea autenticitatea și
spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru
a încerca să ajungă la perfecțiune. Ca să-și poată explica sistemul și cerințele. Însă ceea ce
mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecțiunile celorlalți. Știți
cum suntem învățați la școală, când greșim: «Nu-i nimic, am trecut și eu prin asta. Nu e
mare chestie». Nu, Celibidache îți scotea defectele în față! Te obliga să descoperi curajul de
a-ți înfrunta temerile, de a reacționa în fața realității.” „Ce este o repetiție? O sumă de
«nu»-uri. Câte «da»-uri există? Unul singur!” Acest principiu al lui Celibidache a fost
preluat și este aplicat în munca de zi cu zi de către regizorul român Cristi Puiu, unul dintre
marii admiratori ai dirijorului. „Cred că ce spunea Sergiu Celibidache e foarte important
pentru cei care realizează filme: regizorul se află în poziția de a spune «nu».
Page 7 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Eu le spun oamenilor cu care lucrez că sunt acolo doar ca să îi împiedic să se abată de la
drumul drept. Dar drumul ăla drept este subiectul numărul 1 al discuției. Eu nu știu care e
drumul drept, eu doar cred că știu”, ne explică Cristi Puiu.
„Coșmarul” unui fiu
Între 1956 și 1977, Celibidache călătorește intens, pentru a-și preda principiile în toată
lumea. „Majoritatea timpului și-o dedica lucrului. Pentru mine a fost dificil. Era plecat mai
tot timpul. Îmi aduc aminte diminețile de luni. Îi auzeam pașii, pe scări, înainte să se
deschidă ușa camerei mele. Venea să-mi spună la revedere. Aveam impresia că trăiesc
într-un coșmar continuu. Nu se oprea niciodată. Își dedica cea mai mare parte a timpului
muzicii. Nu trăia decât pentru asta. Pentru a călători și pentru a le transmite și celorlalți
știința sa. Asta era motivația sa”, povestește Serge Celibidache, fiul dirijorului. În 1977,
acceptă nominalizarea de director al Filarmonicii din München, rămânând în această
funcție până la momentul morții.
Predă și concertează la fel de mult, ba chiar acceptă să-și facă debutul în America, în 1984.
Avea 72 de ani.
În ultimii ani ai vieții se retrage la Paris, apoi într-o mică gospodărie aflată la țară, în
Franța. Ultimele imagini îl prezintă lungit pe un șezlong, hrănindu-și cei trei câini rasa
Saint Bernard. Se stinge din viață pe 14 august 1996, la 84 de ani, fiind înmormântat în
micul cimitir al localității La Neuville-sur-Essonne, unde se afla casa de vacanță a familiei.
Celibidache și România: „În țara asta nu se poate face nimic”
În 1978, Sergiu Celibidache revenea în România, invitat să susțină un concert la Ateneul
Român, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu”. Între repetiții și programul propriu-zis,
care a cuprins, printre altele, „Rapsodia Română” a lui George Enescu, „Alborada del
Gracioso” compusă de Maurice Ravel, „Nocturnele” lui Claude Debussy și „Simfonia a IV-a
în Mi minor” a lui Johannes Brahms, Celibidache a avut timp să acorde și două interviuri
pentru TVR. Din primul, realizat în spiritul și, mai ales, în limbajul de lemn al epocii, poate
fi extras esențialul din împotrivirea sa la adresa înregistrării muzicii: „Tehnicile de astăzi
sunt mult mai nocive decât cele de la începuturi. Amintiți-vă, sunetul se mișcă, între
muzică și mișcare e o legătură. Cum eternizați asta pe înregistrare?”, spunea
Celibidache.„Sunt român, ca și voi”Mult mai interesant este cel de-al doilea interviu
realizat cu acea ocazie. În primul rând, prin modul în care s-a ajuns la discuția propriuzisă. Marilena Rotaru, jurnalista care a stat de vorbă cu Sergiu Celibidache, s-a strecurat
printre membrii orchestrei, pentru a ajunge în preajma dirijorului. Însă a
meritat.Celibidache explodează: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta
este libertate, cu toate că ea te prinde în senzații.
Dar nu-i nimic mai fals ca definiția întregii filosofii că arta este jocul senzațiilor. Asta este
nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poți ajunge undeva
unde nu te simți tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos…
Page 8 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Asta-i libertatea. Înțelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă
găsesc, așa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni și atâtea înclinații, că nu pot să fac
altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi
perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu
pot apărea acum din cauza mea…”
Jurnalista nu-i cere părerea despre interpreții din România și nici nu-l întreabă de ce nu
dă mai des prin țara natală. Avea deja răspunsul. La repetiție, Celibidache se așezase în
fața orchestrei și le vorbise așa, în imagini înregistrate de camerele TVR. „Așa, deci… În
țara asta nu se poate face nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare
orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găsește… Dar se vrea, mă rog, să
facă orchestra Filarmonicii din București turnee în străinătate cu Celibidache ! Să
clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când
veți avea aceeași diurnă ca mine. Nu cu șapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu ,
cașcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două
sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deși ar trebui să conteze și asta, dar
mai ales pentru că sunt român, ca și voi”. Evident, interviul a fost interzis de regim, fiind
difuzat, în premieră, abia în ianuarie 1990.
„Sunteți toți vinovați”
În 1990, Celibidache revenea într-o Românie abia evadată din calvarul ultimilor 45 de ani.
Pe masa din fața sa se poate zări o sticlă de Pepsi. Dirijorul este urmărit de un grup format
din câteva zeci de persoane, toate așteptând reacțiile „maestrului”. Discuția începe cu
flori. Lui Celibidache îi este oferit un buchet de ghiocei. „Ghiocei… N-am mai văzut ghiocei
de nu știu când. Și alea mov cum se chemau? Toporași, așa…”, reacționează dirijorul.După
care, urmează aceste cuvinte, transcrise integral aici, cu tot cu „indicațiile scenice” de
rigoare. Sunt importante. Așadar, vorbește Celibidache. „De la mine ai să înveți ceva, că nu
există tradiție. Ai să înveți că bucata nu există, se naște de fiecare dată, din nou. Deci cine
se sprijină pe tradiție este un impotent. «Ah, ce-aș face eu dacă aș putea…». Eu când sunt
invitat la un concert este poate pedeapsa vieții mele. Eu dacă ar fi să mă închidă, nu știu,
Partidul Comunist Român (râsete generale) și mi s-ar oferi: «Domnule, ce vrei, să stai cinci
ani în închisoare sau să asculți un concert dirijat de Brediceanu… ..(n.r. – în acel moment,
director al Orchestrei Filarmonice „George Enescu”), să spunem… (Râsete generale,
aplauze, unul dintre participanți îl ia în brațe pe Celibidache). Nu râdeți, mă! Nu râdeți, că
sunteți toți vinovați! („Așa e”, se aude dintre cei prezenți).Ați înlesnit o mediocritate fără
niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluția artistică a
României. Dar cum ați înghețat, mă? Ia, ziceți, cum ați înghețat? („Sistemul, maestre”,
spune cineva). Dar nu trebuie să o luați așa ușor. Aveți toți o enormă vină pentru situația
artistică mediocră în care vă găsiți”……Final de discurs. După această scurtă discuție
informală, Sergiu Celibidache este invitat să susțină o conferință de presă. La final, o
doamnă din public îi spune că, ascultându-l în timp ce dirijează, a simțit „cum își lasă
grijile deoparte și se ridică, și în stânga și în dreapta, deasupra sunetului”. Celibidache îi
răspunde, extrem de serios: „Vorbești așa, ca și cum muzica ar fi ceva în sine.
Page 9 of 9 fa
Sergiu Celibidache: filosoful cu baghetă
Nu există nimic care se poate chema «muzică». Sunetul poate, în condiții speciale, să
devină muzică. Dar nu există nicio legătură inevitabilă între sunet și muzică. Dar m-a
deranjat că pui tot ce ți s-a întâmplat în legătură cu mine. Eu n-am nimic de spus. Nu
Celibidache a trăit această detașare. Matale ai trăit-o!”