Comisia pentru legat prietenii

Pe un canal francez am văzut mai multe ediții ale unei emisiuni intitulate „Căsătoriți la prima vedere“. Tineri și tinere care n-au reușit să-și găsească un partener (sau care au suferit în alte relații) se adresează emisiunii care, bazîndu-se pe o comisie de experți (psihologi, de obicei), promite că le va afla o pereche în funcție de compatibilități. Apoi, tinerii sînt anunțați că, la o anumită dată, se vor căsători. Fără să se cunoască în prealabil, fără să știe cum arată, cei doi se vor vedea doar în fața primarului din comuna Trans-en-Provence, partener al emisiunii, care-i va căsători. La primărie se văd pentru prima dată și părinții celor doi, și prietenii lor. După ce sînt declarați soț și soție, urmează masa (și felicitările), apoi noaptea nunții, într-un decor romantic. Intrarea în cameră, primele îmbrățișări sînt filmate de echipa emisiunii. Apoi se stinge lumina. Și urmează o săptămînă care ține loc de lună de miere, undeva într-o destinație exotică, alături de operatorii televiziunii.

Programul are audiență, e un reality show mai inteligent decît altele. Pe mine, însă, m-a descumpănit modul în care „comisia“ ține loc de destin în viața celor doi. Adesea, doi miri declarați 90% compatibili, se despart după aventura televizată (emisiunea se ocupă, la cerere, și de divorț, dar asta doar se sugerează). Rata de continuitate a familiilor produse „instant“ nu este comunicată foarte clar.

Emisiunea m-a făcut să mă gîndesc la o comisie asemănătoare care să stabilească prieteníi. Scrii comisiei că nu ai niciun prieten și ea te pune față în față cu altcineva care nu are prieten, în funcție, desigur, de compatibilitatea stabilită de specialiști. Doar că lucrurile nu ar fi așa de simple în cazul prieteniilor, mai ales în cazul celor literare. Mă întreb: oare Eminescu și Creangă (ca să evoc prietenia literară emblematică de la noi) ar fi fost găsiți compatibili de o astfel de comisie?

Ar fi fost puși față în față spunîndu-li-se, de către șeful comisiei: „Gata, v-am găsit prieten, domnule Eminescu! E un dascăl, un preot în pragul răspopirii, cu umor, bon viveur…“

Și, întorcîndu-se spre celălalt: „Domnule Creangă, de acum înainte, prietenul dumneavoastră este domnul Eminovici, care semnează Eminescu. E un visător, un pasionat de gîndirea înaltă, veșnic îndrăgostit, muncind pe rupte, scriind necontenit. Comisia v-a găsit compatibili.“

Nu, nu s-ar fi putut întîmpla asta, pentru că prietenia nu este, întotdeauna, o problemă de compatibilitate. Prietenia, în care cred foarte mult, e și o formă de incompatibilitate. Sau mai ales asta. Ce compatibilitate e între copilul care „păduri cutreiera“ și cel care fura cireșe? Între tînărul care dorea să pătrundă tainele universului și cel care prindea muște cu ceaslovul? Există în prietenie ceva mai minunat. Și în prieteniile literare, o specie aparte, ceva și mai misterios, adesea ceva de neînțeles.

Bernard Morlino, un scriitor din Nisa, a publicat acum cîțiva ani o carte, Parce que c’etait lui, despre prieteniile literare franceze. În prefață face o afirmație care m-a uimit și nu prea: „Ermetici la prietenia adevărată, trei sferturi dintre scriitori se urăsc.“ Cam dură afirmația. Mai ales că nu restrînge constatarea doar la scriitorii francezi. De ce se urăsc scriitorii mai mult decît alte categorii profesionale? Nu sînt în măsură să spun, constat însă că asta se întîmplă și la noi. Din păcate, ura este mai prezentă decît prietenia. Să admitem că Bernard Morlino se înșală: nu sînt chiar trei sferturi, poate doar jumătate. Și asta e mult.

Pe acest fundal, cu atît mai importante îmi par prieteniile literare. Ele ar trebui să stimuleze, mai mult ca oricând, climatul cultural de la noi și de oriunde. Personal, mă bucur de prietenia sinceră (și, cred, reciprocă) a unor scriitori români. Asta mă stimulează mereu. Îmi face mare plăcere să îi revăd, să le citesc articolele, cărțile, să fiu sau să nu fiu de acord cu ei, să-mi placă lucruri care lor nu le plac, și invers. Să ne contrazicem, să ne ironizăm, să cădem de acord, să tăcem și să nu tăcem. Să facem din eventualele noastre incompatibilități o punte.

Michel de Montaigne a trăit o prietenie scurtă, dar intensă, cu Étienne de La Boétie, poet și eseist (Eseu asupra servituții voluntare) care a murit prematur. O prietenie pe care Montaigne o evocă în eseurile sale. Pentru mine, fraza finală din fragmentul de mai jos este cea mai frumoasă, concisă și puternică definiție a prieteniei: „În fond, ceea ce noi numim în mod obișnuit prieteni și prietenie nu sînt decît niște cunoștințe și familiarități legate de cîteva ocazii și comodități prin intermediul cărora sufletele noastre se întrețin. În prietenia despre care vorbesc, sufletele se adună și se confundă unul cu altul, într-un amestec atît de universal încît nu se mai vede cusătura care le-a unit. Dacă sînt presat să spun de ce îl iubeam, simt că nu pot exprima asta altfel decît răspunzînd: «Pentru că era el, pentru că eram eu».“