Nobeleţă, abuz şi prostie

Gabriel Liiceanu, personaj cam sulfuros pentru gustul meu, are, totuşi, o remarcabilă formulare despre prostie, pe care o defineşte ca încremenire în proiect.

Dacă, într-adevăr, această definire chiar îi aparţine şi n-a fost împrumutată de cine ştie unde, alţii, mai culţi decât mine, să se pronunţe.

Eu, din lecturile mele, mi-aduc aminte doar de-un pasaj din Demonii lui Dostoievski, unde o cucoană bătrână era descrisă ca fiind blocată în ideile ei ca un gândac prins sub un covor.

Cam mişto Dostoievski ăsta! Dar mişto şi domnul Liiceanu!

Ce facem, însă, cu domnul Cărtărescu, după marea lovitură, pe care a primit-o, bietul om, acum vreo două-trei săptămâni, cînd a aflat vestea groaznică: iar a fost şuntat de la Premiul Nobel!

Lasă, Mirceo, că nici Tolstoi, Cehov, Esenin, Caragiale, Brecht, Garcia Lorca sau Rilke n-au luat distincţia asta teribilă! Nici Rebreanu, nici Blaga, nici Sadoveanu, Arghezi sau Ion Barbu, în fine, nici Nichita, Preda sau Eugen Barbu…

Lasă, Mircea…

Dar… mă paşte-acum un gând nebun…  Dacă celălalt Mircea? Dacă Dinescu o fi deschis vreun restaurant şi la Stockholm? Şi dacă se-apucă să îndoape pe distinşii academicieni suedezi cu sărmăluţele noastre naţionale, cu mititeii şi şoriciul nostru naţional? Şi dacă s-ar învoivozi strigarea, ca în negruzziana zicere: Cu iaurt şi gogoşele, te făcuşi vornic, mişele!…

Dacă?

Ar fi, însă, nedrept, pentru Institutul Cultural Român, păstorit cu atâta profunzime patriotică, mai ales de domnul H.R. Patapievici, la vremea lui, când a băgat miliarde de lei în curul poetului, tradus pe banii statului român oriunde s–a putut şi chiar unde nu s-a putut! Numai Nicolae Ceauşescu, alt mare poet al nostru, s-a bucurat de atâta atenţie din partea atât de darnicelor autorităţi de stat.

Dar amândoi aceşti poeţi având o trăsătură comună: delirul!

Pagini după pagini, oceane pacifice, atlantice şi indiene de cuvinte, cumplite avalanşe verbale, scrise chiar de Mircea, cât se pare şi după consumul de substanţe antrenante sau scrise de echipe-ntregi pentru şi-n numele lui Ceauşescu de Nicolai Dragoşi, având răbdarea unor condamnaţi la muncă silnică de labă multilateral dezvoltată…

Dar ce contează banul patriei?  Dar ce bine că s-a trecut de la delirul aşa-zis ideologic la delirul aşa-zis post-modernist al autorilor, care şi-au cucerit prin revoluţia nu îndestul demachiată dreptul de a-şi expune chiar şi propriul căcat, pentru ca nimic să nu se arunce, nimic să nu fie ne-valorificat, nimic să nu se topească definitiv în haosul primordial din care toţi venim  şi unde toţi ne ducem, care şontâc-şontâc şi care-n mers viteaz cu pieptul şi cu tot ce se mai poate ridicat, dar cu cât mai mult tupeu şi nesimţire în faţă, numai în faţă, tot mai în faţă!

 

Puşi Dinulescu