 CD1.884 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.106.166
POLITICA A CREEAT DOCTRINA PROTESTANTĂ Este interesant de urmărit modul în care Scriptura, odată detașată de autoritatea eclezială, devine vulnerabilă la exploatarea politică. Conducătorii și ideologii ambițioși îi înalță în mod constant pe reformatori sau voci morale cu credibilitate religioasă, nu pentru a se supune adevărului divin, ci pentru a valorifica Scriptura ca instrument de control social. Acest lucru nu este întâmplător și nici nou. Gânditori diverși precum Averroes, Marsilius din Padova și Niccolò Machiavelli au susținut în mod explicit că religia este cea mai utilă nu ca adevăr, ci ca mijloc de guvernare a maselor: modelarea comportamentului, legitimarea autorității și suprimarea dezordinii. Acum cinci sute de ani, faimosul „reformator” Martin Luther scria: „Un creștin este un domn perfect liber al tuturor, nu este supus nimănui” și că „un simplu laic înarmat cu Scriptură trebuie crezut superior unui papă sau unui conciliu fără ea” – Sole Scriptura. Mai puțin de o jumătate de deceniu mai târziu, Germania era în plină rebeliune în ceea ce se numește acum Războiul Țăranilor Germani, ai cărui războinici au justificat jaful și crimele folosind doar Scriptura. Luther a răspuns îndemnându-i pe prinții germani să „lovească, să ucidă și să înjunghie” pe rebeli, negându-le competența de a interpreta Scriptura Sfintă și revendicând această autoritate pentru sine. Aceasta a stabilit pilonul dublu standard al doctrinei protestante care a semănat rebeliune, moarte și tiranie timp de cinci secole și mai mult, și anume Sola Scriptura ca armă politică. Ceea ce a realizat Reforma nu a fost purificarea Scripturii, ci o cultură care nu poate decât să o folosească tocmai în acest scop. La un secol după ce „Reforma” lui Luther se răspândise peste Canalul Mânecii în Marea Britanie, când Henric al VIII-lea și-a asumat această autoritate prin Actul Supremației – ucigându-și toți supușii care nu i-au aprobat în mod explicit uzurparea – era clar că, odată cu pierderea autorității Bisericii Catolice, Sola Scriptura a adus moartea unității nu doar în cadrul creștinătății, ci în cadrul fiecărei entități politice infectate de aceasta. După domnia tiranică a lui Henric, această nouă libertate de a traduce și interpreta Scriptura de către cei puternici s-a transformat în lupte pentru putere despre cine interpretează Scriptura și cu ce autoritate: Dreptul Divin al Regilor, expertul educat, omul prosper și muncitor care este evident un sfânt binecuvântat de Dumnezeu, cel care putea interpreta limba străveche, evreul a cărui descendență se întoarce până la Avraam, credința simplă a celor blânzi care vor moșteni pământul. Odată ce Scriptura a fost separată de Biserica care a canonizat-o, interpretarea a încetat să mai fie un act de ascultare și a devenit un act de dominație. Ceea ce a urmat nu a fost reînnoirea spirituală, ci fragmentarea adevărului de-a lungul straturilor sociale. Fiecare ordin social – nobili, negustori, țărani – nu a adoptat doar o teologie; a fabricat una, extragând din Scriptură orice îi justifica puterea, bogăția sau nemulțumirea. Anglia oferă cel mai clar studiu de caz al acestui proces, deoarece nu a respins doar Roma, ci a naționalizat revelația. Pentru clasele nobiliare din Anglia, Reforma nu a fost o trezire spirituală, ci o legalizare a furtului. Confiscarea de către Coroană a proprietăților bisericești în temeiul Actului Supremației a transferat în mâini aristocratice vaste suprafețe de pământ deținute odinioară si pentru îngrijirea săracilor. Dar jaful singur nu putea asigura legitimitatea. Ceea ce era necesar era o religie capabilă să binecuvânteze ceea ce fusese luat. Anglicanismul a apărut pentru a satisface această nevoie: nu o credință nouă, ci o cochilie de formă catolică atent conservată, golită de autoritatea papală și umplută cu putere aristocratică. Episcopii au rămas, ceremoniile au dăinuit, veșmintele și tămâia au supraviețuit, dar autoritatea de a vorbi în numele lui Dumnezeu curgea acum de la tron și, prin el, către nobilimea care prospera sub protecția sa. De-a lungul timpului, acest lucru a produs nu doar o teologie, ci un nou cod moral; unul înrădăcinat mai puțin în sfințenie decât în etica nobilimii. Îmbrăcămintea adecvată, vorbirea măsurată, ceremonia corectă, curtenirea și manierele rafinate au devenit semne exterioare ale virtuții interioare. A-ți cunoaște clasa socială, a-i onora pe cei superiori cu deferență și a-i trata pe cei inferiori cu reținere binevoitoare se presupunea că reflectă bunăstare morală și chiar sănătate spirituală. Cel mai mare viciu nu era nedreptatea, ci grosolănia; cea mai mare laudă nu era sfințenia, ci respectabilitatea. În acest fel, eticheta a înlocuit în liniște penitența, buna educație a înlocuit harul, iar încrederea în mântuire nu se găsea la altar sau la confesional, ci în oglinda propriei decențe cultivate. După cum spunea Oscar Wilde, „Biserica Catolică este doar pentru sfinți și păcătoși. Pentru oamenii respectabili, Biserica Anglicană este potrivită.” Clasa negustorilor avea puțină răbdare pentru maniere și deloc pentru ceremonie. Ceea ce aveau nevoie era validarea. Teologia calvinistă a oferit-o. Predestinarea poate provoca anxietate; la urma urmei, profetul Maleahi ne spune: „L-am iubit pe Iacov, dar l-am urât pe Esau”, ridicând întrebarea: „Care frate sunt eu?”. Meditând asupra acestei întrebări, predestinarea a transformat succesul economic în confirmare metafizică. Prosperitatea a devenit dovada alegerii. Munca grea a devenit sacramentală. Eficiența a devenit ascultare de Dumnezeu. Scriptura a fost extrasă pentru principii, nu mister. Hristos a devenit un administrator de talente, mai degrabă decât refugiul pentru sufletele sărace. În acest cadru, sărăcia a încetat să mai fie tragică și a devenit un diagnostic social. Săracii nu erau asupriți; erau nealeși. Caritatea era permisă, dar numai în măsura în care nu întrerupea productivitatea. Calvinismul nu doar tolera capitalismul; l-a botezat pe uscat calvinistii nu au cristelnită. Cei zdrobiți atât sub nobilime, cât și sub negustori nu găseau prea multă alinare în niciunul dintre ei. Cu mănăstirile distruse și pământurile comune închise, săracii s-au îndreptat către Scriptură ca manifest. Sectele radicale au smuls versete din context și au proclamat Împărăția imediat la îndemână. Faptele Apostolilor au devenit un program economic: „nimeni nu pretindea proprietate privată asupra vreunei posesiuni, ci tot ce deținea era deținut în comun”. Apocalipsa a devenit un calendar. Fără nicio Biserică care să limiteze interpretarea, fiecare nemulțumire putea fi sfințită. Violența a urmat inevitabil. Aceiași reformatori care lăudau interpretarea privată au zdrobit-o atunci când amenința ordinea. Acest model nu s-a încheiat în Anglia. A traversat Atlanticul, transformându-se și adaptându-se la noile ambiții politice și economice din Lumea Nouă. Scriptura era citită pentru a justifica ordinea, dar Plantația necesita o „Instituție Peculiară”. Economia Plantației necesita o forță de muncă stabilă, care să poată rezista soarelui fierbinte și mediului mlăștinos și predispus la malarie din Sud. Nu numai atât, dar se cerea ca această forță de muncă să fie stabilă, autoreplicantă și moștenibilă; adică, trebuia să fie proprietate. Cu cooperarea prezbiterienilor și baptiștilor din Sud – care justificau bogăția ca semn al binecuvântării divine și sărăcia ca semn al dizgrației divine – au găsit justificare pentru sclavia bunurilor mobile în ceea ce se numea „Blestemul lui Ham”, care confunda blestemul Canaanului de către Noe cu tatăl său Ham și, în cele din urmă, cu întregul continent Africa, unde credeau că se stabiliseră hamiții. Acum era simplu: negrii erau sclavi pentru că fiul lui Noe, Ham, privea goliciunea tatălui său… evident. După cum explică teologul baptist Thorton Stringfellow: „Înrobirea rasei africane este atribuită blestemului profetic rostit de Noe… Dumnezeu însuși a rânduit această condiție.” În Noua Anglie, descendenții puritani ai tradiției calviniste au ales o cale radical diferită. Modelată de un mediu stâncos, un sezon de creștere scurt și o economie construită pe muncă calificată – comerț, pescuit, construcții navale și meșteșuguri – sclavia nu a atins niciodată aceeași necesitate economică sau prestigiu social pe care l-a avut în Sud. Modelele de așezări dense și creșterea rapidă a populației au creat în schimb o presiune constantă pentru terenuri, făcând conflictul cu triburile native mai imediat și adesea mai brutal. Combinate cu concurența morală din partea quakerilor și o tendință tot mai mare de a privi de sus societatea sudică ca fiind coruptă și decadentă, locuitorii din Noua Anglie[Nord Estul SUA] au citit din ce în ce mai mult Biblia ca pe un instrument de purificare și avertizare pentru a-i biciui pe păgâni din țară. Increase Mather a afirmat explicit că „Dumnezeu le-a făcut așa cum a făcut canaaniților”, în timp ce fiul său, Cotton Mather, a încadrat îndepărtarea nativilor ca o curățare providențială a pământului pentru „Israelul englez”. Pentru cei înrobiți, teologia protestantă a ajuns lipsită de rafinament, filozofie și reținere. Renașterea baptistă a oferit o credință brută, accesibilă. Mântuirea însemna rezistență. Hristos era slujitorul suferind. Raiul era dreptatea amânată. Scriptura era consolare. Atlanta 9/04/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
TOATE RĂZBOAIELE SUNT RĂZBOAIE ALE BANCHERILOR
– Iranul și jocul final al bancherilor
De Ellen Brown – https://ellenbrown.com/2026/04/11/all-wars-are-bankers-wars-iran-and-the-bankers-endgame
Motto: Cel mai detestat mod de a face bani, și pe bună dreptate, este camăta, care obține un câștig din banii înșiși, și nu din utilizarea naturală a acestora. Căci banii au fost meniți să fie folosiți în schimb, dar nu să crească cu dobândă.” ~ Aristotel (384-322 î.Hr.)”
https://www.globalresearch.ca/all-wars-bankers-wars-iran/5922072
Ellen Brown, Author at Global Research
„Puterile capitalisului financiar aveau un alt scop de anvergură, nimic mai puțin decât crearea unui sistem mondial de control financiar în mâini private, capabil să domine sistemul politic al fiecărei țări și economia lumii în ansamblu.” – Prof. Caroll Quigley, Universitatea Georgetown, Tragedie și speranță (1966)
În februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat atacuri aeriene surpriză asupra Iranului. Motivele invocate oficial – împiedicarea achiziției de către Iran a unei arme nucleare și împiedicarea agresiunii sale – nu au rezistat examinării atente. După cum a documentat James Corbett în episoade recente din Raportul Corbett, pretextul nuclear pare a fi propagandă reciclată pentru evitarea aprobarii actiunii de Consiliul de Securitate ONU, iar amploarea și momentul atacurilor ridică întrebări mai profunde cu privire la motiv.
Teza conform căreia „Toate războaiele sunt războaie ale bancherilor” a fost popularizată de Michael Rivero într -un documentar din 2013 cu același nume . Articolul său însoțitor începe cu un citat din Aristotel:
“Cel mai detestat mod [de a face bani], și pe bună dreptate, este camăta, care obține un câștig din banii înșiși, și nu din utilizarea naturală a acestora. Căci banii au fost meniți să fie folosiți în schimb, dar nu să crească cu dobândă.”
Rivero urmărește apoi modul în care interesele bancare private au finanțat și au profitat de pe urma conflictelor de ambele părți timp de secole – de la înființarea Băncii Angliei în 1694 pentru a finanța războaiele lui William al III-lea până la războaiele moderne de schimbare de regim.
Dominare financiară pe întreg spectrul
Alți comentatori fac referire la raportul Proiectului pentru Noul Secol American (PNAC) intitulat „ Reconstruirea Apărării Americii ” (septembrie 2000), care solicita forțelor militare americane „cu spectru complet” pentru a atinge preeminența globală. Acesta postula necesitatea unui „eveniment catastrofal și catalizator – precum un nou Pearl Harbor” pentru a accelera transformarea militară prevăzută de autori.
Acesta a fost urmat de un interviu acordat Democracy Now în 2007 , în care generalul Wesley Clark a dezvăluit că, la câteva săptămâni după 11 septembrie, i s-a arătat un memoriu clasificat al Pentagonului care prezenta planuri de „a distruge șapte țări în cinci ani”: Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și, în final, Iranul. Primele șase au fost destabilizate de atunci sau au suferit schimbări de regim. Iranul, considerat premiul suprem pentru dominația Orientului Mijlociu și controlul petrolului, rămâne ultimul rămas încă in viață.
De ce acele șapte și de ce a fost Iranul premiul suprem?
Articolul lui Greg Palast din 2013, intitulat „ Larry Summers și memoriul secret despre «finalul jocului» ”, a furnizat logica financiară lipsă. În 1999, lumea a fost deschisă tranzacțiilor cu instrumente derivate nereglementate, astfel încât obligațiunile suverane, fluxurile de petrol, rutele de transport maritim și politicile privind riscurile de război puteau fi garantate, reipotecate (gajate de mai multe ori) și pe care se puteau juca. Punctul central a fost Acordul OMC privind serviciile financiare din 1997 (al Cincilea Protocol la GATS), care a intrat în vigoare în 1999.
Niciuna dintre cele șapte țări vizate nu a aderat la OMC[Order Management Cycle] și nici nu erau membre ale Băncii Reglementelor Internaționale (BRI). Aceasta le-a plasat în afara ramurii de reglementare pe termen lung a băncii centrale din Elveția, a băncilor centrale. Alte țări care au fost ulterior identificate drept „ state necinstite ” nu au fost nici ele membre ale BRI, inclusiv Coreea de Nord, Cuba și Afganistan.
În ceea ce privește Iranul, acesta nu este doar cea mai mare și mai puternică dintre țările islamice, ci operează și singurul regim bancar complet FĂRĂ DOBÂNDĂ (riba-free) din lume. Acest lucru contrastează direct cu modelul occidental convențional, care se bazează pe dobândă ca principal mecanism de venit.
„Banii care fac bani din ei înșiși” stă la baza complexului global de instrumente derivate, care este construit pe datorii cu dobândă rehipotecate și garantate.
Ultima piesă din grila de control financiar a fost detaliată în cartea lui David Rogers Webb din 2024, „The Great Taking” (Marea luare ).
Bula „Everything” (Bulla tuturor lucrurilor), inclusiv ceea ce unii comentatori estimează a fi peste un cvadrilion de dolari în pariuri derivate, așteaptă doar să fie scoasă din uz. Când va exploda, va declanșa falimente instituționale majore; iar conform mecanismului legal documentat de Webb, jucătorii derivați vor lua totul.
Criza asigurărilor din Hormuz din 2026, declanșată de Lloyd’s of London, ar putea fi acel punct cheie. Mai multe despre toate acestea mai jos.
Orașul Londra și haosul transformat în arme de către Lloyd
Timp de peste trei secole, City of London – „Mila pătrată” care este centrul financiar al Londrei – a finanțat ambele tabere ale războaielor și a vândut asigurări împotriva distrugerilor care aveau să urmeze. Lloyd’s of London este pilonul de asigurări al rețelei de control financiar a City-ului. Nu este de fapt o companie de asigurări, ci o entitate corporativă care „funcționează ca o piață parțial mutualizată în cadrul căreia mai mulți susținători financiari, grupați în sindicate, se reunesc pentru a pune în comun și a distribui riscurile”.
Lloyd’s și-a construit reputația pe baza performanței constante, dar performanța sa se bazează pe un cost. În 1898, a oficializat o practică îndelungată prin introducerea clauzei „Fără capturare și confiscare”, eliminând riscurile de război din polițele standard, astfel încât să poată percepe prime exorbitante la izbucnirea unui conflict. A exercitat această clauză în ambele războaie mondiale și o exercită în 2026.
După atacurile asupra Iranului, Comitetul Comun de Război al Lloyd’s și-a extins zona de „risc ridicat” din Orientul Mijlociu. Mai mulți dintre subscriitorii săi au emis notificări de anulare cu 72 de ore înainte, începând cu 5 martie, iar primele de risc de război pentru tranzitele prin Hormuz au crescut de la 0,25% la 1-5% din valoarea corpului navei.
Lloyd’s a subliniat că acoperirea rămâne disponibilă – la prețul corect. Dar pentru un petrolier de 100 de milioane de dolari, asta înseamnă 1-5 milioane de dolari suplimentari pe călătorie, o primă pe care proprietarii sunt, pe bună dreptate, reticenți să o plătească.
Scânteia Creditului Privat
Între timp, alți nori negri planează asupra pieței. Analista financiară Stephanie Pomboy avertizează că piața creditului privat, în valoare de 1,5-3 trilioane de dolari, este blocată, ceea ce forțează vânzări forțate de active lichide; iar piața obligațiunilor corporative, mult mai mare, de 5 trilioane de dolari, cotată de BBB, este în stagnare. Retrogradările vor forța vânzări în masă, iar pensiile se confruntă cu un deficit de 4 trilioane de dolari.
Criza din Hormuz oferă acceleratorul perfect pentru această criză a garanțiilor: prețurile mai mari ale petrolului creează inflație, care crește randamentele obligațiunilor (dobânzile), scăzând valoarea garanțiilor și declanșând apeluri la marjă pe tabla de joc a instrumentelor derivate.
Apelurile la marjă forțează apoi fondurile de credit private să efectueze vânzări masive.
Acesta este unul dintre motivele pentru care unii comentatori indică City-ul Londrei drept adevăratul arhitect al haosului din Orientul Mijlociu. Vechea mașinărie de asigurări de război și noua mașinărie a instrumentelor derivate funcționează împreună. Una creează prima de haos; cealaltă o obține prin reipotecare și confiscare legală.
Palast și memoriul final: Să facem lumea sigură pentru instrumentele derivate
Garanția împotriva pierderilor legate de transportul maritim este un tip de asigurare, dar o capcană mult mai mare este piața instrumentelor derivate. Vândute ca o formă de asigurare împotriva riscului de piață, instrumentele derivate sunt un joc speculativ de pariuri care extrage rente din toate fluxurile economice majore.
În articolul său din 2013, Greg Palast a prezentat dovezi ale unui memoriu secret din 1997, trimis secretarului adjunct al Trezoreriei, Larry Summers, de la Timothy Geithner (pe atunci ambasadorul SUA la OMC, care acționa în numele lui Summers), în care se descria „jocul final” al negocierilor OMC privind serviciile financiare. Geithner i-a scris lui Summers: „Pe măsură ce intrăm în faza finală… cred că ar fi o idee bună să luați legătura cu directorii generali…”
Memo-ul enumera apoi numerele de telefon private ale Goldman Sachs, Merrill Lynch, Bank of America, Citibank și Chase Manhattan, numere pe care Palast le-a confirmat ca fiind reale.
Care a fost scopul final? Palast a scris:
“Secretarul Trezoreriei SUA, Robert Rubin, făcea presiuni intense pentru dereglementarea băncilor. Acest lucru necesita, în primul rând, abrogarea Legii Glass-Steagall pentru a desființa bariera dintre băncile comerciale și băncile de investiții. Era ca și cum ar fi înlocuit seifurile băncilor cu rulete.
În al doilea rând, băncile doreau dreptul de a juca un nou joc cu risc ridicat: „tranzacționarea
cu instrumente derivate”. … Secretarul adjunct al Trezoreriei, Summers (care urma să-l înlocuiască în curând pe Rubin în funcția de secretar), a blocat prin forțe proprii orice încercare de a controla instrumentele derivate.
Dar la ce bun să transformăm băncile americane în cazinouri cu instrumente derivate dacă banii ar fugi către națiuni cu legi bancare mai sigure?
Răspunsul conceput de cele Cinci Mari Bănci: eliminarea controalelor asupra băncilor din
fiecare națiune de pe planetă – dintr-o singură mișcare… Jocul bancherilor și al lui Summers a fost să folosească Acordul privind Serviciile Financiare, un addendum abstract și benign la
acordurile comerciale internaționale supravegheate de Organizația Mondială a
Comerțului.
… Noile reguli ale jocului ar obliga fiecare națiune să își deschidă piețele către Citibank, JP Morgan și „produsele” lor derivate.
Și toate cele 156 de națiuni din OMC ar trebui să își dărâme propriile diviziuni Glass-Steagall
dintre casele comerciale de economii și băncile de investiții care joacă jocuri de noroc cu
instrumente derivate.
Acordul OMC privind serviciile financiare a devenit berbecul pentru deschiderea piețelor globale către acest joc al instrumentelor derivate. Fiecare națiune membră a fost forțată să își deschidă sistemul bancar sau să se confrunte cu sancțiuni. În 1999, porțiunea din Glass-Steagall care separa serviciile bancare de investiții de serviciile bancare de depozitare în SUA a fost abrogată, lăsând banii deponenților vulnerabili la riscul speculativ.
Instrumentele derivate au explodat apoi Obligațiunile suverane, contractele petroliere,polițele de asigurare pentru transportul maritime și primele de risc de război au fost toate împărțite în swapuri pe credit implicit, hedging-uri și alte
produse derivate.
Tranzacționarea cu instrumente derivate a devenit de atunci una dintre cele mai concentrate și profitabile afaceri de pe planetă și este controlată aproape în întregime de o mână de mega-bănci. Conform datelor de la Banca Reglementelor Internaționale și de la Oficiul Controlorului Valutar, primele cinci bănci din SUA dețin singure aproximativ 90% din totalul instrumentelor derivate bancare din SUA, JPMorgan, Citigroup, Goldman Sachs, Bank of America și Morgan Stanley dominând piața globală extrabursieră. Aceste instituții captează partea leului din profiturile din instrumente derivate, în special în perioadele de volatilitate, când „prima de haos” atinge un vârf.
„Marea Expropriere” — Capcana Legală care acordă instrumentelor derivate super-prioritate înfaliment
În cartea sa „The Great Taking”, „Marea expropiere”, David Rogers Webb dezvăluie ultima piesă a acestei grile de control financiar: practic fiecare titlu de valoare este astăzi dematerializat (digitalizat) și pus laolaltă în depozitari centrale. Modificări discrete ale Codului Comercial Uniform și ale normelor UE echivalente au transformat investitorii obișnuiți în simpli „deținători de drepturi”, deținând doar o creanță legală împotriva caselor lor de brokeraj.
[Deci dispare dreptul unora la proprietate si au numai un drept de posesie conditionata]
În ceea ce-i privește pe deponenții bancari, aceștia au fost clasificați timp de secole drept simpli „creditori” ai băncilor lor. Odată ce banii sunt depuși, titlul de proprietate trece la bancă. Deponentul deține doar o creanță contractuală (o obligație de plată) care se clasează ca o poziție de creditor negarantat în caz de insolvență.
În orice insolvență, acțiunile, obligațiunile și depozitele reprezintă garanții legale pentru complexul de instrumente derivate – garanții care au fost re-ipotecate de mai multe ori. Iar când garanția derivată dă greș, castelul de cărți re-ipotecat care a fost construit pe ea se prăbușește.
Apelurile de marjă se extind în cascadă, se declanșează super-prioritatea și începe Marea expropiere.
Sistemul bancar islamic fără dobândă din Iran: obstacolul structural
Așadar, ce conta dacă Iranul și alte câteva țări refuzau să se alăture acestui joc lucrativ al bancherilor?
Riscul era ca, atunci când deponenții și acționarii își dădeau seama că nu dețineau de fapt fondurile lor, să își mute activele în acele zone de siguranță.
Țările care nu au reușit să se alinieze la regulile de piață erau, de asemenea, ferite de sancțiunile impuse de guvernele occidentale (și aplicate de băncile și casele de compensare occidentale) asupra activelor băncii centrale rusești după invazia Rusiei în Ucraina în 2022.
În fruntea acestei bande de rezistenți s-a aflat Iranul, care, de la Legea din 1983 privind operațiunile bancare fără camătă, a aplicat singurul regim bancar complet fără dobândă (riba) din lume . Băncile sale utilizează contracte conforme cu Sharia – împărțirea profitului ( musharakah ), finanțare cu costuri plus ( murabaha) și leasing ( ijara ) – în loc să perceapă sau să plătească dobânzi.
Acest model bancar contrastează direct cu modelul occidental convențional, care se bazează pe dobândă ca principală sursă de venit și stă la baza complexului global de instrumente derivate cu datorii garantate, reipotecate.
Sistemul iranian a fost conceput pentru a elimina camăta și a alinia finanțele cu activitatea economică reală și cu partajarea riscurilor, mai degrabă decât cu datoria speculativă.
Multă vreme a fost considerat incompatibil din punct de vedere structural cu arhitectura bazată pe dobânzi și cu garanții a finanțelor din City of London și Wall Street – o arhitectură care necesită servicii perpetue ale datoriilor și active ușor de rehipotecat pentru a alimenta mașina de instrumente derivate.
Prin respingerea interesului la nivel național, Iranul s-a izolat astfel pe sine și pe partenerii săi financiari de rețeaua de control care a făcut posibilă „Marea Expropriere” globală.
Haosul din domeniul asigurărilor s-a diminuat, dar „lebăda neagră” încă plutește
Strâmtoarea Hormuz nu este complet închisă, dar traficul rămâne drastic redus în cadrul regimului de tranzit selectiv, bazat pe permisiuni, aplicat de Iran. Doar navele din națiuni „prietenoase” sau neostile sunt autorizate după o coordonare prealabilă cu autoritățile iraniene.
Persistă restanțe semnificative, peste 1.000 de nave fiind raportate ca fiind în așteptare sau deviate și peste 34.000 de rute de transport maritim redirecționate în primele patru săptămâni de la perturbări.
Facilitatea de reasigurare de 20 de miliarde de dolari a președintelui Trump, anunțată pe 6 martie, este acum operațională și a fost dublată la 40 de miliarde de dolari. Alți asigurători majori din SUA s-au alăturat, în timp ce Lloyd’s of London a fost angajat în discuții pe această temă. Facilitatea rămâne axată pe transportatorii americani, cu sprijinul guvernului SUA. Însă analiștii se îndoiesc că va reporni traficul comercial pe scară largă fără o protecție mai largă a răspunderii și condiții mai sigure.
Pe scurt, factorul declanșator al „haosului din domeniul asigurărilor” s-a atenuat, dar nu a dispărut. Primele rămân ridicate, incertitudinea persistă, iar presiunile asupra garanțiilor și instrumentelor derivate descrise de Webb sunt încă prezente.
Concluzii și rezoluții
Criza financiară globală (CFG) din 2007-2008 este considerată în prezent pe scară largă ca fiind declanșată de explozia necontrolată a instrumentelor derivate nereglementate – în special a swap-urilor pe credit implicit și a obligațiilor garantate cu creanțele – care a transformat creditele ipotecare subprime într- o bombă cu ceas sistemic .
Pagubele nu s-au limitat la Statele Unite: și țările în curs de dezvoltare au avut de suferit masiv.
Astăzi, riscul unei prăbușiri este chiar mai mare decât în timpul crizei financiare globale. Piața globală a instrumentelor derivate extrabursiere a crescut oficial la o valoare noțională de 846 de trilioane de dolari, de peste șapte ori mai mare decât întreaga economie mondială.
Soluții politice pe termen lung sunt posibile. Congresul ar putea restabili principiul Glass-Steagall și ar putea impune o taxă pe tranzacțiile financiare. Guvernele statelor ar putea să-și retragă aprobarea pentru porțiunile relevante ale UCC și să înființeze bănci publice care să poată proteja împotriva falimentelor băncilor locale.
Însă nevoia imediată în contextul actual este de a soluționa conflictul cu Iranul și de a-l rezolva rapid, înainte ca un alt șoc de tip „lebădă neagră” să aprindă lanțul de derivați și să activeze Marea expropiere finală la scară globală.
*
Ellen Hodgson Brown este o autoare, avocată, oratoare publică și susținătoare a medicinei alternative și a reformei financiare, în special a sistemului bancar public. Brown este fondatoarea și președintele Institutului Bancar Public, un grup de experți non-partizan dedicat creării băncilor publice.