de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflati între cer si pãmânt n-aveau nici un continut, decât asteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Pânã si dispretul ni se pãrea un efort.

Tara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsã reusitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãtul dulce al lipsei de menire.

Biata tarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãretie si un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Si el a rupt tãcerea blândã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era destept. Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gândesc. Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantã. Ai dreptate. Sunt totusi unele semne. Miscarea Legionarã. De aici încolo tara va fi condusã de un mort.

Acest mort a rãspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã si-a readus cerul deasupra României.

Glasul strãmosesc, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940