Politica de omogenizare etnică a mareșalului nu a însemnat genocid !

SCHIMBUL DE POPULAŢIE IN VIZIUNEA LUI SABIN MANUILĂ (publicat 2002)

VIOREL ACHIM

Schimburile de populaţie au devenit în ultima vreme un subiect de mare interes în istoriografia europeană şi nord-americană. Conflictele etnice din deceniul trecut din spaţiul fostei Iugoslavii şi din alte părţi ale lumii au fost de natură să stimuleze istoricii să reia investigaţia într-un domeniu în care în primii ani de după cel de-al doilea război mondial s-au publicat lucrările devenite clasice ale lui Joseph B. Schechtman şi Eugen M. Kulitscher1.
în perioada celui de-al doilea război mondial şi în primii ani postbelici milioane de oameni şi-au părăsit ţara în care s-au născut ca urmare a unor schimburi de populaţie convenite între diferite state europene sau a unor aşa-numite repatrieri – adică aducerea în ţara de origine a unor grupuri etnice stabilite în alte părţi, uneori cu secole în urmă. Nu a fost vorba doar de etnicii germani din Răsărit – a căror repatriere a fost începută de Reich în octombrie 1939, imediat după declanşarea războiului, şi care a continuat pe parcursul războiului, dar şi după încetarea acestuia, acum ca urmare a deciziilor puterilor învingătoare; acestea au luat în considerare în planurile lor de reorganizare postbelică şi „curăţirea” ţărilor est-europene de etnicii germani. Şi alte populaţii sau grupuri de populaţie, din mai toate ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est, au cunoscut astfel de deplasări la sfârşitul deceniului al patrulea şi în deceniul al cincilea. Au avut loc schimburi de populaţie între România şi Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, Polonia şi U.R.S.S., Cehoslovacia şi U.R.S.S. Au avut loc repatrieri ale unor grupuri de populaţie din şi/sau în Polonia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, U.R.S.S. Drept consecinţă, compoziţia etnică a multor ţări a suferit atunci modificări importante2.
S-a practicat în acea perioadă în multe ţări o politică de omogenizare etnică. Omogenizarea etnică era văzută ca soluţia cea mai durabilă la disputele teritoriale
1 Joseph B. Schechtman, European Population Transfers, 1939-1945, New York, 1946; Eugen M.
Kulitscher, Europe on the Move. War and Population Changes, 1917-1947, New York, 1948.
2 Pentru schimburile şi transferurile de populaţie în Europa Centro-Orientală în perioada celui de-al
doilea război mondial şi anii imediat postbelici, alături de titlurile din nota 1, Gotthold Rhode, Vblker
auf dem Wege… Verschiebung der Bevblkerung in Ostdeutschland und in Osteuropa seit 1917, Kiel,
1952; Hans Lemberg, „Ethnische Săuberung”: Ein Mittel zurLbsung von Nationalitătenproblem?, în
„Aus Politik und Zeitgeschichte”. Beilage zur Wochenzeitung „Das Parlament”, B 46/92, 6.11.1992,
p. 27-38; Norman M. Naimark, Fires of Hatred: Ethnic Cleansing in Twentieth-Century Europe,
Cambridge MA, 2001.
„Revista istorică”, tom XIII, nr. 5 – 6, p. 133 – 150, 2002
134 Viorel Achim
dintre ţările din această parte a continentului, ca şi la problemele minoritare din aceste ţări. Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920 a consfinţit pe plan juridic desfiinţarea imperiilor multinaţionale şi crearea statelor naţionale, pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare şi a principiilor enunţate de preşedintele american Thomas Woodrow Wilson în ianuarie 1918. A fost, cu siguranţă, un triumf al principiului naţionalităţii. însă, dată fiind distribuţia etniilor în această parte a Europei şi, în unele cazuri, modului în care au fost fixate frontierele, milioane de oameni au rămas în afara statelor lor naţionale. Aşa a apărut problema minoritară în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. Istoria acestor ţări în perioada interbelică a fost punctată nu numai de încercarea de a se asigura un anumit regim de drepturi pentru minorităţi, de a le integra în noul stat şi de a le câştiga fidelitatea, ci şi de conflicte interetnice, măsuri şi politici discriminatorii la adresa minorităţilor, proteste şi petiţii ale acestora la Liga Naţiunilor, dezvoltarea unor mişcări iredentiste, pretenţii de revizuire a frontierelor din partea ţărilor care aveau conaţionali peste graniţă. Situaţia minorităţilor în aceste ţări a devenit o problemă majoră la nivel european. Ea s-a agravat în deceniul al patrulea, când Germania nazistă a sprijinit deschis statele revizioniste.
în aceste împrejurări a câştigat teren ideea creării unor state cât mai omogene sub aspect etnic, ca o condiţie a stabilităţii interne şi a unor relaţii normale între ţările din regiune. „Rezolvarea” problemei minorităţilor era văzută fie prin modificarea frontierelor – mergându-se mai departe decât făcuse Conferinţa de la Paris, în aşa fel încât să rezulte o mai riguroasă separare a diferitelor etnii -, fie prin aducerea respectivelor minorităţi în ţara-mamă, prin intermediul repatrierilor şi al schimburilor de populaţie. Precedentul schimbului de populaţie între Grecia şi Turcia de la începutul anilor ’20 – aprobat de Liga Naţiunilor şi consfinţit prin Tratatul de la Lausane din 30 ianuarie 1923, schimb considerat un mare succes, în sensul că a pus capăt conflictului dintre cele două ţări – era des invocat.
în anii celui de-al doilea război mondial ideea creării unor state omogene etnic a fost împărtăşită de guvernele şi în general de elita politică a tuturor ţărilor din Europa centro-orientală, indiferent de opţiunea ideologică. Cum o demonstrează interesul care a existat în aceste ţări pentru omogenizarea etnică, precum şi amploarea mişcărilor forţate de populaţie care s-au petrecut aici între 1939 şi sfârşitul anilor ’40, purificarea etnică a fost una dintre ideile dominante ale epocii, în cancelariile statelor din regiune (începând cu Germania şi continuând cu celelalte) sau în alte locuri unde se elabora politica statelor respective – avem în vedere în primul rând guvernele din exil (polon, cehoslovac, iugoslav) – se căutau soluţii pentru realizarea omogenităţii etnice. La această idee au subscris şi cancelariile puterilor occidentale. In planurile lor de reorganizare postbelică a Europei centro-orientale, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii au considerat că soluţionarea problemelor etnice din regiune se poate face prin expulzări şi
3 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 135
schimburi de populaţie. Schimbările etnice petrecute aici în primii ani de după încheierea războiului au stat în legătură cu planurile anglo-americane3.
în ce priveşte politica de omogenizare etnică şi schimburile de populaţie, România nu a fost o excepţie. Istoricii români s-au preocupat prea puţin de acest aspect, deşi este evident că omogenizarea etnică a fost un domeniu al politicii guvernului Antonescu. în materialele de epocă şi chiar în discursurile (publice) ale liderilor români (mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu ş.a.) se fac destule referiri la această problemă. Au existat unele realizări în domeniu, chiar dacă ele au fost departe de ceea ce s-a urmărit. în orice caz, România de după 1940 a câştigat mai multă omogenitate etnică, comparativ cu România Mare, nu numai ca o consecinţă a pierderilor teritoriale – au fost pierdute teritorii unde ponderea populaţiilor minoritare era mare -, ci şi ca urmare a politicii de omogenizare etnică promovată în timpul războiului. Există câteva abordări ale politicii faţă de (unele) minorităţi etnice din România acelei perioade, uneori chiar şi ale mişcărilor de populaţie4. în general, însă, istoricii care s-au ocupat de aceste aspecte nu au sesizat faptul că măsurile pe care guvernul Antonescu le-a luat faţă de diferitele minorităţi s-au subordonat, direct sau indirect, ideii de purificare etnică a ţării. Istoriografia românească a fost preocupată mai mult să justifice politica faţă de minorităţi din România acelor ani, tonul predominant al acestor abordări fiind acela al persecuţiei ca răspuns la lipsa de loialitate a populaţiilor minoritare faţă de statul român. în aceste împrejurări este explicabil de ce se ştie încă foarte puţin despre planurile de omogenizare etnică ce au existat atunci în România.
Principalul teoretician român al politicii de omogenizare etnică şi, în acelaşi timp, persoană implicată direct în elaborarea acestei politici a fost Sabin Manuilă.
Sabin Manuilă (1894-1964) este cunoscut mai mult pentru activitatea sa ştiinţifică. Manuilă a fost un mare demograf. Studiile sale despre compoziţia etnică a Transilvaniei şi perspectivele raporturilor etno-demografice în această provincie sunt importante şi exemplare ca metodă. El a sesizat tendinţa de creştere a ponderii populaţiei româneşti ca urmare a fertilităţii ei mai ridicate comparativ cu minorităţile etnice; precum şi procesul de românizare a oraşelor care se producea prin imigrări în oraşe şi în condiţiile în care în hinterlandul rural elementul românesc era preponderent. De asemenea, Manuilă are contribuţii în domeniul medicinei şi igienei sociale. Manuilă este considerat a fi organizatorul statisticii ştiinţifice în România. în ce priveşte orientarea sa politică, Manuilă a fost un apropiat  al  liderilor  Partidului  Naţional-Ţărănesc.   După  23   august   1944,  la
3 Mai ales Alfred M. de Zayas, Nemesis at Potsdam. The Anglo-Americans and the Expulsion of the
Germans, revised edition, Rockport ME, 1998.
4 Câteva titluri: Dumitru Şandru, Bucovina şi nordul Basarabiei în planurile iredentei ucrainene
1940-1944, în „Revista istorică”, t. VIII, 1997, nr. 3^1, p. 203-218; Viorel Achim, Ţiganii din
România în timpul celui de-al doilea război mondial, ibidem, nr. 1-2, p. 53-59; Dorin Bancoş, Social
şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Bucureşti, 2000; Lya Benjamin, Prigoană şi
rezistenţă în istoria evreilor din România. 1940-1944. Studii, Bucureşti, 2001. Util este mai vechiul
studiu al lui Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţii între state, Bucureşti, 1943, care la p. 69 şi
urm. se ocupă de România.
136 ViorelAchim
propunerea lui Iuliu Maniu, Manuilă a fost numit Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Din 1948 el a trăit în exil (în S.U.A.), unde şi-a continuat activitatea ştiinţifică şi politică. în ultimii ani au apărut mai multe studii referitoare la viaţa şi activitatea lui Manuilă . Meritul cel mai mare în repunerea în circuitul ştiinţific a valoroaselor contribuţii ale lui S. Manuilă îl au doi cercetători din Cluj, specialişti în demografia istorică: Sorina Bolovan şi Ioan Bolovan. Ei au republicat o parte din opera lui Manuilă din anii ’30 -‘406.
Sabin Manuilă nu a publicat lucrări speciale pe problema omogenizării etnice şi a schimbului de populaţie ca mijloc de realizare a acestei omogenizări7, dar aceste chestiuni sunt atinse în lucrările lui de demografie etnică publicate după 19408. Cele mai importante pentru acest domeniu sunt însă materialele elaborate de el şi păstrate în arhive, îndeosebi în fondul Sabin Manuilă de la Arhivele Naţionale ale României – materiale la care vom face referire în acest studiu. Dintre aceste materiale unul a fost publicat de istoricii clujeni amintiţi, în anexa unui studiu privitor la contribuţia lui Manuilă la demografia etnică a Transilvaniei. E vorba de un memoriu, datat 15 octombrie 1941, pe care Manuilă 1-a adresat mareşalului Ion Antonescu, conducătorul Statului Român9. Acest memoriu este de fapt un proiect de schimb de populaţie cu ţările vecine. A fost cel dintâi material de acest fel elaborat în România şi primul publicat.
Sabin Manuilă a avut un rol important în introducerea ideii schimbului de populaţie în mediile intelectuale de la noi şi, apoi, în vara anului 1940, pe agenda guvernului român. El a sesizat progresul pe care îl întregistra în gândirea epocii ideea schimbului de populaţie ca mijloc de soluţionare a conflictelor între state. Despre schimbul de populaţie cu ţările vecine Manuilă a scris încă din 1929, în
Pentru viaţa şi activitatea lui Sabin Manuilă, îndeosebi în domeniul demografiei, Sorina şi Ioan Bolovan, Introduction, în S. Manuilă, Studies on the Historical Demography of România / Etudes sur la demographie historique de la Roumanie, ed. Sorina and Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1992, p. 7-17; Sorina Bolovan, Sabin Manuilă ‘s Contribution to the Research of Urban Population of România, în „Transylvanian Review”, t. I, 1992, nr. 1, p. 56-64; Louis Roman, Sabin Manuilă et la demographie historique, ibidem, t. III, 1994, nr. 1, p. 47-68; idem, Demografia istorică în opera lui Sabin Manuilă, în Sabin Manuilă. Istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între secolele XVI-XX, coord. Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p. 26-40; Vladimir Trebici, Dr. Sabin Manuilă, organizatorul statisticii ştiinţifice în România, ibidem, p. 7-25; Gheorghe Buzatu, Noi informaţii privind viaţa şi opera lui Sabin Manuilă, ibidem, p. 41-55; Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Problemele demografice ale Transilvaniei între ştiinţă şi politică (1920-1945). Studiu de caz, în Transilvania între medieval şi modern, coord. Camil Mureşan, Cluj-Napoca, 1996, p. 119-131. 6 îndeosebi în S. Manuilă, Studies on the Historical Demography.
De fapt, în acel timp nu existau nici pe plan mondial publicaţii pe această temă, dacă facem abstracţie de studiile de drept internaţional privitoare la schimbul de populaţie. Aici este prezentă şi o contribuţie românească, D. Gherasim, Schimbul de populaţii între state, Bucureşti, 1943.
Vezi S. Manuilă, Structure et evolution de la population rurale, Bucarest, 1940, p. 9-10, 21-22, 62-63.
9 Sorina Bolovan, I. Bolovan, Problemele demografice ale Transilvaniei, p. 125-131. Proiectul este comentat sumar, ibidem, p. 123-124; Ioan Bolovan, Sorina Bolovan, România şi problema schimbului de populaţie în perioada interbelică, în „România km. 0″, an I, 1999, nr. 1, p. 101-102.
5 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 137
concluziile unui studiu despre evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor din Transilvania10. Chiar dacă prognoza în ceea ce priveşte raporturile etnice din Transilvania era optimistă – studiul constatând curentul de asimilare naturală a minorităţilor -, autorul pleda aici pentru o politică demografică, ce urma „să corespundă intereselor neamului românesc”. Vorbeşte de oprirea cu orice preţ a curentului de emigrare şi de favorizarea intrării în ţară a elementelor româneşti, de întărirea elementului românesc la graniţă şi slăbirea „elementelor cu tendinţe centrifugale” din aceste regiuni; de asemenea, de „necesitatea organizării unui schimb de populaţie cu ţările unde avem consângeni rupţi din trupul neamului nostru”. într-un material din 1932 Manuilă menţionează colonizările în centrele minoritare şi la graniţele ţării, precum şi organizarea schimbului de populaţie cu Iugoslavia, Ungaria, Grecia, Cehoslovacia şi U.R.S.S. ca probleme actuale de politică etnică11. în 1935, în cadrul unei consfătuiri organizată de Ministerul Instrucţiunii Publice, Manuilă propunea purificarea graniţei de vest pe o zonă de 100 km, prin colonizarea zonei şi prin schimb de populaţie, aducând aici pe românii din Ungaria12.
în perioada interbelică Sabin Manuilă s-a numărat printre puţinii intelectuali care vorbeau de „purificare” etnică. Ideea era împărtăşită şi de alţii – de exemplu, Nichifor Crainic, cu teoria sa despre statul etnocratic, conform căreia România trebuia să fie „statul etnic al românilor”; Programul statului etnocratic, publicat în 1937, în subcapitolul privitor la politica etnică a statului etnocratic, prevedea schimbul de populaţie cu ţările vecine, repatrierea românilor din America, colonizări masive de-a lungul graniţelor şi colonizări în locul evreilor scoşi din proprietăţile rurale . Dar circulaţia acestor idei a fost limitată la unele cercuri intelectuale restrânse14. La nivelul factorilor politici nu a existat atunci o preocupare de acest fel. Problema minoritară nu era gândită în termeni de purificare etnică. Nu a existat un program al guvernelor române pentru românizarea forţată, migraţii externe, colonizări interne etc., de natură să ducă la modificarea radicală a structurii etno-demografice a ţării. Ideea predominantă la nivelul clasei politice româneşti era aceea a integrării şi asimilării minorităţilor15.
Percepţia asupra problemei minoritare s-a schimbat însă în mod radical în anul 1940. România a trecut în acel an printr-o experienţă dramatică. A fost victima aranjamentelor teritoriale făcute în spaţiul lor de hegemonie de către Germania
S. Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în „Revista pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, t. VIII, 1929, p. 208, 210-211.
11 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Sabin Manuilă, dosar X/95 bis („Politica de
populaţie a statului şi problema minorităţilor etnice”).
12 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Dr. C. Angelescu, II Mss. 8 („Note luate în consfătuirea din
19 noiembrie 1935, ţinută la Casa Şcoalelor”), f. 7-8.
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie. Cu o anexă: Programul statului etnocratic, Bucureşti, 1937, p. 288.
I. Bolovan, Sorina Bolovan, România şi problema schimbului de populaţie, p. 99-100. 15 Pentru politica faţă de minorităţile etnice în România Mare, îndeosebi Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930, Bucureşti, 1998.
138 ViorelAchim
nazistă şi Uniunea Sovietică. In condiţiile internaţionale din vara anului 1940, România a pierdut aproximativ o treime din teritoriu şi populaţie16. Provinciile pierdute – Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate de U.R.S.S. în urma notelor ultimative din 26 şi 28 iunie 1940; nordul Transilvaniei, intrat în stăpânirea Ungariei în urma celui de-al doilea „arbitraj” de la Viena (30 august 1940); Cadrilaterul, cedat Bulgariei prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) – erau teritorii unde trăiau puternice minorităţi etnice. Revendicarea acestor teritorii de către ţările vecine s-a făcut şi în numele principiului etnic17. Prezenţa populaţiilor minoritare a ocazionat revendicarea respectivelor teritorii de către statele vecine.
Atunci, în 1940, în împrejurările în care integritatea ţării era grav ameninţată şi, până la urmă, distrusă, românii descoperă gravitatea problemei minoritare. Dacă minorităţile s-au dovedit a fi factor de disoluţie a statului, soluţia trebuia să fie omogenizarea etnică. Omogenitatea etnică dă coeziune statului. România trebuie să devină un stat omogen etnic. Aceasta era concepţia care anima clasa politică, în general elita românească începând cu 1940.
Acestea au fost condiţiile în care factorii politici români au luat în calcul soluţia schimbului de populaţie. în iulie 1940, când puterile Axei obligă guvernul român să înceapă tratative cu Ungaria şi Bulgaria, Bucureştiul se gândeşte la o „rezolvare definitivă” a problemei minorităţilor, prin schimbul de populaţie. în declaraţia tăcută în faţa presei de ministrul de externe Mihail Manoilescu, la 30 iulie 1940, se spune: „[…] guvernul ar dori să păşească cu mijloace mai radicale la rezolvarea definitivă a problemei minorităţilor de acelaşi sânge cu popoarele învecinate cu noi, prin măsuri noi, luate în spiritul şi cu metodele timpului nostru, între acestea, măsura care a dat foarte bune rezultate în toate ţările este schimbul de populaţie.”18 A fost pentru prima dată când un înalt oficial român a făcut referire la schimbul de populaţie.
Desigur, conjunctura internaţională a jucat şi ea un rol în impunerea ideii de purificare etnică în România şi mai ales în politica statului român. Ne referim la popularitatea ideii statelor monoetnice şi la mişcările de populaţie care s-au produs în Europa Centrală şi de Sud-Est începând cu 1939.
în cadrul tratativelor româno-ungare deslaşurate la Turnu Severin în august 1940, partea română a propus ca bază de discuţie principiul etnic iar nu cel teritorial, cum a făcut partea ungară. Pentru români scopul care trebuia urmărit de cele două părţi era de a rezolva în mod radical chestiunea minorităţilor naţionale şi de a face cele două ţări, România şi Ungaria, cât mai omogene cu putinţă din punct de vedere etnic. Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie. Modificarea frontierei era acceptată doar ca o consecinţă teritorială a aplicării principiului etnic
16 Pentru prăbuşirea hotarelor României în 1940 şi participarea ţării la cel de-al doilea război mondial, între altele, Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1947), Bucureşti, 1999.
Chiar şi sovieticii au invocat principiul etnic. Nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea să i se „restituie” Basarabia şi nordul Bucovinei, conţinea alegaţia că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni”; cf. Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1947), Iaşi, 1995, p. 39. 18 Cf. A. Simion, Dictatulde la Viena, ed. a Ii-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1996, p. 217-218.
7 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 139
şi a schimbului de populaţie. Teritoriul ce urma să fie cedat trebuia să fie strict limitat la cât era necesar pentru adăpostirea maghiarilor plecaţi din România19. La cel de-al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940), unde miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au tranşat disputa în favoarea Ungariei, delegaţia română a reiterat propunerea schimbului de populaţie însoţit de un corectiv teritorial20. Ungaria a respins acest principiu a cărui realizare ar fi însemnat restrângerea pretenţiilor sale teritoriale la o mică parte a provinciei, corespunzător ponderii maghiarilor în populaţia Transilvaniei.
Prima punere în practică a acestei idei a avut loc în septembrie 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei, prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. Această cedare teritorială a fost însoţită de un schimb de populaţie obligatoriu şi complet în Dobrogea. Au plecat din nordul Dobrogei cea 61.000 bulgari, iar din sudul Dobrogei cea 100.000 români21. Ca urmare a acestui schimb de populaţie a dispărut aproape complet elementul românesc din sudul şi cel bulgar din nordul Dobrogei. Frontiera politică între cele două state în Dobrogea a devenit astfel frontieră etnică.
Tot în toamna anului 1940 a fost strămutată populaţia germană din sudul Bucovinei şi din Dobrogea. Acordul între guvernele român şi german privitor la această repatriere a fost semnat la 22 octombrie 1940. Din sudul Bucovinei s-au strămutat 52.400 persoane, iar din Dobrogea 13.968 persoane22.
începând cu toamna lui 1940 până în toamna lui 1941 a fost repatriată, în baza unor acorduri cu Ungaria, populaţia maghiară din sudul Bucovinei şi din Basarabia. Strămutarea maghiarilor (secuilor) din Bucovina (15.593 persoane) a fost încheiată la mijlocul lunii iunie 1941, iar cei 829 maghiari care trăiau în Basarabia au plecat la începutul lunii octombrie 194123.
Sabin Manuilă a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de la Turnu Severin şi apoi la „arbitrajul” de la Viena. El a fost cel care a venit cu propunerea schimbului de populaţie româno-ungar. începând cu acest moment S. Manuilă a studiat datele  etnice  ale teritoriului românesc nu numai pentru  a demonstra
19 Ibidem, p. 262-303; Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, ed. Sanda Pop, Nicolae C. Nicolaescu, Bucureşti, 1992, p. 80-133.
A. Simion, op. cit., p. 306 şi urm.; V. Pop, op. cit., p. 134 şi urm.
21 Acest schimb de populaţie la D. Gherasim, op. cit., p. 93-115; J.B. Schechtman, op. cit., p. 404-
415; A. Simion, op. cit., p. 303-305.
22 Dirk Jachomowski, Die Umsiedlung der Bessarabien-, Bukowina- und Dobrudschadeutschen: Von
der Volhsgruppe in Rumănien zur „Siedlungsbriicke” an der Reichsgrenze, Miinchen, 1984, p. 88-
110; D. Gherasim, op. cit., p. 81-86. Cifrele sunt preluate din D. Jachomowski, op. cit., p. 100.
Aproape simultan cu această operaţiune erau repatriaţi în Reich germanii din Basarabia şi nordul
Bucovinei, în baza unui acord germano-sovietic semnat la 5 septembrie 1940. Din Basarabia au plecat
93.318 germani, iar din nordul Bucovinei 43.500. Vezi D. Jachomowski, op. cit., p. 64-87. Cifrele,
ibidem, p. 80.
23 Cf J.B. Schechtman, op. cit., p. 435^136. Aceste grupe de populaţie maghiară au fost colonizate de
autorităţile ungare în Backa, teritoriu iugoslav ocupat de Ungaria în aprilie 1941.
140 Viorel Achim
majoritatea românească a populaţiei în teritoriile cedate24, ci şi prin prisma posibilităţii de realizarea în viitor a omogenităţii etnice a ţării. în timpul guvernului condus de generalul (apoi mareşalul) Ion Antonescu, Manuilă a fost angajat în elaborarea politicii de populaţie a statului român, politică ce avea drept componentă de bază omogenizarea etnică. Importantă în acest sens a fost calitatea lui Manuilă de director al Institutului Central de Statistică. (El a deţinut această funcţie între 1937 şi 1947.) Institutul se afla în subordinea directă a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a avut un rol important în fundamentarea deciziilor guvernului. Ştim că Manuilă a fost consultat de mareşalul Antonescu şi de alţi înalţi oficiali în toate problemele de politică de populaţie. Ca director al Institutului Central de Statistică, Manuilă a fost implicat în activitatea de pregătire a materialelor documentare necesare susţinerii frontierelor României la viitoarea conferinţă de pace. Biroul Păcii, înfiinţat în iunie 1942 la Ministerul Afacerilor Externe, a avut tocmai acest scop. O secţie a Biroului Păcii se ocupa cu problemele de frontieră şi cele etnice  .
în 1940 şi 1941 Sabin Manuilă a elaborat mai multe materiale care se ocupă de politica de populaţie. Aceste materiale, purtând titlul Politica de populaţie, au fost elaborate, cele mai multe dintre ele, pentru uzul guvernului.
în primul dintre aceste materiale, datat 6 august 1940, Sabin Manuilă îşi expune concepţia în legătură cu omogenizarea etnică şi schimbul de populaţie. Aici schimbul de populaţie este tratat ca unul dintre factorii importanţi ai politicii de populaţie. Manuilă sesizează că ideea schimbului de populaţie a apărut după primul război mondial. Acesta „a ridicat problema etnică la rangul de problemă internaţională primordială, preconizând desfiinţarea conglomeratelor istorice poliglote şi înlocuirea lor cu state naţionale”. Crearea unor state naţionale pure nu a fost însă posibilă atunci. Unele grupuri etnice s-au încadrat în structura statului, pe când altele au devenit „simple instrumente politice în mâna unor ţări străine, care le dirijează acţiunea, le dozează violenţa limbajului şi le dă sprijin moral şi material pentru întreţinerea unei mişcări politice cu tendinţe centrifugale”. Aceasta ar fi cauza frământărilor care există în aceste ţări şi între ţările din regiune. Referindu-se la România, Manuilă afirmă: „Minoritatea maghiară din Transilvania este revendicată (de către Ungaria – n. VA.) pe temeiul unor drepturi etnice. Dar aceste drepturi etnice nu pot fi valorificate fără a se călca în picioare drepturile etnice mult mai mari ale românilor. Nici un judeţ nu poate fi luat din Transilvania fără a se lua cu el populaţie românească care constituie majoritate absolută, oriunde s-ar încerca o astfel de operaţiune.” Concluzia lui Manuilă este că unica soluţie care se impune este schimbul de populaţie cu toate ţările vecine. „El va duce la omogenizarea
24 Vezi S. Manuilă, Die Folgen der Teilung Siebenbiirgens in demographischer Hinsicht, Bukarest, 1943 (extras din „Siebenbiirgen”); versiunea în limba engleză, The Vienna Award and its Demographical Consequences, Bucharest, 1945 (reeditare în S. Manuilă, Studies on the Historical Demography, p. 135-165).
Câteva date despre această instituţie, Ion Ardeleanu, Biroul Păcii: proiecte privind soluţionarea problemei frontierelor României si realizarea unor bune relaţii în Balcani (1942-1943), în „Europa XXI”, 1.1—II, 1992-1993, p. 128-132.
9 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 141
etnică a populaţiei noastre, eliminând fricţiunile care astăzi duc la tensiuni internaţionale.”26
într-un material datat 19 decembrie 1940 şi intitulat Politica de populaţie a României, Manuilă scrie despre preocuparea care trebuie să existe pentru soarta celor aproape cinci milioane de etnici români care se află dincolo de graniţele ţării şi de necesitatea aducerii în ţară a conaţionalilor care trăiesc în regiuni care niciodată nu vor putea fi revendicate de România. De asemenea, el consideră că „se pune tot mai acut problema emigrării unor minorităţi din ţară”, în primul rând a elementului german, care „în scurtă vreme va forma obiectul unei revendicări germane de evacuare şi de transplantare în Germania”. Locurile rămase libere prin plecarea minoritarilor urmează să fie destinate unei acţiuni de politică de populaţie sistematică27.
într-un alt material, intitulat Politica de populaţie2^, elaborat în aprilie 1941, Manuilă pledează pentru o politică de populaţie care să se desfăşoare după un program stabilit în prealabil şi care să îşi propună realizarea unor puncte precise de program la termene optime. Convingerea lui este că „epoca istorică pe care o străbatem ne oferă pas cu pas momente pentru rezolvarea câte unui aspect al problemelor noastre de populaţie”. El atenţionează asupra ocaziilor care se ivesc şi care nu trebuie pierdute. Un astfel de moment istoric pierdut a fost tratatul de la Craiova, când s-ar fi putut obţine eliminarea tuturor bulgarilor din România şi aducerea în ţară a tuturor românilor din Bulgaria. în acel moment (aprilie 1941) exista ocazia de a rezolva problema românilor din Iugoslavia. Concepţia lui Manuilă era că însăşi situaţia alianţelor României trebuia folosită pentru a rezolva unul sau altul din punctele politicii de populaţie: „Noi avem minorităţi aparţinând ambelor forţe externe între care ne-a aşezat destinul. Fiind încadraţi în politica uneia, vom putea face totul pentru a vida (rezolva – n. VA.) problema minoritară privind cealaltă putere.”29 Cu alte cuvinte, alianţa cu Germania trebuia să fie folosită de România pentru a rezolva problemele de populaţie privitoare la ţările vecine României aflate în război cu Germania (în acel moment Iugoslavia, mai târziu Uniunea Sovietică).
Tot aici Manuilă cere elaborarea de studii asupra tuturor problemelor care ţin de politica de populaţie şi crearea Academiei Biopolitice, care, între altele, ar avea menirea de a elabora un ghid tehnic în problemele de populaţie. Dată fiind importanţa politicii de populaţie, el propune ca în Cabinet să existe un ministru care să se ocupe de acest domeniu.
în proiectul de schimb de populaţie conţinut de memoriul adresat mareşalului Ion Antonescu la 15 octombrie 1941, Sabin Manuilă porneşte de la ideea că rezolvarea problemelor etnice ale României, cu implicaţii în ce priveşte
ANIC, fond Sabin Manuilă, dosar XII/195 („Politica de populaţie”). Partea care ne interesează, f. 5-7.
27 Ibidem, dosar XII/204.
28 Ibidem, dosar XII/213.
29 Ibidem, f. 1.
142 Viorel Achim 10
relaţiile cu ţările vecine, se poate face prin dobândirea de către statul român a omogenităţii etnice. Guvernul român trebuie să urmărească nu numai refacerea frontierelor de dinainte de 1940, ci şi omogenizarea etnică a ţării. Idealul naţional -scrie Manuilă – trebuie să fie o „Românie etniceşte omogenă, curprinzându-i pe toţi românii” sau o „Românie românească”, o ţară în care „graniţele politice să se suprapună exact cu limitele etnice”. Omogenizarea etnică se va putea realiza prin trecerea peste graniţă a minorităţilor etnice şi aducerea în ţară a „românilor de sânge”. Trebuia să se procedeze la „un schimb total şi obligatoriu de populaţie” cu ţările vecine30.
între toate scrierile lui Sabin Manuilă în domeniul politicii de populaţie, proiectul din octombrie 1941 este cel mai elaborat. Proiectul are în vedere multitudinea de aspecte care trebuiau rezolvate pentru înfăptuirea omogenităţii etnice a ţării. Şi aici Manuilă vorbeşte de oportunităţi. El consideră că „politiceşte, momentul este sosit, sau foarte apropiat” pentru realizarea omogenizării etnice. Aceasta presupunea trecere peste graniţă a tuturor „minorităţilor cu tendinţe centrifugale” şi aducerea în ţară a etnicilor români, de oriunde s-ar găsi. Când vorbeşte de moment favorabil, Manuilă are în vedere, desigur, situaţia politică a României în acel moment (toamna anului 1941), ca şi conjunctura internaţională care părea să încurajeze astfel de întreprinderi. România era aliata Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. Ea redobândise deja provinciile ocupate de sovietici în 1940. Serbia şi Ucraina sovietică – ce urmau să fie afectate de mişcările de populaţie pe care le propune Manuilă – se aflau sub ocupaţie militară germană, iar în cazul Ucrainei şi românească (e vorba de teritoriul dintre Nistru şi Bug, sau Transnistria, ocupat de români). Chiar se spune în memoriu că Iugoslavia oferă punctul de plecare pentru operaţiunile de transfer de populaţie. Conjunctura internaţională era favorabilă şi în sensul că în cei doi ani care trecuseră de la declanşarea războiului în Europa Centrală şi de Est s-a recurs deja la transferuri şi schimburi de populaţie şi se părea că statul omogen din punct de vedere etnic este formula cea mai potrivită. România se afla în sfera politică a Germaniei, iar conceptul german de nouă ordine includea şi ideea statelor omogene.
Cadrul geografic al operaţiunilor de schimb de populaţie trebuia să fie România Mare, cu graniţele de dinainte de pierderile teritoriale din 1940. Din interese strategice (vizând obţinerea unei graniţe strategice) şi raţiuni etnice (ţinând seama, într-o anumită măsură, de raportul numeric între etnicii români care urmau să intre în România şi minoritarii care urmau să părăsească ţara), graniţele din 1940 urmau să fie supuse unei revizuiri. Se avea în vedere cedarea de către România a unor teritorii: teritorii în nordul judeţelor Hotin (în Basarabia), Cernăuţi şi Storojineţ (în Bucovina), care urmau să revină Ucrainei; fâşia de teritoriu de la graniţa de nord-vest a ţării (în Crişana), cuprinzând oraşele Salonta, Oradea, Cărei şi Satu Mare, cu populaţie maghiară numeroasă, care urma să fie cedată Ungariei; la fel, colţul de nord-vest al judeţului Timiş-Torontal (în Banat). Din raţiuni strategice
30 Sorina Bolovan, I. Bolovan, Problemele demografice ale Transilvaniei, p.  126. în continuare referirile la acest material nu mai sunt însoţite de note.
11 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 143
România urma să anexeze un colţ din Pocuţia (teritoriu care înainte de 1939 aparţinuse Poloniei, iar după acest an făcea parte din Generalgouvernement) şi o mică porţiune din Rusia Subcarpatică (teritoriu ce aparţinuse în perioada interbelică Cehoslovaciei, iar în 1939 a fost anexat de Ungaria). Această anexiune ar fi dat României calea ferată Sniatyn-Delatyn-Frasin-Sighet, care ar fi asigurat legătura directă între Bucovina şi nordul Transilvaniei31. De la Ungaria propriu-zisă ar fi urmat să fie anexat oraşul Bekescsaba, iar de la Bulgaria o parte din Cadrilater -anume, din judeţul Caliacra, plasa Balcic şi o parte din plasa Ezibei (deci, litoralul Mării Negre), şi o fâşie îngustă de-a lungul Dunării, cu oraşele Silistra şi Turtucaia. Unele din aceste rectificări de frontieră sunt idei mai vechi, urmărite de guvernele române din perioada interbelică32. România viitoare ar fi urmat să aibă o suprafaţă de 290.126,5 kmp (faţă de 295.049 kmp cât avusese România Mare, 194.756 kmp cât avea România după pierderile teritoriale din 1940 sau 245.885 kmp cât avea România în momentul octombrie 1941).
Programul urma să fie realizat în etape. Trebuia să fie făcut schimbul de populaţie total şi obligatoriu cu fiecare dintre ţările vecine. Manuilă propune chiar o succesiune, necesară mai ales pentru că uneori schimbul de populaţie cu o ţară afecta direct şi altă ţară.
Schimbul de populaţie între România şi Iugoslavia avea în vedere evacuarea sârbilor din Banatul românesc (42.472) şi aducerea în România a românilor din Serbia: românii din Banatul sârbesc (67.897) şi românii din Timocul sârbesc, în nordul Serbiei (cea 400.000), în total 467.897 persoane.
Schimbul de populaţie între România şi Bulgaria urma să aibă ca punct de pornire recuperarea de către România a unor părţi din Cadrilater. Alături de populaţia din acest teritoriu, toţi bulgarii din România (în total 179.046) urmau să treacă în ţara de origine: bulgarii din Banat (10.012), cei din Basarabia (136.726), dar şi cei din Muntenia şi Moldova (5.308). Bulgaria va ceda României pe românii din regiunea Vidin şi din valea Dunării, în număr de aproximativ 85.000. Teritoriul din Cadrilater cedat de Bulgaria urma să fie compensat pe seama Iugoslaviei, prin anexarea de către Bulgaria a unui teritoriu corespunzător în valea Timocului, care urma să fie evacuată de români.
Schimbul de populaţie cu Ungaria urma să se desfăşoare de-a lungul graniţei pe care o proiecta Sabin Manuilă. Pentru că numărul ungurilor care urmau să plece din România ar fi fost mai mare decât cel al românilor care veneau din Ungaria (1.353.276 unguri contra 181.971 români retraşi de la graniţa de vest, plus
31 S. Manuilă nu menţionează expres în materialul său acest teritoriu fost cehoslovac pe care îl străbate linia ferată de care vorbeşte. Frasin este numele românesc al oraşului cehoslovac/slovac de dinainte de 1938/1939 Jasina sau Jasine. In 1941, sub administraţie ungară, el avea numele Korosmezo. Azi, Yasinya în Ucraina.
în anii ’20 s-au purtat negocieri între România şi Polonia pentru un eventual schimb de teritorii care să asigure legătura strategică dintre Bucovina şi Maramureş. Partea română a cerut capătul de sud al regiunii Kosow, o limbă de pământ între România şi Cehoslovacia, prin care se făcea legătura între Bucovina şi Maramureş; Florin Anghel, Despre o problemă aproape necunoscută: frontiera romăno-polonă in perioada interbelică, 1918-1939, în „Revista istorică”, t. VIII, 1997, nr. 3—4, p. 255-270.
144 Viorel Achim 12
44.688 români din Ungaria propriu-zisă), urma ca primilor să li se pună la dispoziţie şi alte teritorii în afara celor ce urmau să fie cedate de România. E vorba de Carpaţii Păduroşi – de unde populaţia locală (rutenii sau ucrainenii) urma să fie colonizată în Transnistria – şi de Banatul sârbesc – care urma să revină şi el Ungariei, eventual fără o mică fâşie din dreptul Belgradului. Se prevedea, de asemenea, plecarea sârbilor din Backa şi din Banatul sârbesc, în număr de 502.415, pentru a face loc ungurilor. Aceşti sârbi ar fi urmat să fie duşi în Timoc, în locul românilor strămutaţi în Ardeal. România ar putea mări posibilităţile de colonizare a ungurilor prin cedarea colţului de nord-vest al judeţului Timiş-Torontal.
în ultima etapă a schimbului de populaţie, ruşii şi ucrainenii din România (de fapt, în cvasitotalitate din Basarabia şi Bucovina), în total 991.265, urmau să fie schimbaţi pentru românii de dincolo de Nistru (din U.R.S.S.), al căror număr Manuilă îl evaluează la cea 800.000. Această mutare urma să afecteze şi pe cei cea 60.000 de ucraineni din partea Pocuţiei ce urma să fie alipită la România. Rectificarea de frontieră în judeţele Cernăuţi şi Hotin se făcea ca o compensaţie pentru această parte a Pocuţiei.
Sunt avute în vedere şi implicaţiile regionale ale fiecăruia dintre schimburile preconizate. Uneori e vorba de acţiuni care afectează şi alte ţări, nu numai pe cele care fac respectivul schimb de populaţie. Pierderea suferită de Bulgaria prin cedarea către România a aproximativ unei treimi din Cadrilater urma să fie compensată prin extinderea pe seama Iugoslaviei, în valea Timocului, părăsită de români. Ungaria urma să obţină şi alte teritorii de la Iugoslavia, în afară de Backa, pe care o stăpânea din aprilie 1941; anume, Banatul sârbesc, eventual fără o fâşie din dreptul Belgradului. Pentru a face loc ungurilor evacuaţi din Transilvania, sârbii din Backa şi Banatul sârbesc urmau să fie mutaţi în valea Timocului părăsită de români. Pentru a se face loc ungurilor din Transilvania (sunt avuţi în vedere secuii din estul Transilvaniei), rutenii (ucrainenii) din Carpaţii Păduroşi (Pocuţia) urmau să fie şi ei transferaţi în Transnistria. Reglementarea se face pe seama Iugoslaviei, „care nu pierde decât un teritoriu locuit de minoritari”. Schimburile inegale de populaţie sunt însoţite de corecturi teritoriale. Observăm că în această privinţă Manuilă exprimă, de fapt, principiul care a fost avansat de partea română la tratativele cu Ungaria din vara lui 1940.
Problema celorlalte minorităţi naţionale din România, altele decât cele „cu tendinţe centrifugale”, nu putea fi rezolvată prin schimb de populaţie. Manuilă le menţionează în proiectul său şi expune soluţia, fără să ofere însă un plan de acţiune.
în ce-i priveşte pe germani (saşii din Transilvania şi şvabii din Banat), Manuilă arată că toate indiciile pledau pentru repatrierea lor în Reich, la încheierea războiului. El ţinea seama, evident, de politica de repatriere a etnicilor germani promovată de Germania nazistă. în cadrul acesteia se realizase anterior plecarea în Reich a germanilor din Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. Problema turcilor „se va soluţiona definitiv prin transferul treptat, operat de guvernul turc”. Era vorba de convenţia încheiată între guvernele României şi Turciei la 4 septembrie 1936, care stipula posibilitatea emigrării voluntare pentru minoritatea turcă musulmană din
13 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 145
Dobrogea. Convenţia a funcţionat şi în anii războiului şi până la 15 aprilie 1941 plecaseră deja 70.000 de etnici turci33.
Pentru populaţia evreiască şi cea ţigănească Manuilă foloseşte termenul de „transfer unilateral”: „Problema evreiască şi cea ţigănească nu intră în cadrul soluţiunilor de schimb de populaţie, ci de transfer unilateral şi va fi expusă într-un memoriu special.” Nu cunoaştem memoriul la care se referă Manuilă, pentru a ne da seama de semnificaţia termenului „transfer unilateral”. E clar însă că el ţine seama de situaţia specifică a acestor populaţii, care nu aveau un stat „al lor”. Nu este exclus ca Manuilă să fi avut în vedere Transnistria, unde deportările începuseră deja în septembrie 1941. Mai degrabă însă, cel puţin în ce priveşte populaţia evreiască, el preconizează emigrarea forţată, idee larg răspândită în epocă în rândurile clasei politice româneşti.
Calculele privind populaţiile care urmau să facă obiectul schimburilor sau transferurilor de populaţie sunt făcute, în ce priveşte România, pe baza datelor recensământului populaţiei din anul 1930. Acest recensământ, care a fost realizat sub directa conducere a lui Sabin Manuilă (atunci director al Institutului de Demografie şi Recensământ), redă fidel compoziţia etnică a ţării în acel moment. Când se referă la populaţia viitorului stat în graniţele preconizate de el, Manuilă ia în calcul şi creşterea estimată a populaţiei României între 1930-1941, anume 2.000.000 persoane. In ce-i priveşte pe românii din ţările vecine, cifrele lui Manuilă sunt mai mult estimări. Pentru românii din U.R.S.S. el dă cifra de 800.000. Reprezentanţii Institutului Central de Statistică ce s-au ocupat în 1942-1943 de recenzarea românilor din teritoriile sovietice au găsit însă aici doar 400.000 de români (250.000 în Transnistria şi 150.000 la est de Bug). Cifrele pentru celelalte comunităţi româneşti din străinătate sunt, desigur, mai apropiate de realitate. Simt mai mari decât datele oficiale ale recensămintelor datorită tendinţei din aceste ţări de minimalizare a numărului minoritarilor.
Proiectul lui Sabin Manuilă are în vedere plecarea din România a unui număr de 3.581.618 minoritari şi sosirea unui număr de 1.602.359 români din ţările vecine. Această din urmă cifră însemna, practic, totalitatea populaţiei de origine română din ţările vecine. România viitoare ar fi urmat să aibă o suprafaţă de 290.126,5 kmp (faţă de 295.049 kmp, cât avusese România Mare) şi o populaţie de 18.036.087 locuitori (faţă de 18.057.028 locuitori, cât avusese România Mare în 1930). Din totalul populaţiei românii urmau să fie – luându-se în calcul şi creşterea populaţiei în intervalul 1930-1941 – în număr de 16.402.966 (90,9% din populaţia totală); germanii – 819.963 (4,5%); turcii şi tătarii – 194.604 (1,1%); alţii – 618.554 (3,4%). Dacă România Mare avusese un procent al populaţiei minoritare de 28,1% (la recensământul din 1930), România din proiectul lui Manuilă urma să aibă doar 9,1% minoritari. Aceste cifre urmau să sufere modificări odată cu plecarea germanilor, a turcilor (şi tătarilor) şi cu „transferul unilateral” al ţiganilor (care erau incluşi la rubrica „alţii”). Procentul românilor s-ar fi apropiat atunci de 100%.
33 D. Gherasim, op. cit., p. 69-72.
146 Viorel Achim 14
Vedem, aşadar, că omogenizarea etnică a României în graniţele pe care le are în vedere Sabin Manuilă presupunea un şir de mişcări de populaţie. Aproximativ şase milioane de persoane urmau să fie dislocate din zonele lor de baştină.
Observăm că, cu unele mici excepţii, proiectul lui Manuilă se circumscrie spaţiului etnic românesc. Nu se vorbeşte de încorporarea la România a unor teritorii neromâneşti sub aspect etnic. Nu este avută în vedere nici anexarea Transnistriei (cerută de unele voci în primele luni de după declanşarea războiului împotriva U.R.S.S.), nici a Banatului iugoslav (de asemenea, cerută de unii). Modificarea vechilor frontiere statale şi etnice preconizată de Manuilă este motivată prin raţiuni strategice sau ţinându-se seama de decalajul numeric între populaţiile care urmau să facă obiectul unui schimb. Există şi replieri ale frontierei etnice în defavoarea românilor. Sub acest aspect, proiectul lui Manuilă se deosebeşte fundamental de unele proiecte româneşti din acel timp – care propuneau anexarea unor teritorii locuite majoritar de alte popoare – şi de proiectele elaborate în alte ţări, care ridicau pretenţii asupra unor teritorii străine sub aspect etnic. Dacă facem abstracţie de ajustările de frontieră, inclusiv în Cadrilater, proiectul lui Manuilă nu arată ambiţii imperialiste.
în acelaşi timp, proiectul lui Manuilă nu este rasist, cum a fost cazul cu Generalplan Ost – planul german vizând restructurarea etnică a Europei de Est. De asemenea, în formulările acestui proiect nu există nimic genocidal. Credem că nu avem motive să afirmăm că, în viziunea lui Manuilă, „transferul unilateral” al evreilor şi ţiganilor – era avută în vedere, probabil, Transnistria – trebuia să însemne distrugerea fizică a acestor populaţii – aşa cum se va întâmpla în realitate cu o mare parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina, precum şi cu mulţi dintre ţiganii deportaţi acolo.
Proiectul pe care l-am analizat în detaliu, din octombrie 1941, este cel mai important material elaborat de Sabin Manuilă în chestiunea schimbului de populaţie. Proiectul este important şi pentru că a fost primul care a oferit guvernului Antonescu un plan de acţiune în domeniul politicii de populaţie. El nu a devenit stricto sensu un program oficial al guvernului Antonescu. Nici nu a existat un text care să fi fost adoptat de guvern ca program în acest domeniu. însă politica promovată de statul român în anii 1941-1944 faţă de minorităţile aparţinând naţiunilor titulare în ţările vecine şi faţă de etnicii români de peste graniţă a fost în mare parte în concordanţă cu ideile expuse de Manuilă.
Proiectul lui Manuilă a fost urmat de alte materialele cu conţinut similar sau care se circumscriau politicii de omogenizare etnică. Dintre acestea a fost publicat recent un proiect elaborat de guvernul de la Bucureşti în toamna anului 1943 pentru schimbul de populaţie româno-ruso-ucrainean. Obiect al acestui schimb de populaţie urmau să fie cei 930.000 de ruşi şi ucraineni din Basarabia, Bucovina şi Delta Dunării şi cei cea 400.000 de români din teritoriile sovietice34. Proiectul din
V. Achim, Proiectul guvernului de la Bucureşti vizând realizarea schimbului de populaţie româno-ruso-ucrainean (1943), în „Revista istorică”, t. XI, 2000, nr. 5-6, p. 395^121; textul propriu-zis al proiectului, p. 405^120.
15 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 147
1943 este mai detaliat decât cel al lui Manuilă, referindu-se la toate aspectele acestui schimb de populaţie, inclusiv la transport, finanţare, averea celor strămutaţi, îngrijirea sanitară, propagandă ş.a.m.d.
Şi acest proiect şi cel elaborat de S. Manuilă aveau ca scop ultim obţinerea unei legitimităţi etnice 100% pentru graniţele ţării. In acei ani factorii politici români considerau că recunoaşterea internaţională a apartenenţei la România a provinciilor pierdute în 1940 nu putea veni decât de la o conferinţă de pace care să aplice principiul etnic la stabilirea frontierelor. Numai că aplicarea cu rigoare a principiului etnic nu era întrutotul favorabilă aspiraţiilor româneşti. România nu ar fi putut justifica din punct de vedere etnic păstrarea în întregime a respectivelor provincii. Existau zone în care minorităţile etnice erau în majoritate absolută sau relativă. în plus, unele astfel de zone erau situate la frontieră, în prelungirea teritoriului etnic vecin. Soluţia era cea pe care o exprima Vasile Stoica, ministru plenipotenţiar la Ministerul Afacerilor Străine şi preşedinte al Comisiei de Coordonarea Lucrărilor pentru Pregătirea Documentării privind Poziţia Internaţională, Drepturile şi Interesele României, într-o notă de serviciu prezentată preşedintelui Consiliului de Miniştri la 1 mai 1942: „Pentru noi este deci o necesitate inexorabilă ca în teritoriul românesc ce revendicăm să creiem, până la sfârşitul războiului, prin schimb de populaţiune, o astfel de situaţie etnică încât prin nici o interpretare a „Chartei” („Charta Atlanticului” – n. VA.) sau a declaraţiunilor Domnilor Hitler şi Mussolini revendicările noastre să nu poată fi contestate şi amputarea patrimoniului românesc să nu fie posibilă.”35 Altfel spus, România trebuia să opereze în teritoriul pe care îl controla modificările etno-demografice dorite, astfel încât sfârşitul conflagraţiei să găsească România cu problemele „rezolvate”. Aceasta însemna eliminarea enclavelor minoritare de pe teritoriul României şi aducerea în ţară a etnicilor români de peste graniţă. Mijlocul principal de realizare erau schimburile de populaţie cu ţările vecine.
Scenariul elaborat de Sabin Manuilă şi politica de omogenizare etnică a României promovată de guvernul Antonescu nu s-au materializat în anii războiului decât într-o mică măsură. Nu era vorba doar de problemele financiare şi de organizare deosebite pe care le presupuneau astfel de operaţiuni de mare amploare, dificile pentru o ţară angajată în război, cum era România. Realizarea schimburilor şi transferurilor de populaţii depindea şi de o serie întreagă de factori externi: încheierea unor acorduri cu acest conţinut cu ţările vecine, obţinerea sprijinului Germaniei pentru modificări teritoriale şi etnice în zona sa de dominaţie, obţinerea unor garanţii că modificările operate de guvernul român vor fi recunoscute internaţional în cazul că pacea va fi impusă de anglo-americani, etc. în acelaşi timp, politica guvernului nu a fost întotdeauna coerentă şi consecventă. Abordarea unei probleme s-a schimbat uneori în funcţie de conjunctură.
Ceea ce s-a realizat efectiv din programul de omogenizare etnică al guvernului român au fost în general chestiuni mărunte, care au privit grupuri
148 Viorel Achim 16
restrânse de populaţie. Aici intră: repatrierea în Ungaria a unei părţi a populaţiei de limbă maghiară (ciangăi) din Moldova; continuarea plecării populaţiei turce din Dobrogea; colonizarea în Bucovina şi Basarabia, pe terenurile rămase libere prin plecarea etnicilor germani, a unora dintre românii evacuaţi din Cadrilater; repatrierea unor grupe etnice româneşti din U.R.S.S.36 Deportarea în Transnistria a evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi cea a unei părţi a populaţiei ţigăneşti din ţară au fost componente ale politicii de omogenizare etnică. [Deci, nicidecum nu au avut o componentă intenționt genocidară. i.c.]
Marile schimburi de populaţie plănuite de Manuilă, în care urmau să fie cuprinse sute de mii, în unele cazuri chiar peste un milion de oameni, nu au avut loc. Aceasta mai ales datorită implicaţiilor la nivel internaţional. Guvernul român a trebuit să fie atent la încercările Ungariei şi ale unor cercuri politice şi diplomatice germane de a prezenta „extinderea” spre răsărit a României (prin realipirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei) ca o compensaţie pentru pierderea nordului Transilvaniei. în plus, Ungaria s-ar fi putut folosi de precedentul creat de România pentru a duce la capăt ceea ce începuse încă în toamna lui 1940: eliminarea elementului românesc din nordul Transilvaniei. Unele planuri germane şi ungare preconizau o împingerea spre est a graniţelor etnice şi politice din această parte a Europei37. Nici în perioada de sfârşit a războiului şi nici în anii imediat postbelici în România nu s-au luat măsuri de purificare etnică, aşa cum a fost cazul altor ţări est-europene. Aceasta s-a datorat, desigur, în primul rând conjuncturii internaţionale, dar şi soluţiilor care au fost găsite în acel moment în România pentru problema minorităţilor naţionale. [s.n. i.c.]
POPULATION EXCHANGE PN SABiN MANUILA’S VIEWS
Abstract
During World War Two, the idea to create ethnically homogeneous states was thought out by all the governments of the countries in Central and South-Eastern Europe. In their plâns of post-war reorganisation, the western powers including Great Britain and the United States also believed that ethnical problems could be solved by expulsion and population exchange. România was not an exception in this respect. The policy of the Antonescu government towards ethnical minorities, as well as a good number of his internai and externai acts were subordinated directly or indirectly to the idea of ethnical purification of the country. After România had lost in the summer of 1940 almost a third of its territory and population, the Romanian political class believed that minorities were a factor of dissolution, while ethnical homogeneisation was liable to secure cohesion.
The main Romanian theoretician of ethnical homogeneisation was Sabin Manuilă (1894-1964). A demographer and a statistician, Manuilă became aware
36 Date sumare despre aceste aspecte la J. B. Schechtman, op. cit.,passim; D. Bancoş, op. cit.,passim. Aceste consideraţii la V. FI. Dobrinescu, I. Constantin, op. cit., p. 247-252.
17 Schimbul de populaţie în viziunea lui Sabin Manuilă 149
that the concept of population exchange as a means to solve conflicts between states was steadily making progress in the thinking of the time. He was the first to write in România about the population exchange with neighbouring countries in 1929. Manuilă held an important part in introducing the idea of population exchange to the Romanian intellectual milieu, and, in the summer of 1940, on the agenda of the Romanian government. As an expert in ethnical issues and director of the Central Institute of Statistics, Manuilă contributed to laying the bases of the ethnic policy of the Antonescu government.
Manuilă did not publish any specific works on the issue of ethnical homogeneisaiton and population exchange as a means to accomplish this homogeneisation, but these issues are tackled in his demography writings published after 1940. Of great importance in this field are a number of studies and papers drawn up during the war and preserved in the archives, especially in the Sabin Manuilă Fund of the National Archives of România. These writings, most of them under the name of Population Policy, were addressed to the government. They show Manuilă’s views on ethnical homogeneisation and population exchange, including his recommendations for a government policy in the field.
The present study makes an analysis of this material dating to 1940-1941.
Among the writings of Sabin Manuilă on the issue of population policy, the most elaborate piece is a project of population exchange between România and the neighbouring countries, addressed to Marshall Ion Antonescu on 15 October 1941 under the form of a memoir. It is a new occasion for Manuilă to assert that the only solution to România’s ethnical problems was the ethnical homogeneisation of the country. The Romanian government had to pursue not only the goal of recovering the borders from before 1940, but also the ethnical homogeneisation of the country. The naţional ideal, writes Manuilă, should be „an ethnically homogeneous România, encompassing all the Romanians,” or a „Romanian România,” a country in which „political and ethnical borders should overlap.” Ethnical homogeneization could be achieved by taking out ethnical minorities and taking in „Romanians by blood.” A „total and compulsory exchange” should have been made with each of the neighbouring countries.
The program would have been implemented in several steps. Manuilă even offered a succession of these steps, given the fact that population exchange with one country was liable to also affect a third party. Figures are given for each particular population exchange with Yugoslavia, Bulgaria, Hungary, and Ukraine. Several factors are taken into consideration. The borders of Greater România were to be reconsidered out of strategic and ethnical reasons – in this latter case, the ratio between the number of individuals belonging to the minorities who were supposed to leave România and the ethnic Romanians that would have been taken in. As to other ethnical minorities, Manuilă suggests only a general solution; he speaks of a transfer of these populations into their countries of origin (the Germans and the Turks) or a „unilateral transfer” (the Jews and the Gypsies).
150 ViorelAchim 18
Manuilă’s project had in view the departure from România of 3,581,618 individuals belonging to the minorities and the coming in of 1,602,359 Romanians from the neighbouring countries. Within the borders contemplated by Manuilă, România would have had a surface of 290,126.5 sq. km (as compared to the 295,049 sq. km of Greater România), and a population of 18,036,087 inhabitants (as compared to 18,057,028 inhabitants in 1930). Out of the total of the population, the Romanians would have accounted for 90.9 %, and the minorities for 9.1 % (as compared to a 28.1 % ratio for the minorities in 1930). However, these figures would have changed still further after the departure of the Germans, the Turks and Gypsies, included in the 9.1 %.