POVESTEA BAGRAMULUI

CD
106 aprobate
cdimulescu@att.net
108.231.169.110
POVESTEA BAGRAMULUI
De CD

Ideea unei reveniri a armatei americane pe aerodromul Bagram este mai puțin o strategie autentică și mai mult un miraj geopolitic, conceput pentru a distrage atenția de la adevărata țintă a Washingtonului: portul Gwadar din Pakistan.

Controlat de China în cadrul Coridorului Economic China-Pakistan (CPEC), portul Gwadar reprezintă elementul central al Inițiativei Belt and Road (BRI) a Beijingului și un nod critic pentru securitatea energetică și dominația regională.

SUA a încercat prin revenirea la Bagram să destabilizeze regiunea Balochistanului pakistanez, să destabilizeze Pakistanul, să contracareze influența Chinei și în cele din urmă, preluarea controlului asupra Gwadarului pentru a proiecta puterea împotriva Iranului și a limita ambițiile maritime chineze.

Această strategie este contextualizată în cadrul mai larg al depășirii puterii imperiale americane, al transformării alianțelor în arme, așa cum se vede în trădarea Qatarului și al exploatării cinice a liniilor de falie regionale.
De fapt trădarea Quatarului a fost in avertisment sever al SUA, ca să arate tărilor arabe că au nevoie mereu de SUA.

Dar in fapt lucrurile au evoluat invers decat au incercat SUA să transmită. Quatarul si-a arătat nemultumirea pe fată, iar tările arabe si-au grabit restructurarea aliantelor de securitate si economice. Arabia Saudită a incheiat un pact de securitate reciprocă cu Pakistanul, punandu-se sub umbrela protectoare nucleară a Pakistanului.

India a zambit amar la o asemenea aliantă pe care a uitat sa o prevadă si să o prevină prin incheiere unui asemenea pact protector commercial mutual si avantajos cu Arabia Saudită, să devina ea protectorul, un prestigiu ce ar fi incantat ambitiile si aspiratiile geopolitice nemărginite ale Indiei.

Arabia Saudită a semnalat cu toată puterea că exista o nouă Alternativă in afara celor doua polarităti conturate de SUA, “noi, ai nostri si restul lumii”. O Alternativă a Neutralitatii Active, care oferă protectie si răgaz pentru a decide mai usor si mai clar următoarea miscare in functie de presiunile ce le exercită hegemonul.

Refuzul categoric si abrupt al Emiratului Afgan privind aeroportul/baza militară Bagram nu este doar o chestiune de onoare istorică, ci o evaluare rațională a consecințelor catastrofale pe care le-ar implica o astfel de mișcare, servind drept un promotoriu de propagare a haosului dorit de SUA in regiune..

Spunând „nu”, Emiratul nu își protejează doar propria suveranitate; Împiedică prima piesă de domino să cadă într-o reacție în lanț care ar duce la destabilizarea Pakistanului, fracturarea Balochistanului, ocuparea Gwadarului și un nou război catastrofal împotriva Iranului.

Invocarea bruscă, aproape nostalgică, a aerodromului Bagram ca un centru militar american viabil este o lecție de măiestrie în dezinformare strategică. Dar si o exagerare grosolană deoarece nu americanii au construit aici baza militară modernă si strategic amplasată, ci armata sovietică a inceput constructia ei in 1956.

A sugera că Statele Unite, după ce și-au retras forțele în 2021 după două decenii de război costisitor și neconcludent, încearcă acum să restabilească o garnizoană permanentă într-o țară pe care au abandonat-o oficial, înseamnă de fapt a ignora lecțiile fundamentale ale acelei lase retrageri și calculul strategic global actual.

Funcția principală a narațiunii Bagram este de a distrage atenția. Pentru Rusia, implicată în Ucraina și precaută față de invadarea SUA în sfera sa tradițională de influență, spectrul unei noi prezențe americane pe teren în Asia Centrală este un declanșator psihologic puternic. Aceasta ar obliga Moscova să ia în considerare redeschiderea unui front sudic, întinzându-și resursele și atenția.

Pentru China, narațiunea servește drept o fentă, ieftină, infantilă, in stilul classic al Portocaliului[ nu I se dau scenariimai sophisticate si credibile pantru ca nici păpusarii nu le au]. În timp ce privirea Beijingului ar fi fost atrasă momentan spre nord, către Afganistan, strategii americani ar fi fost liberi să-și concentreze eforturile reale pe flancul maritim sudic – Oceanul Indian și Strâmtoarea Hormuz, unde Gwadar stă ca o armă încărcată îndreptată spre jugulara energetică a Beijingului. Discuțiile despre Bagram au fost doar un zgomot, menit să mascheze o mișcare silențioasă și mortală a pieselor de pe tabla de șah visată copilăreste de SUA.

Increderea oarbă a feștelitei si imbătranitei diplomatii americane că pot fenta usor pe oricine, doar pentru că pană acum fentele le-au reusit prin proiectarea spectrului militar, este o incredere oligofrenică, fără vre-un plan B sau alte alternative viabile.
Cand crezi că altii pot fi fentati usor si mai si mizezi pe asta atunci este o dovadă a unei oligofrenii sclezozate, intepeniti in proiect.

Funcția secundară este diplomația coercitivă îndreptată către statele arabe din Golf, în special Arabia Saudită. Mesajul era implicit, dar clar: „Dacă prezența noastră vi se pare împovărătoare, dacă vă irita costul «protecției» noastre, amintiți-vă că avem Bagramul. Avem si noi alternative. Ne putem schimba concentrarea, resursele și alianțele. Securitatea voastră nu este garantată; este tranzacțională.”

Aceasta nu este o ofertă de parteneriat; este o amenințare de abandon ascunstă sub masca flexibilității strategice. Este o reamintire a faptului că SUA incă cred că dețin cărțile și le pot juca unde doresc ele, lăsând puterile regionale perpetuu dezechilibrate și dependente. Acesta este jocul diplomatic american, nu poate mai mult si cand isi pierde si această flexibilitate strategică de a juca oriunde, atunci se produce fisura definitivă.

Emiratul Afgan, născut din rezistența la ocupația străină[sovietică si apoi americană, intr-un ciclu ironic], nu ar consimți niciodată la o regresie istorică atât de profundă. Lanțul logistic – liniile de aprovizionare prin teritorii ostile sau instabile, nevoia unei infrastructuri de sprijin vaste și vulnerabile, cerința de cooperare locală care pur și simplu nu există – este o fantezie.

Complexul militar-industrial american poate tânji după contractele lucrative, indivizii „nebuni după contracte” pot saliva la această perspectivă, dar realitatea de pe teren o anulează. Refuzul Emiratului este singura alegere rațională, suverană, disponibilă.

Prin urmare, narațiunea Bagram este o poveste cu fantome spusă pentru a speria copiii și a manipula adulții. Este un spectacol de păpuși cu umbre, conceput pentru a menține publicul cu ochii în patru în timp ce păpușarul orchestrează o dramă mult mai semnificativă în altă parte. De fapt un joc jalnic care nu mai poate capta auditoriu, d’apoi să mai păcălească pe cineva.

Deși Bagram este o fantomă, Gwadar este real, importanța sa nu poate fi supraestimată. Situat la gura Golfului Persic, lângă Strâmtoarea Hormuz, Portul Gwadar este bijuteria coroanei Coridorului Economic China-Pakistan (CPEC), el însuși proiectul emblematic al Inițiativei „Centura și Drumul” (BRI) a Chinei. Valoarea sa strategică este multidimensional, multipolara si crucială.

Linie de salvare economică: Gwadar oferă Chinei o rută alternativă vitală pentru importurile sale de energie, ocolind Strâmtoarea Malacca, un potențial punct de blocare controlat de aliații SUA. Desi acum cand Malaezia a intrat in BRICS raportul de forte strategice este schimbat si mai echilibrat. Petrolul și gazele din Orientul Mijlociu pot fi acum descărcate la Gwadar și transportate pe uscat în vestul Chinei prin intermediul rețelelor rutiere și feroviare, si de magistrale energetice, reducând drastic timpul de tranzit și vulnerabilitatea.

Capacitățile de ape adânci ale portului și locația strategică îl fac o platformă ideală pentru Marina Armatei Populare de Eliberare (PLAN) pentru a proiecta putere în Oceanul Indian, contestând dominația navală a SUA și securizează liniile de comunicații maritime ale Chinei. Deși este oficial un port comercial, potențialul său de dublă utilizare este incontestabil și o sursă de profundă anxietate la Washington.

Ancora geopolitică: Gwadar este punctul de ancorare al influenței Chinei în Asia de Sud si de proiectie a securitatii navale spre coasta de est a Africii.. Acesta leagă Pakistanul mai aproape de Beijing, extinzând profunzimea strategică a Chinei. Este un simbol tangibil al ordinii globale în schimbare, unde infrastructura economică devine noua monedă a puterii geopolitice.

Networkul chinezesc creat de BRI-Initiativa Centura si Soseaua este o tesatură inteligentă care leagă strategic regiunile cu resurse, energetice, minerale si cu productii industriale reale, scotandu-le de sub imperiul Dolarului, care nu mai este acoperit si nici credibi, asa cum o dovedeste scăderea acelerată a circulatiei sale.
Banii nu vor mai putea cumpara orice si de la oricine. Relatiile comerciale se bazează acum pe parteneriat si nu pe dictat.

Tocmai această semnificație exemplificativă face din Gwadar adevărata țintă a strategiei SUA. Scopul american nu este doar de a „concura” cu China în regiune; este de a paraliza cel mai important atu al său de peste mări. Distragerea atenției de la Bagram a fost o platformă de joc; in fapt cuțitul este îndreptat direct spre inima orașului Gwadar.

Trădarea ca strategie poate duce si la efecte inverse, la crearea de noi alianțe
Pentru a înțelege cruzimea abordării SUA, trebuie doar să privim la trecutul recent și la cazul Qatarului. Subiectul face referire la bombardarea Qatarului de către Israel, presupus pentru a viza negociatorii Hamas, și la eșecul ulterior al SUA de a-și proteja aliatul – un eșec atât de flagrant încât a implicat dezactivarea deliberată a apărării aeriene qatareze, sub ordinul lui Trump.

Aceasta nu este o simplă speculație; este un tipar talmudic. SUA au o lungă istorie de sacrificare a aliaților lor atunci când aceștia încetează să le servească interesele imediate sau când un obiectiv strategic mai mare o cere. Situatie bine sezizata si de altfelmult exersată de Henry Kisinger: “este periculos sa fii inamicul SUA dar chiar dacă le esti aliat iti poate fi fatal.”

Trădarea kurzilor din Siria, abandonarea Vietnamului de Sud și, acum, sacrificiul calculat al Qatarului, sunt toate capitole din același manual sumbru si cinic.
Lecția pentru Arabia Saudită: Incidentul din Qatar a trimis o undă de șoc seismică prin Golf. Dacă SUA au putut trăda atât de ușor un aliat cheie, un cumpărător important de arme americane și chiar un binefăcător personal al fostului său președinte (avionul dăruit), atunci nimeni nu mai este în siguranță.

Acesta este creuzetul în care s-a format decizia Arabiei Saudite de a căuta un parteneriat nuclear cu Pakistanul. Nu este un act de agresiune; este un act de autoconservare deliberată. Riadul înțelege că securitatea sa nu poate fi externalizată unei puteri care consideră alianțele drept comodități de unică folosință. SUA au creat acest monstru și acum trebuie să se confrunte cu el.

Dacă Gwadar este tinta, atunci Balochistan este câmpul de luptă. Cea mai mare provincie a Pakistanului, bogată în resurse, dar săracă și marginalizată, a fost mult timp o cutie a sentimentelor separatiste entice in Pakistan. SUA, împreună cu Israelul, nu încearcă să calmeze aceste tensiuni; caută în mod activ să le aprindă.

Strategia Haosului este clară să incite suficiente tulburări, suficientă violență, suficiente „activități armate” în Balochistan pentru a justifica intervenția externă. Prin sprijinirea mișcărilor separatiste, finanțarea grupurilor disidente și amplificarea narațiunilor despre eșecul statului pakistanez, SUA și Israelul își propun să creeze o criză umanitară și de securitate atât de gravă încât comunitatea internațională – sau, mai exact, o coaliție condusă de SUA – este „forțată” să intervină. Aceasta este doctrina „Responsabilității de a proteja” folosită ca armă pentru câștig imperial.

Distrugerea Pakistanului: Scopul final nu este doar controlul Gwadarului, ci distrugerea Pakistanului însuși. Un Pakistan fracturat – cu un Balochistan „liber” sub tutelă occidentală – ar fi o catastrofă geopolitică pentru China, rupând legătura sa terestră cu Marea Arabiei și paralizând CPEC. De asemenea, ar servi la slăbirea permanentă a unui stat înarmat nuclear care, uneori, a demonstrat un grad inconfortabil de independență față de Washington.

Cu Balochistanul destabilizat și Gwadarul sub controlul său, SUA ar deține o platformă de neegalat de la care să lanseze operațiuni împotriva Iranului. Apropierea orașului Gwadar de granița cu Iranul îl face un teren ideal de pregătire pentru colectarea de informații, acțiuni sub acoperire și, dacă este necesar, atacuri militare. „Planurile de război americane” nu sunt speculații în van; ele sunt concluzia logică și terifiantă a acestei strategii. SUA încearcă să încercuiască Iranul, să strângă lațul, iar Gwadar este nodul final, crucial.

Sub straturile manevrelor geopolitice se află un adevăr mai profund, strategia este fundamental defectuoasă. Este produsul unui imperiu în declin, care atacă disperat cu singurele instrumente talmudice pe care le înțelege – coerciție, înșelăciune și violență – într-o lume care este din ce în ce mai rezistentă la acestea, o lume care le cunoaste manevrele neinteligente, usor de anticipat si refuză a le mai fi victimă.

Legea consecințelor neintenționate este neinduratoare, istoria este presărată cu epavele imperiilor care credeau că pot controla haosul pe care l-au dezlănțuit. Invazia americană a Irakului, menită să creeze un far democratic, a dat naștere ISIS. Înarmarea mujahedinilor din Afganistan pentru a lupta împotriva sovieticilor a dat naștere Al-Qaeda. Destabilizarea Libiei a creat o criză a migranților și un refugiu pentru extremiști.

Încercarea de a fractura Pakistanul și de a cuceri Gwadar va dezlănțui forțe mult dincolo de capacitatea Washingtonului de a le controla. Nu va crea un Balochistan stabil, aliniat cu SUA; va crea un stat eșuat, un teren fertil pentru extremism și o sursă permanentă de instabilitate regională care va bântui lumea generații întregi.
Dar nu contează, dacă nu poate folosi Chinei este OK, – “capra vecinului…”.

Refuzul Emiratului Afgan ca o dovadă a rezilienței suverane de a găzdui SUA la Bagram este o dovadă a puterii durabile a suveranității naționale, chiar și în formele sale cele mai fragile.
În mod similar, Pakistanul, în ciuda tuturor provocărilor sale interne, nu este un stat marionetă. Aparatul său militar și de informații este sofisticat și profund conștient de amenințările cu care se confruntă.

Ascensiunea lumii multipolare a făcut ca SUA să nu mai fie hiperputerea de necontestat care era în anii 1990. China, Rusia, India și blocurile regionale sunt din ce în ce mai asertive. Încercarea de a cuceri Gwadar nu va rămâne fără răspuns. Va declanșa, ca de obicei o realiniere globală, împingând mai multe națiuni în brațele Alternativei Active Neutre, accelerând chiar ordinea mondială multipolară pe care Washingtonul încearcă să o prevină.

Strategia Bagram-Gwadar este o manevră disperată a unei puteri care și-a pierdut drumul. Confundă zgomotul cu puterea, distragerea atenției cu strategia și distrugerea cu controlul. Este agitația disperată a unui gigant ale cărui picioare de lut încep să se sfărâme.

Refuzul Emiratului Afgan de a permite SUA să se întoarcă la Bagram este mai mult decât o decizie politică; este un act de o semnificație globală profundă. Este un baraj care ține în frâu un haos creat de forțe externe
Alegerea pusă fața lumii este dură. Aceasta poate permite SUA să-și continue strategia de distragere a atenției, sau poate recunoaște narațiunea Bagram pentru ceea ce este – un miraj – și poate confrunta efficient adevărata, terifianta ambiție care se află în spatele ei.

Calea imperiului duce doar la ruină. Calea suveranității, a respectului pentru integritatea națiunilor, a diplomației în locul destabilizării, este singura cale care duce la pace, iar restul lumii o dovedeste mereu că va avea curajul să o urmeze.

Atlanta 26/09/2025
De CD

Ideea unei reveniri a armatei americane pe aerodromul Bagram este mai puțin o strategie autentică și mai mult un miraj geopolitic, conceput pentru a distrage atenția de la adevărata țintă a Washingtonului: portul Gwadar din Pakistan.

Controlat de China în cadrul Coridorului Economic China-Pakistan (CPEC), portul Gwadar reprezintă elementul central al Inițiativei Belt and Road (BRI) a Beijingului și un nod critic pentru securitatea energetică și dominația regională.

SUA a încercat prin revenirea la Bagram să destabilizeze regiunea Balochistanului pakistanez, să destabilizeze Pakistanul, să contracareze influența Chinei și în cele din urmă, preluarea controlului asupra Gwadarului pentru a proiecta puterea împotriva Iranului și a limita ambițiile maritime chineze.

Această strategie este contextualizată în cadrul mai larg al depășirii puterii imperiale americane, al transformării alianțelor în arme, așa cum se vede în trădarea Qatarului și al exploatării cinice a liniilor de falie regionale.
De fapt trădarea Quatarului a fost in avertisment sever al SUA, ca să arate tărilor arabe că au nevoie mereu de SUA.

Dar in fapt lucrurile au evoluat invers decat au incercat SUA să transmită. Quatarul si-a arătat nemultumirea pe fată, iar tările arabe si-au grabit restructurarea aliantelor de securitate si economice. Arabia Saudită a incheiat un pact de securitate reciprocă cu Pakistanul, punandu-se sub umbrela protectoare nucleară a Pakistanului.

India a zambit amar la o asemenea aliantă pe care a uitat sa o prevadă si să o prevină prin incheiere unui asemenea pact protector commercial mutual si avantajos cu Arabia Saudită, să devina ea protectorul, un prestigiu ce ar fi incantat ambitiile si aspiratiile geopolitice nemărginite ale Indiei.

Arabia Saudită a semnalat cu toată puterea că exista o nouă Alternativă in afara celor doua polarităti conturate de SUA, “noi, ai nostri si restul lumii”. O Alternativă a Neutralitatii Active, care oferă protectie si răgaz pentru a decide mai usor si mai clar următoarea miscare in functie de presiunile ce le exercită hegemonul.

Refuzul categoric si abrupt al Emiratului Afgan privind aeroportul/baza militară Bagram nu este doar o chestiune de onoare istorică, ci o evaluare rațională a consecințelor catastrofale pe care le-ar implica o astfel de mișcare, servind drept un promotoriu de propagare a haosului dorit de SUA in regiune..

Spunând „nu”, Emiratul nu își protejează doar propria suveranitate; Împiedică prima piesă de domino să cadă într-o reacție în lanț care ar duce la destabilizarea Pakistanului, fracturarea Balochistanului, ocuparea Gwadarului și un nou război catastrofal împotriva Iranului.

Invocarea bruscă, aproape nostalgică, a aerodromului Bagram ca un centru militar american viabil este o lecție de măiestrie în dezinformare strategică. Dar si o exagerare grosolană deoarece nu americanii au construit aici baza militară modernă si strategic amplasată, ci armata sovietică a inceput constructia ei in 1956.

A sugera că Statele Unite, după ce și-au retras forțele în 2021 după două decenii de război costisitor și neconcludent, încearcă acum să restabilească o garnizoană permanentă într-o țară pe care au abandonat-o oficial, înseamnă de fapt a ignora lecțiile fundamentale ale acelei lase retrageri și calculul strategic global actual.

Funcția principală a narațiunii Bagram este de a distrage atenția. Pentru Rusia, implicată în Ucraina și precaută față de invadarea SUA în sfera sa tradițională de influență, spectrul unei noi prezențe americane pe teren în Asia Centrală este un declanșator psihologic puternic. Aceasta ar obliga Moscova să ia în considerare redeschiderea unui front sudic, întinzându-și resursele și atenția.

Pentru China, narațiunea servește drept o fentă, ieftină, infantilă, in stilul classic al Portocaliului[ nu I se dau scenariimai sophisticate si credibile pantru ca nici păpusarii nu le au]. În timp ce privirea Beijingului ar fi fost atrasă momentan spre nord, către Afganistan, strategii americani ar fi fost liberi să-și concentreze eforturile reale pe flancul maritim sudic – Oceanul Indian și Strâmtoarea Hormuz, unde Gwadar stă ca o armă încărcată îndreptată spre jugulara energetică a Beijingului. Discuțiile despre Bagram au fost doar un zgomot, menit să mascheze o mișcare silențioasă și mortală a pieselor de pe tabla de șah visată copilăreste de SUA.

Increderea oarbă a feștelitei si imbătranitei diplomatii americane că pot fenta usor pe oricine, doar pentru că pană acum fentele le-au reusit prin proiectarea spectrului militar, este o incredere oligofrenică, fără vre-un plan B sau alte alternative viabile.
Cand crezi că altii pot fi fentati usor si mai si mizezi pe asta atunci este o dovadă a unei oligofrenii sclezozate, intepeniti in proiect.

Funcția secundară este diplomația coercitivă îndreptată către statele arabe din Golf, în special Arabia Saudită. Mesajul era implicit, dar clar: „Dacă prezența noastră vi se pare împovărătoare, dacă vă irita costul «protecției» noastre, amintiți-vă că avem Bagramul. Avem si noi alternative. Ne putem schimba concentrarea, resursele și alianțele. Securitatea voastră nu este garantată; este tranzacțională.”

Aceasta nu este o ofertă de parteneriat; este o amenințare de abandon ascunstă sub masca flexibilității strategice. Este o reamintire a faptului că SUA incă cred că dețin cărțile și le pot juca unde doresc ele, lăsând puterile regionale perpetuu dezechilibrate și dependente. Acesta este jocul diplomatic american, nu poate mai mult si cand isi pierde si această flexibilitate strategică de a juca oriunde, atunci se produce fisura definitivă.

Emiratul Afgan, născut din rezistența la ocupația străină[sovietică si apoi americană, intr-un ciclu ironic], nu ar consimți niciodată la o regresie istorică atât de profundă. Lanțul logistic – liniile de aprovizionare prin teritorii ostile sau instabile, nevoia unei infrastructuri de sprijin vaste și vulnerabile, cerința de cooperare locală care pur și simplu nu există – este o fantezie.

Complexul militar-industrial american poate tânji după contractele lucrative, indivizii „nebuni după contracte” pot saliva la această perspectivă, dar realitatea de pe teren o anulează. Refuzul Emiratului este singura alegere rațională, suverană, disponibilă.

Prin urmare, narațiunea Bagram este o poveste cu fantome spusă pentru a speria copiii și a manipula adulții. Este un spectacol de păpuși cu umbre, conceput pentru a menține publicul cu ochii în patru în timp ce păpușarul orchestrează o dramă mult mai semnificativă în altă parte. De fapt un joc jalnic care nu mai poate capta auditoriu, d’apoi să mai păcălească pe cineva.

Deși Bagram este o fantomă, Gwadar este real, importanța sa nu poate fi supraestimată. Situat la gura Golfului Persic, lângă Strâmtoarea Hormuz, Portul Gwadar este bijuteria coroanei Coridorului Economic China-Pakistan (CPEC), el însuși proiectul emblematic al Inițiativei „Centura și Drumul” (BRI) a Chinei. Valoarea sa strategică este multidimensional, multipolara si crucială.

Linie de salvare economică: Gwadar oferă Chinei o rută alternativă vitală pentru importurile sale de energie, ocolind Strâmtoarea Malacca, un potențial punct de blocare controlat de aliații SUA. Desi acum cand Malaezia a intrat in BRICS raportul de forte strategice este schimbat si mai echilibrat. Petrolul și gazele din Orientul Mijlociu pot fi acum descărcate la Gwadar și transportate pe uscat în vestul Chinei prin intermediul rețelelor rutiere și feroviare, si de magistrale energetice, reducând drastic timpul de tranzit și vulnerabilitatea.

Capacitățile de ape adânci ale portului și locația strategică îl fac o platformă ideală pentru Marina Armatei Populare de Eliberare (PLAN) pentru a proiecta putere în Oceanul Indian, contestând dominația navală a SUA și securizează liniile de comunicații maritime ale Chinei. Deși este oficial un port comercial, potențialul său de dublă utilizare este incontestabil și o sursă de profundă anxietate la Washington.

Ancora geopolitică: Gwadar este punctul de ancorare al influenței Chinei în Asia de Sud si de proiectie a securitatii navale spre coasta de est a Africii.. Acesta leagă Pakistanul mai aproape de Beijing, extinzând profunzimea strategică a Chinei. Este un simbol tangibil al ordinii globale în schimbare, unde infrastructura economică devine noua monedă a puterii geopolitice.

Networkul chinezesc creat de BRI-Initiativa Centura si Soseaua este o tesatură inteligentă care leagă strategic regiunile cu resurse, energetice, minerale si cu productii industriale reale, scotandu-le de sub imperiul Dolarului, care nu mai este acoperit si nici credibi, asa cum o dovedeste scăderea acelerată a circulatiei sale.
Banii nu vor mai putea cumpara orice si de la oricine. Relatiile comerciale se bazează acum pe parteneriat si nu pe dictat.

Tocmai această semnificație exemplificativă face din Gwadar adevărata țintă a strategiei SUA. Scopul american nu este doar de a „concura” cu China în regiune; este de a paraliza cel mai important atu al său de peste mări. Distragerea atenției de la Bagram a fost o platformă de joc; in fapt cuțitul este îndreptat direct spre inima orașului Gwadar.

Trădarea ca strategie poate duce si la efecte inverse, la crearea de noi alianțe
Pentru a înțelege cruzimea abordării SUA, trebuie doar să privim la trecutul recent și la cazul Qatarului. Subiectul face referire la bombardarea Qatarului de către Israel, presupus pentru a viza negociatorii Hamas, și la eșecul ulterior al SUA de a-și proteja aliatul – un eșec atât de flagrant încât a implicat dezactivarea deliberată a apărării aeriene qatareze, sub ordinul lui Trump.

Aceasta nu este o simplă speculație; este un tipar talmudic. SUA au o lungă istorie de sacrificare a aliaților lor atunci când aceștia încetează să le servească interesele imediate sau când un obiectiv strategic mai mare o cere. Situatie bine sezizata si de altfelmult exersată de Henry Kisinger: “este periculos sa fii inamicul SUA dar chiar dacă le esti aliat iti poate fi fatal.”

Trădarea kurzilor din Siria, abandonarea Vietnamului de Sud și, acum, sacrificiul calculat al Qatarului, sunt toate capitole din același manual sumbru si cinic.
Lecția pentru Arabia Saudită: Incidentul din Qatar a trimis o undă de șoc seismică prin Golf. Dacă SUA au putut trăda atât de ușor un aliat cheie, un cumpărător important de arme americane și chiar un binefăcător personal al fostului său președinte (avionul dăruit), atunci nimeni nu mai este în siguranță.

Acesta este creuzetul în care s-a format decizia Arabiei Saudite de a căuta un parteneriat nuclear cu Pakistanul. Nu este un act de agresiune; este un act de autoconservare deliberată. Riadul înțelege că securitatea sa nu poate fi externalizată unei puteri care consideră alianțele drept comodități de unică folosință. SUA au creat acest monstru și acum trebuie să se confrunte cu el.

Dacă Gwadar este tinta, atunci Balochistan este câmpul de luptă. Cea mai mare provincie a Pakistanului, bogată în resurse, dar săracă și marginalizată, a fost mult timp o cutie a sentimentelor separatiste entice in Pakistan. SUA, împreună cu Israelul, nu încearcă să calmeze aceste tensiuni; caută în mod activ să le aprindă.

Strategia Haosului este clară să incite suficiente tulburări, suficientă violență, suficiente „activități armate” în Balochistan pentru a justifica intervenția externă. Prin sprijinirea mișcărilor separatiste, finanțarea grupurilor disidente și amplificarea narațiunilor despre eșecul statului pakistanez, SUA și Israelul își propun să creeze o criză umanitară și de securitate atât de gravă încât comunitatea internațională – sau, mai exact, o coaliție condusă de SUA – este „forțată” să intervină. Aceasta este doctrina „Responsabilității de a proteja” folosită ca armă pentru câștig imperial.

Distrugerea Pakistanului: Scopul final nu este doar controlul Gwadarului, ci distrugerea Pakistanului însuși. Un Pakistan fracturat – cu un Balochistan „liber” sub tutelă occidentală – ar fi o catastrofă geopolitică pentru China, rupând legătura sa terestră cu Marea Arabiei și paralizând CPEC. De asemenea, ar servi la slăbirea permanentă a unui stat înarmat nuclear care, uneori, a demonstrat un grad inconfortabil de independență față de Washington.

Cu Balochistanul destabilizat și Gwadarul sub controlul său, SUA ar deține o platformă de neegalat de la care să lanseze operațiuni împotriva Iranului. Apropierea orașului Gwadar de granița cu Iranul îl face un teren ideal de pregătire pentru colectarea de informații, acțiuni sub acoperire și, dacă este necesar, atacuri militare. „Planurile de război americane” nu sunt speculații în van; ele sunt concluzia logică și terifiantă a acestei strategii. SUA încearcă să încercuiască Iranul, să strângă lațul, iar Gwadar este nodul final, crucial.

Sub straturile manevrelor geopolitice se află un adevăr mai profund, strategia este fundamental defectuoasă. Este produsul unui imperiu în declin, care atacă disperat cu singurele instrumente talmudice pe care le înțelege – coerciție, înșelăciune și violență – într-o lume care este din ce în ce mai rezistentă la acestea, o lume care le cunoaste manevrele neinteligente, usor de anticipat si refuză a le mai fi victimă.

Legea consecințelor neintenționate este neinduratoare, istoria este presărată cu epavele imperiilor care credeau că pot controla haosul pe care l-au dezlănțuit. Invazia americană a Irakului, menită să creeze un far democratic, a dat naștere ISIS. Înarmarea mujahedinilor din Afganistan pentru a lupta împotriva sovieticilor a dat naștere Al-Qaeda. Destabilizarea Libiei a creat o criză a migranților și un refugiu pentru extremiști.

Încercarea de a fractura Pakistanul și de a cuceri Gwadar va dezlănțui forțe mult dincolo de capacitatea Washingtonului de a le controla. Nu va crea un Balochistan stabil, aliniat cu SUA; va crea un stat eșuat, un teren fertil pentru extremism și o sursă permanentă de instabilitate regională care va bântui lumea generații întregi.
Dar nu contează, dacă nu poate folosi Chinei este OK, – “capra vecinului…”.

Refuzul Emiratului Afgan ca o dovadă a rezilienței suverane de a găzdui SUA la Bagram este o dovadă a puterii durabile a suveranității naționale, chiar și în formele sale cele mai fragile.
În mod similar, Pakistanul, în ciuda tuturor provocărilor sale interne, nu este un stat marionetă. Aparatul său militar și de informații este sofisticat și profund conștient de amenințările cu care se confruntă.

Ascensiunea lumii multipolare a făcut ca SUA să nu mai fie hiperputerea de necontestat care era în anii 1990. China, Rusia, India și blocurile regionale sunt din ce în ce mai asertive. Încercarea de a cuceri Gwadar nu va rămâne fără răspuns. Va declanșa, ca de obicei o realiniere globală, împingând mai multe națiuni în brațele Alternativei Active Neutre, accelerând chiar ordinea mondială multipolară pe care Washingtonul încearcă să o prevină.

Strategia Bagram-Gwadar este o manevră disperată a unei puteri care și-a pierdut drumul. Confundă zgomotul cu puterea, distragerea atenției cu strategia și distrugerea cu controlul. Este agitația disperată a unui gigant ale cărui picioare de lut încep să se sfărâme.

Refuzul Emiratului Afgan de a permite SUA să se întoarcă la Bagram este mai mult decât o decizie politică; este un act de o semnificație globală profundă. Este un baraj care ține în frâu un haos creat de forțe externe
Alegerea pusă fața lumii este dură. Aceasta poate permite SUA să-și continue strategia de distragere a atenției, sau poate recunoaște narațiunea Bagram pentru ceea ce este – un miraj – și poate confrunta efficient adevărata, terifianta ambiție care se află în spatele ei.

Calea imperiului duce doar la ruină. Calea suveranității, a respectului pentru integritatea națiunilor, a diplomației în locul destabilizării, este singura cale care duce la pace, iar restul lumii o dovedeste mereu că va avea curajul să o urmeze.

Atlanta 26/09/2025