A câștigat deja Vladimir Putin războiul?
Vă supunem atenției o excelentă analiză politico-strategică a războiului din Ucraina laborios și echilibrat prezentată de un specialist în domeniu, apărută în publicația elvețiană „Heidi News”. O analiză corectă – chiar dacă nu completă – cu aspecte deloc „observate” sau comentate de „specialiștii a-toate și în-toate dar nici pe departe competenți care pot fi auziți și văzuți pe ecranele televiziunilor din România – nu toate românești și deloc obiective. Titlul autorului incită, deci lăsăm la latitudiea fiecăruia să analizeze, să completeze și să tragă concluziile. (Redacția ART-EMIS).
„Vladimir Poutine aurait-il déjà gagné la guerre?”[1]
„Ucraina este doar un câmp de luptă, adică un loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă alte efecte și alte ținte”.
În primele mele analize ale războiului ruso-ucrainean, m-am întrebat despre obiectivele pe termen scurt ale Rusiei și am rămas nedumerit cu privire la ceea ce ar putea realiza în Ucraina în cadrul operațiunilor militare în curs.
Rusia a pierdut cu adevărat războiul informațional?
Dar m-am înșelat pentru că, la fel ca majoritatea analiștilor occidentali, abordarea mea nu a fost la scara potrivită. Într-adevăr, a te limita la Ucraina este prea mic, prea regional, nu suficient de internațional-global. În mod similar, referirea la discursul lui Vladimir Putin despre dorința sa de a „demilitariza” și „denazifica” Ucraina nu ia în considerare maskirovka (mistificarea) care este o parte integrantă a gândirii strategice ruse.
Am ajuns rapid la concluzia că președintele ucrainean Volodimir Zelenski a câștigat avantajul în ceea ce privește imaginea și comunicarea și că rușii au neglijat acest aspect, regăsindu-se astfel prizonierii unei opinii publice mondiale complet ostile.
Moscova ar fi pierdut deja bătălia informațională.
Dacă președintele Zelensky demonstrează într-adevăr o mare măiestrie în ceea ce privește imaginea și comunicarea, să considerăm că Vladimir Putin a neglijat această dimensiune reprezintă, și aici, un punct de vedere foarte occidental influențat în mare măsură de mass-media și de viziunea lor maniheistă a „binelui” si a „răului” care ne cufundă într-un scenariu de la Hollywood cu Bruce Willis în rolul principal!
Adversarul lui Putin este sistemul, nu țara
Deci, dacă raționamentul doar în ceea ce privește „obiectivul Ucraina” se dovedește a fi prea scurt și dacă rușii nu au neglijat războiul informațional, care este cea mai potrivită analiză strategică pentru a înțelege miza acestui conflict? Să reţinem mai întâi că, din punct de vedere geografic, Rusia este o ţară „mondială”. Nici Europa de Vest, nici Statele Unite nu sunt. Gândirea strategică rusă se desfășoară astfel la nivel macro-spațial și macro-cultural. Ea preia realizările surorii sale mai mari, gândirea strategică sovietică având dezvoltat și conceptualizat ceea ce se numește nivelul operațional al războiului, care nu mai vizează în primul rând obiective militare tactice (trupe, echipamente, infrastructură etc.), ci adversarul ca un sistem.
Gândirea operativă nu ia în considerare inamicul dintr-un unghi strict militar, spre deosebire de doctrina clasică clausewitziană care vizează distrugerea forțelor armate inamice într-o mare bătălie de anihilare considerată ca fiind cheia victoriei. Gândirea operativă sovietică, apoi rusă, abordează adversarul dintr-o perspectivă sistemică: urmărește prăbușirea acestuia, nu în timpul unei mari bătălii decisive, ci prin acțiuni în profunzime.
Termenul de „adâncime” nu se referă neapărat la aparatul militar defensiv al adversarului (fortificații, centre logistice, rețele de comunicații), ci într-adevăr la toate structurile politice, socio-economice și culturale, precum și la infrastructurile care permit țării inamicului să functioneze. Această „profunzime” privește atât geografia, cât și psihologia colectivă a adversarului. Prin urmare, obiectivul urmărit este rareori punctual, este holistic.
O incapacitate a NATO
Ce înseamnă asta aici? Rusia nu caută simplul control al unui vecin recalcitrant, ea țintește „inamicul sistemic” căruia îi arată concret că nu numai că este pregătită, ci mai presus de toate este capabilă să ducă un război, inclusiv nuclear. Acest inamic sistemic este evident N.A.T.O., a cărui retorică războinică este invers proporțională cu mijloacele sale militare slabe. Rusia a putut observa această lipsă în timpul războiului din Siria (din 2011), unde capacitățile de intervenție occidentale s-au limitat la trimiterea câtorva contingente de forțe speciale în sprijinul milițiilor kurde. Unitățile ruse prezente în Siria au luat prizonieri și pe câțiva membri ai acestor unități (american, britanici și francezi), iar „mercenarii” companiei militare private ruse Wagner s-au confruntat, cu oarecare succes, cu Forțele Speciale americane. Rusia și-a putut face astfel o idee foarte concretă asupra limitelor operaționale severe ale N.A.T.O. și a incapacității Alianței Atlantice de a conduce o operațiune militară de amploare, din cauza lipsei de personal și logistică.
De acolo, Vladimir Putin și statul său major și-au putut planifica intervenția în Ucraina, care este doar un câmp de luptă, adică un loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă alte efecte și alte ținte.
Când vine vorba de efecte, Rusia vrea să demonstreze că poate să declare un război convențional și să-l ducă la capăt. În fața acestei demonstrații de forță:
N.A.T.O. și Uniunea Europeană sunt „absente” din punct de vedere militar, singura posibilitate de acțiune fiind livrarea câtorva rachete antitanc curajoaselor forțe ucrainene (abandonate complet de mentorii lor ieri).
Țările membre N.A.T.O. situate în apropierea Ucrainei încep să trimită mesaje Moscovei pentru a asigura Rusia de neintervenția lor în conflict (România tocmai a făcut acest lucru, fără îndoială că vor urma și alții dacă acest lucru nu s-a făcut deja).
Țările non-N.A.T.O. (Georgia și Moldova) sunt îngrozite de perspectiva unei posibile intervenții rusești pe propriul teritoriu.
Suedia și Finlanda fac primii pași către apropierea, sau chiar aderarea la NATO.
Liderii europeni îl prezintă pe Vladimir Putin ca pe un „nebun” care ar putea să invadeze Europa de Vest. Între timp, ucrainenii sunt lăsați la soarta lor, fără nicio perspectivă de a adera nici la N.A.T.O., nici la U.E. Fără îndoială că acest abandon va lăsa o amprentă durabilă în conștiința colectivă a ucrainenilor. Pentru a parafraza celebra frază din perioada interbelică („Cine este gata să moară pentru Danzig?”), astăzi în Europa de Vest „nimeni nu este gata să moară pentru Kiev”! Rușii au dobândit certitudinea acestui lucru.
Prin urmare, obiectivul principal al Rusiei devine perfect clar și consistent; este la o cu totul altă scară decât cea care vizează exclusiv demilitarizarea Ucrainei. Este vorba despre a inspira țările vecine și alți membri ai NATO cu teama de un mare război (aceasta se numește stupefacție în termeni strategici). Alianța Atlantică se află într-o stare de degradare militară atât de mare (cazul Bundeswehr-ului german este emblematic) încât nu este posibilă nicio operațiune militară majoră pentru ea… în următorii câțiva ani. Ea se găsește într-o postură pur defensivă, fără a fi totuși absolut sigură că își va putea garanta propria protecție în cazul unui atac.
Victoria rusă dar și… americană
Vladimir Putin și statul său major par așadar pe cale de a-și atinge adevăratul scop: nu destabilizarea Ucrainei (abandonată politic și militar), ci cea a Alianței Atlantice care va trebui fără îndoială să stea liniștită în următorii câțiva ani, poate chiar următorul deceniu, până când capacitățile sale operaționale își revin oarecum.
Există așadar o singură concluzie posibilă: Europa de Vest pare a fi marele învins în toată această afacere!
Notă – Bernard Wicht este expert în strategie militară la Facultatea de Științe Politice a Universității din Lausanne, Elveția. Este autorul mai multor lucrări în domeniul geopolitic, în special despre transformarea statului modern, cea a instrumentului militar și apărarea cetățenilor.
Pe 16 Martie (plus daca mai socotim cateva zile – o saptamana in minus de la concluzii, pina la articol), rusii se aflau inca in plina ofensiva si inca in incercarea de a inconjura si izola capitala, de a ocupa centrul Ucrainei, de a-si asigura Harkov si de a-si croi ferm drum spre Odessa, marea coloana de 64 de km de blindate ruse inca isi croia drum spre Kiev etc.. Adica atunci cand unii se gandeau ca mai una-doua saptamani si „it is all over” in mod absolut sigur si domnul Witch (ma rog, unii vorbeau de 5 pina la 10 zile.
Intre timp, toate astea nu au imbatranit deloc bine, acum suntem intr-un alt film, dupa ce controlul s-a redus la maxim jumatate, iar rusii au avut nevoie de vreo 3 saptamani sa mai roteasca trupele decimate in faza 1 si sa completeze din echipamentele pierdute, deocamdata noua ofensiva (care cica e „sistematica”) inseamna eforturi mari si forte ofensive angajate pentru a cuceri 4-5 satucuri si pe modelul finut „incearca sa nivelezi tot”, in schimbul altor localitati pierdute in regiunea Harcov, precum Oleksandrivka, Fedorivka, Ukrainka, Shestakove, Peremoha si deocamdata partial Cherkaski Tyshky. De asemenea, bombardeaza convoaiele de aprovizionare rusesti in zona Vesele, linia asta de suply rusa fiind pentru contingentele din Izyum. Acum se pare ca au inceput pe langa Izyum sa cada niste 2S3 Akastya (artilerie autopropulsata rusa de 152mm) de mana howitzerelor de 155, fiind depasite in raza de tir si precizie. Oricum, per ansamblu, o ofensiva cam „ardeleneasca”. Adica au trecut vreo doua luni de la „deja-ul” domnului profesor. Singurul punct al lor (demult intuit, dealtfel), dar si la ala se chinuie de 2 luni jumate cu atata superioritate numerica, dupa ce au distrus in stil Ivan orasul, pe model Grozny, e Mariupol. Realitatea e cum e, ce sa-i faci?
Deci pina sa castige rusii si sa dovedeasca nu stiu cui nu stiu ce, nu-i de tinut respiratia .
Se discuta zilele trecute cât de nepregătită este Bulgaria să se apere singură dacă ar fi în situația Ucrainei, dar în aceeași situație ne aflăm și noi. Patrulează avioane franceze, italiene și belgiene pe cerul comun al celor două state și avem contingente noi de militari străini, pe lângă cei americani. Avioanele noastre pică din cer, pe când ale bulgarilor nici nu mai pot decola. Dacă le vindeau ucrainenilor, probabil că nici n-ar fi atins liniile rusești pentru un atac kamikaze.
Cum de am ajuns în halul ăsta? Măcar de am fi investit în economie și infrastructura civilă la turație maximă, având scutul ăsta NATO/OTAN, așa cum au făcut germanii până luna trecută, dar nu. Suntem tot cei mai săraci din Europa, avem cheltuieli, prețuri și costuri foarte ridicate, nesustenabile, iar colac peste pupăză, suntem încă odată nepregătiți pentru război. Putin vorbește de un al treilea război mondial în timp ce în Polonia se discută intrarea în Ucraina pentru a asigura teritoriul Liovului. Ar fi tragic și comic în același timp, ca polonezii să speculeze slăbiciunea ucrainenilor și să le mai taie o halcă pe partea apuseană în timp ce rușii le vor lua litoralul cu siguranță.
Urmăream pe internet adineauri o prostioară, un zvon, cum că românii s-ar fi îmbrăcat în uniforme militare moldovenești ca să prospecteze Transnistria pentru un atac. Evident că toate astea sunt scenarii rusești, praf în ochii mass-mediei și mai ales a internetului, dar poate e acea „maskirovka” (mistificarea) de care am auzit prima oară în podcast-ul lui Cristoiu. Acest om a analizat cel mai bine frontul ucrainean și a intuit că Putin urmărea să distrugă potențialul militar și infrastructura micilor ruși cu acea invazie din trei direcții, însă țelul său primar era să ocupe zonele rusofone din sud și din est, iar Zelensky să fie forțat să semneze actul care consfințește aceste cuceriri.
Sunt curios să văd ce măsuri vor lua decidenții noștri privind apărarea, cât de inspirați vor fi de lecțiile trase din Ucraina. Până azi s-au tot bâlbâit.