Incorect Politic
Decembrie 16, 2025

Andreea Esca recunoaște Planul Kalergi cu zâmbetul pe buze

Via Evadare.ro:

Controlul mental al populației se bazează pe instituirea unor narațiuni, explicații simplificate ale realității. Unele sunt rodul coagulării naturale a unor convingeri, bazate pe experiență proprie, concluzii pe care oamenii le trag singuri despre mersul lucrurilor. Dar multe narațiuni sunt livrate de-a gata de aparatul de propagandă. Care astfel se asigură că noutățile sunt integrate în acel cadru explicativ, că primesc o semnificație și nu alta.

Impunerea narațiunilor e parte din procesul, mai amplu, de manufacturare a consensului, prin care „democrațiile” ghidonează masele în direcția aleasă de „elite”, fără a fi nevoie de violență. Rareori, se recurge la cenzură și măsuri mai brutale pentru a proteja anumite narațiuni. Sau pentru a bloca accesul la un public larg al celor care contrazic versiunea oficială. Ori pentru a opri accesul publicului la informații, care contrazic versiunea oficială.

Confruntate cu evidența, narațiunile oficiale evoluează deseori, printr-o modificare lentă. Schema clasică se mișcă astfel:

• de la: „așa ceva nu se întâmplă, e o aberație a conspiraționiștilor…. Informați-vă doar din surse oficiale.”;
• la: „se întâmplă, dar foarte rar… Statistic, nu e reprezentativ, nu aveți de ce să vă faceți griji….”;
• pe parcurs, se strecoară câte un: „de fapt, avem nevoie să se întâmple…”;
• se trece la: „se întâmplă, dar e ceva trecător….”;
• la: „se întâmplă, dar e un lucru bun! Nu e nimic nou…”;
• apoi la: „s-a întâmplat din totdeauna… Asta e ceea ce suntem, nu lăsați pe alții să ne dezbine….”.

O evoluție „de manual” pare să se fi întâmplat și cu felul în care e ambalată realitatea despre migrația de proporții în România. Mulți ani, răspândacii de mesaje ai sistemului au persiflat îngrijorările celor convinși că suntem supuși unui plan calculat de alterare a demografiei, similar cu transformarea deja vizibilă în țările Uniunii Europene. Mesajele lor inițiale erau din zona: „nu vine nimeni la noi, toți vor să fugă de aici…”.

Atitudinea batjocoritoare era susținută cu știri „de fapt divers”, răspândite insistent. Ca aceea cu afganii, care au încercat să treacă din Serbia în Ungaria. Dar s-au rătăcit și au ajuns, fără să vrea în România. Iar când i-au prins grănicerii, au început să plângă. Dacă întâmplarea s-o fi petrecut vreodată, chipurile nu plângeau că sunt arestați, plângeau că au ajuns într-un loc mult mai rău decât Afganistan. Asta era poanta reluată și în numere de stand-up.

Apoi, narațiunea a evoluat puțin, când noii conlocuitori deveniseră prea vizibili pe stradă. „Securiștii” săreau prompt în comentarii să zică: „nu rămân ei la noi… Sunt doar permise temporare de lucru… Toți vor să ajungă cât mai repede în țările din Vest… Cine-i nebun să rămână la noi!?”. Mai avea și varianta puerilă, că sunt doar permise anuale, stau un pic și se întorc în Asia, la familie. Povestea a fost treptat abandonată, mai ales după ce s-a modificat în 2024 și legea privind acordarea cetățeniei, care reducea până la doar 3 ani șederea minimă.

După care a apărut narațiunea justificativă cea mai puternică: „De ce vă opuneți migrației, dacă atât de mulți români au plecat?”. Am răspuns mai demult într-un articol diversiunilor cuprinse în acea schemă retorică, încă persistentă.

Rezultatul e mereu același în toate țările europene. Dar justificările oferite sunt altele. Celor care au avut imperii coloniale, li se spune că e o pedeapsă karmică sau obligație istorică. Celor care au fost colonii sau au dat emigranți (ca Irlanda), li se spune că e o datorie din solidaritate. Țărilor bogate, care n-au fost nici una nici alta (ca Elveția, Suedia, Norvegia, Danemarca), li se spune că sunt datoare să fie solidare și să-și exerseze toleranța. Țărilor sărace li se spune că e o mare oportunitate și o afacere să ia mână de lucru ieftină. Să profite extrăgându-i pe cei mai tineri și cu inițiativă din țări și mai sărace.

Explicația evoluează și în funcție de context. Dacă e creștere economică: trebuie să aducem, pentru că patronii nu mai fac față comenzilor, hotelurile au turiști, de care nu se pot ocupa. Dacă e perioadă de criză, șomaj, dacă sunt închise fabrici din lipsă de comenzi, nu apare mesajul că trebuie trimiși acasă ultimii veniți. Dimpotrivă, ni se spune că acum firmele au cea mai mare nevoie să dea salarii mai mici, ca să-și mai reducă din costuri. Pentru că nu își mai permit salariile nesimțite, pe care le pretind localnicii.

Foarte rar e recunoscut fără ocol că obiectivul nu e unul economic, ci direct demografic, de repopulare a țării. Zilele trecute, Andreea Esca ne-a prezentat, ca de obicei Știrile Pro TV, deschizând cu un pasaj fără perdea:

„Vârsta medie a populației României a ajuns la 45 de ani. Cu o jumătate de an peste media celorlalte țări europene, oricum îmbătrânite și ele. Și la distanță uriașă față de restul lumii, în care familiile au mulți urmași.

Sociologii spun că unica soluție de redresare este creșterea natalității. Iar singura șansă sunt, în prezent, imigranții, care se stabilesc aici, și vor face copii cu cetățenie română.”

Apoi, ni se explică ritmul stingerii neamului românesc: La fiecare 2 generații, în care cuplurile lasă în urmă un singur copil, populația pierde 3 indivizi. Dar, imediat, ni se oferă și soluția: Pakistan și India, țări cu medie de vârstă sub jumătatea noastră, la 20 de ani. (Nu se precizează și cu câți ar putea să ne „rezolve” criza demografică doar cele două: Pakistanul are 255 de milioane de locuitori, India are 1 miliard și 400 de milioane. Par destui.)

În știre, ni se mai spune că anul trecut România a pierdut peste 30.000 de locuitori. Fără să menționeze cele o sută de mii de noi permise de ședere eliberate. Pentru că, oficial, teoria înlocuirii e „conspiraționistă”.

E introdus și aducătorul de vești bune, sociologul Adrian Dan:

„Prognozele demografice arată că ne ducem în jos. Există o oarecare speranță, în momentul de față, ca urmare a imigrației. În condițiile în care imigranții, fie își vor reconstitui familiile lor de origine… Își vor aduce soțiile și vor procrea aici. Fie se vor căsători cu românce. Pentru că marea majoritate a imigranților sunt bărbați.”

Reporterița din teren completează optimismul cu concluzia:

„Aceasta este șansa și pentru Vestul Europei, unde doar valul de emigranți a temperat îmbătrânirea.”

părintele Uniunii Europene

Potrivit „verificatoarelor de conținut”, Planul Kalergi reprezintă „o teorie a conspirației”. (Se pronunță Kalerghi, cu accent pe e-ul de la mijloc.) Wikipedia merge chiar mai departe, pentru a o caracteriza ca „o teorie conspiraționistă, antisemită, despre genocidul albilor, specifică extremei drepte”. Pagina despre contele Kalergi are și ea un mesaj prevenitor deasupra, că a dat numele unei „teorii infirmate deja”.

Contele Richard Coudenhove Kalergi a fost fiul ambasadorului Austro-Ungariei în Japonia la sfârșitul secolului XIX. Și rodul relației acestuia cu o localnică, adică era pe jumătate neamț, pe jumătate japonez. Neobișnuitul acestei origini se pare că l-a marcat, într-o epocă în care discuțiile despre rasă erau la modă și nu fuseseră asociate doar cu extrema dreaptă. Se regăsesc în scrierile unor contemporani admirați de stânga, de la Charles Darwin, la Karl Marx și chiar Sigmund Freud.

Kalergi a fost un vizionar și un progresist, care a imaginat o Europă unită, nu doar din punct de vedere economic. Ci o federație, pe modelul Statelor Unite ale Americii, mergând până la nivel demografic, printr-un amestec deliberat al etniilor. E și cel care a avut ideea ca Oda Bucuriei a lui Beethoven să fie imnul Europei Unite.

În semn de recunoaștere pentru meritele sale în crearea mișcării Pan Europene, în 1950 a fost instituit și premiul Carol cel Mare, fiind primul care l-a primit. Simbolistica era greu de ratat: conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, care domnise peste multe din țările Europei de Vest, era văzut ca un unificator al continentului, după căderea Romei.

Premiul Charlemagne a fost primit, după Kalergi, de unii din cei mai mari globaliști: Jean Monnet și Robert Schumann, arhitecții UE, Winston Churchill, Konrad Adenauer (cancelarul german al „reconcilierii”), George Marshall (de la care vine numele planului american de finanțare a reconstrucției Europei post-belice), diplomatul Henry Kissinger, regele spaniol Juan Carlos, disidentul ceh Vaclav Havel, Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc, Bill Clinton, Helmuth Kohl și Francois Mitterand, Tony Blair.

Mai mulți conducători ai UE au primit distincția: Ursula von der Leyen (anul curent), Emmanuel Macron, Herman von Rompuy, Martin Schultz, Jean Claude Trichet, Jean Claude Juncker sau Javier Solana. În timpul „pandemiei”, premiul Charlemagne i-a fost decernat lui Klaus Iohannis. Iar după începerea următoarei operațiuni majore, lui Volodimir Zelenski.

Ideile lui Kalergi

Pentru a evita sursele „conspiraționiste”, vom apela direct la scrierile contelui, care a fost nu doar un organizator neobosit din culise, dar și un prolific autor. De notat, că ele au circa un secol vechime, fiind tributare limbajului incorect politic al epocii, dar o mărturie asupra spiritului său profetic. (Dacă apucam să termin serialul despre Sursele ideilor globaliste, ar fi avut, cu siguranță, un capitol.)

Richard Coudenhove Kalergi nu era doar un teoretician, ci om de acțiune. În 1921, a fost inițiat în loja masonică Humanitas din Viena, pentru a fonda mișcarea Pan Europa anul următor. Forma cea mai comprimată a respectivei mișcări se găsește în manifestul „Europa trebuie să se unească”, lansat în 1938. Acolo explică de ce e nevoie de un nou proiect, după eșecul arhitecturii internaționale a Ligii Națiunilor (precursoarea ONU).

Insistă că modelul pentru Europa Unită n-ar fi neapărat Statele Unite, ci federația multi-etnică a Elveției. Oferă și detalii despre cum ar trebui să fie împărțite voturile între statele membre, pe modelul cantoanelor din Elveția.

„Paneuropa nu are nevoie de o singură limbă pentru a exista. Elveția ne arată că fără o limbă comună, dar cu bună-voință, înțelegerea și colaborarea sunt posibile.”

Tot acolo explică obiectivul eliminării granițelor, prin uniunea vamală, care să fie atinsă simultan prin pași spre o uniune economică și politică. Apelul e adresat, pe rând, din considerente diferite, atât liberalilor, socialiștilor, agrarienilor, cât și creștinilor. Așadar, proiectul lui e unul trans-partinic și ecumenist.

Cât de departe ar urma să meargă acest plan, aflăm din una din cărțile sale fundamentale, Idealismul practic (1925). Reeditarea ei din 2024, din care vom traduce, conține multe precizări de combatere a conspiraționismului. În mod hilar, capitolul despre selecția prin înmulțire în interiorul aceluiași grup, sau cu parteneri din afară, începe cu o notă de subsol de aproape o pagină. În care suntem preveniți că trebuie citit cu prudență:

„Acest capitol a fost principalul motor al așa numitului „Plan Kalergi”, o teorie care susține că există o conspirație a lui Coudenhove-Kalergi de a inunda Europa cu popoare non-europene, pentru a distruge civilizația europeană. Deși Coudenhove-Kalergi discută despre mixarea diferitelor popoare, inclusiv prin mariaj, nu există încă dovezi, care să arate că un asemenea plan a existat vreodată.” (nota editorului, la pag. 27)

Într-adevăr, contele era convins că are intenții pozitive pentru continent, și nu susținea că vrea să-l distrugă. De-asta și vorbea la vedere despre convingerile lui. Dar să vedem citatul cel mai des reluat de „conspiraționiști”, în susținerea teoriei:

„Omul viitorului îndepărtat va fi un hibrid. Rasele de azi și castele vor cădea victime unei tot mai mari înfrângeri a spațiului, timpului și prejudecăților. Rasa eurasiatico-negroidă a viitorului, care va avea un aspect exterior ca al egiptenilor, va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate a indivizilor.” (pag. 30, Individualismul practic)

Precursorul „omului planetar al viitorului” e considerat rusul, apărut ca o fuziune între slavi, tătari și finlandezi. Discuțiile de tip eugenic despre cum influențează încrucișările caracterul, apar în contextul discuției despre noblețe. Pe care contele încearcă să o teoretizeze într-o combinație de scientism și intuiție. Autorul face o distincție între două tipuri de selecție, mixtă sau nu.

„Trăsăturile care rezultă din înmulțirea în același grup (consangvinizare) sunt: loialitatea, pietatea, simțul familiei, o mentalitate de castă, perseverența, încăpățânarea, energia și mintea simplă; puterea prejudecății, carențe ale obiectivității și o minte îngustă.” (p. 28, „Idealismul practic”)

Apare un contrast surprinzător, exprimat metaforic:

„Omul consangvinizat e un om al unui singur suflet. Omul hibrid, e un om cu mai multe suflete.” (p. 28)

„Consangvinizarea întărește caracterul și slăbește mintea. Încrucișarea slăbește caracterul și întărește mintea.” (..)

„Acolo unde se întâlnesc ambele, sub auspicii nefericite, creează tipuri degenerative, cu un caracter slab și o minte mediocră.” (p. 30)

Pasajul deja citat, despre omul viitorului, apare imediat după. Dar pentru a afla detalii despre viziunea lui pentru continent, să deschidem o altă carte a lui:

„Pan-Europa” (1923)

Scrisă în perioada interbelică, lucrarea propune unificarea Europei ca soluție împotriva războaielor între europeni. Mesajul e unul pacifist și progresist:

„Așa cum Iluminismul din trecut a distrus fanatismul, viitoul iluminism va înfrânge șovinismul și va deschide drumul spre toleranță între națiuni.” (p. 114, RCK, „Pan-Europa”)

Nu e vorba doar de o construcție birocratică, ci de ambiția de a da naștere „națiunii europene”, care să fie unificată chiar în condițiile existenței mai multor limbi, cum e și cazul în China și India, unde se vorbesc sute de limbi și dialecte locale. (p. 115) Strategia ar rezolva și situația zonelor cu multe minorități, exemplificate inclusiv cu Banatul și Transilvania.

Un pas interesant prescris de strategul Kalergi e separarea dintre stat și națiune, un fenomen foarte subtil în desfășurare de câteva decenii și la noi, susținut de presă și manualele școlare:

„Separația dintre națiune și stat va facilita peste tot și creșterea economică și rezolvarea problemelor sociale. Va purifica atmosfera politică europeană, otrăvită acum, și o va pregăti pentru soluția Pan-Europeană.” (p. 119)

Trebuie amintit că în același an, contele Kalergi a fondat și o organizație cu același nume. „Pan Europa” a avut membri și susținători de calibru, atât între liderii ce aveau să fie implicați în al doilea război mondial, precum: Winston Churchill, doi premieri ai Franței (Briand și Herriot), viitorul cancelar german Konrad Adenauer, viitorii conducători ai Cehoslovaciei, Benes și Masaryk, viitorii șefi de guverne din Austria și Italia. Otto von Habsbourg a fost, la un moment dat președinte al ONG-ului Pan Europa.

Organizația a avut și o mulțime de suporteri între celebritățile culturale, care i-au popularizat ideile: Albert Einstein, Thomas Mann, Ortega y Gasset, Rainer Maria Rielke, Sigmund Freud, Hermann Hesse, economiștii neoliberali Ludwig von Mises și Joseph Schumpeter.

În numele păcii, țările Europei urmau să renunțe la granițe și să realizeze o uniune vamală. Pentru a încuraja toleranța, urmau să se facă schimburi periodice de studenți și profesori. (p. 120) Ceva ce seamănă izbitor cu programele Erasmus și diversele burse oferite în Uniunea Europeană de azi. Cartea din 1923 explică pe larg pașii către federalizare și avantajele omogenizării. (p. 124) Între ele, e enumerată și posibilitatea ca împreună să fie controlate mai bine coloniile din Africa.

„Civilizația europeană e civilizația rasei albe și are rădăcinile în creștinism. (..) Cele două polarități ale civilizației europene sunt individualismul elen și socialismul creștin. Civilizația Europei e, prin natura ei, pragmatică și raționalistă, aspiră să își atingă cu toate puterile obiective rezonabile.” (p. 32)

Limitele ei sunt văzute dincolo de granițele continentale, pentru a include și progeniturile sale din America de Nord, Australia Africa de Sud și Noua Zeelandă.

Rusia, ca inamic

Dar Kalergi nu include și Rusia în această viziune. Ci o descrie ca pe un bloc aparte, antagonic, sub influența viziunii despre marile civilizații a lui Oswald Spengler:

„Rusia e, aparent, o altă ramificație a civilizației europene. Dar sunt numeroase semne, că Rusia e la începutul unei noi civilizații, care va uni elemente din Asia și Europa sub o nouă sinteză.

Din punct de vedere etnografic, Rusia e un hibrid de elemente europene și mongole (tătari și finlandezi). De pe vremea marilor invazii, politic și cultural, Rusia a aparținut uneori Europei, alteori Asiei. Cea mai recentă epocă asiatică a sa, dominația tartară, a durat din 1200 în 1498. În acest timp, a adoptat forme externe ale civilizației europene, dar fără a se europeniza pe interior.

Bolșevismul a zguduit civilizația europeană, pe care Petru cel Mare și succesorii săi au importat-o. A expulzat sau ucis un număr vast de reprezentanți ai acestei civilizații.” (p. 33, RCK, Pan-Europa)

De altfel, tot proiectul unificării europene, în viziunea lui Richard Kalergi, pare justificat de necesitatea de a fi o contra-pondere pentru Rusia, vecinul continental cel mai mare:

„În fața unei Rusii organizate și industrializate, niciun stat din Europa nu poate face nimic din punct de vedere militar. Rusia, prin simpla ei existență, exercită o presiune constantă asupra statelor Europei. Această presiune va crește, pentru că demografia europeană nu poate crește în ritmul Rusiei.

Toată chestiunea europeană se sfârșește cu problema rusă. Principalul obiectiv al politicii Europei trebuie să fie să prevină o invazie a Rusiei. Pentru a o preveni, există o singură cale: Uniunea Europeană.

Istoria pune Europa în fața a două opțiuni: fie să se regăsească, punând deoparte toate ostilitățile naționale, constituind o federație de state, fie să cadă victimă ghearelor rusești. Europa nu are o a treia cale.” (p. 49, RCK, Pan Europa)

Profeția e reluată fără echivoc:

„Chestiunea europeană se va rezolva doar printr-o uniune a popoarelor Europei. Această uniune va fi ori voluntară, creând Federația Pan-Europeană, fie forțată, prin cucerirea Europei de către Rusia.” (p. 24)

Amintim că citim o carte scrisă în 1923, nu e tot un pasaj din Știrile Pro TV, sau un comentariu al lui Radu Tudor. Coincidențele devin mai bizare, când dăm peste indicațiile trasate țărilor de pe „flancul estic” al NATO, cum s-ar spune astăzi:

„Din partea Europei, ar fi nu doar nedrept, dar și ilogic să pretindă de la Polonia și România să fie responsabile de apărarea Europei împotriva unui imperiu, care e de 30 de ori mai mare decât ambele împreună.

În fața creșterii armate a Rusiei, ar fi imposibil să țină pasul. Această cursă a înarmării ar ruina complet economiile Poloniei și României, până când ar ajunge într-o zi epuizate, cu mâinile și picioarele legate la mila Rusiei.

Europa trebuie să meargă înaintea acestei evoluții și să își protejeze singura graniță, care nu e acvatică, în loc să își lase apărarea în mâinile unor state relativ slabe.” (pag. 54, RCK, Pan-Europa)

elita globalistă

Poate v-ați întrebat, de unde apăruse și adjectivul „antisemită”, în înfierarea pe care Wikipedia o făcea teoriei. Sigur, eticheta e aruncată în stânga și în dreapta acum, deseori fără motiv. Dar care era explicația? Povestea ne poartă ceva mai în urmă, la deja menționatul ambasador, Kalergi senior.

Tatăl Heinrich von Coundehove Kalergi scrisese o carte groasă de istorie a fenomenului, intitulată Esența antisemitismului. Prima ediție a apărut la Londra, în 1901, în traducerea lui Angelo Solomon Rappoport. În anticariate, se mai găsesc exemplare rarissime, dedicate de autor baronului Lionel Nathan de Rothschild. Cartea a fost popularizată de editura Hutchinson Heinemann din Londra, fiind scrisă împotriva prejudecăților la adresa comunității evreiești.

Contele Heinrich Kalergi combate atât rasismul, cât și stereotipurile despre evrei. El consideră că e vorba de o ură fără temei, înrădăcinată în superstiții creștine și legende urbane. Istoricul făcut de el merge până în contemporaneitatea sa, cu apariția mișcării sioniste.

În 1935, fiul său, Richard Kalergi, a republicat cartea tatălui, cu o prefață proprie, într-o ediție adăugită. În ea, amintește că tatăl său a mai scris și un text de răspuns unui detractor, iritat de calomniile aceluia la adresa franc-masonilor, pe care a ținut să le combată. Republicarea avea intenția de a combate curentul antisemit în Europa timpului. Tot acolo, fiul explică evoluția tatălui, precizând că nu are o descendență semită:

„Cum de acest aristocrat catolic, de sorginte ariană, pledează în favoarea evreilor, contra persecutorilor lor? să auzim ce el însuși (tatăl meu, n.t.) a spus pe subiect:

„Mărturisesc că am fost eu însumi un antisemit teoretic, când eram mai tânăr. Eram chiar și unul practic, din motive excelente. Pentru că avusesem experiențe dintre cele mai neplăcute cu cămătarii evrei.

Dacă aș fi fost rugat cu ani în urmă să studiez chestiunea evreiască și să scriu o carte despre ea, cel mai probabil ar fi rezultat o lucrare antisemită. Dar un studiu serios și cred complet m-a adus însă pe calea cea bună.” (p. 18, RCK în prefața la Esența antisemitismului)

Fiul a dezvoltat însă o teorie mult mai vastă și absolut originală pe subiect. Pe care o expusese deja (cu un deceniu înainte) în cartea sa de căpătâi Idealismul practic, din 1925. Aici sunt prezentate propriile concepții despre trăsăturile ce se pot obține prin hibridizarea unor rase și clase.

„Rădăcinile principale ale antisemitismului sunt îngustimea minții și invidia. Obtuzitatea în religie sau în știință. Invidia intelectuală sau economică.” (p. 57, RCK, Idealismul practic)

În viziunea lui Richard Kalergi, istoria cu totul aparte a poporului evreu i-a permis să dobândească niște caracteristici unice:

„Evreii sunt principalii susținători ai nobilimii intelectuale, atât ai celei corupte, cât și ai celei admirabile, ai capitalismului, jurnalismului și literaturii. Superioritatea spiritului lor îi predestinează să fie un factor major în viitorul aristocrației.”  (..)

„Pe durata primului mileniu al erei noastre, prozeliți din toate popoarele au intrat în această comunitate religioasă. Cel mai recent regele, nobilimea și poporul mongol al khazarilor, stăpânii sudului Rusiei. Doar de la ei încolo comunitatea religioasă a evreilor a format artificial o comunitate națională și s-a izolat de toate popoarele.” (p. 54, RCK, Idealismu practic)

Mare admirator al fenomenului evreiesc, contele Kalergi consideră că persecuțiile de până atunci i-au ajutat „să dezvolte un spirit eroic, prin martiraj, să se purifice de elementele cu voință slabă și minte slabă”.

„Încercând să distrugă evreii, Europa i-a rafinat prin acest proces artificial de selecție și i-a educat spre a deveni o națiune conducătoare a viitorului.

Nu e de mirare că acest popor, care a ieșit din închisoarea ghetoului, s-a dezvoltat într-o nobilime a Europei. Astfel, pe măsură ce nobilimea feudală a căzut în declin, o providență benevolentă a pogorât asupra Europei, prin emanciparea evreilor, o nouă rasă nobilă, cu har spiritual.” (p. 56, RCK, I.p.)

Contele Kalergi e foarte clar că nu se referă la evreii înșiși ca viitoarea clasă conducătoare a unei Europe metisate, cum îi denaturează unii conspiraționiști profeția. Ci prevede în 1925 apariția unei noi elite trans-naționale, pe care o putem considera elita globalistă. Ceva de tipul celor care se adună anual la Davos, sau a celor apți să primească premiile Charlemagne.

„Evreii nu sunt noua nobilime. Mai curând, evreimea e pântecul din care va ieși o nouă nobilime spirituală a Europei. Nucleul în jurul căruia se va grupa o nouă aristocrație spirituală.

O rasă intelectuală și urbană conducătoare se formează: idealiști, oameni de spirit și sensibili, drepți și dedicați convingerilor lor; curajoși ca nobilii feudali în zilele lor de glorie. Care acceptă cu seninătate moartea și persecuția, ura și disprețul, pentru a face omenirea mai morală, mai spirituală și mai fericită.” (p. 56, RCK, I.p.)

Genul de teorii populare între contemporani, cu aparență științifică, despre arieni și semiți, se găsesc într-o formă diametral opusă la contele Kalergi.

„Astfel evreii suferă de o hipertrofie a creierului și stau în contrast cu nevoia aristocratică pentru dezvoltare armonioasă. Slăbiciunea fizică și nervoasă a multor evrei excelenți în privința spiritului, rezultă într-o lipsă a curajului fizic (deseori combinată cu un suprem curaj moral) și o insecuritate în comportament. Calități care încă par incompatibile cu idealul cavaleresc al nobilului de azi.” (p. 59, RCK, I.p.)

Lucrurile urmează să se schimbe, însă prin apariția noilor elite cu profil tehnocratic și filosofic:

„Nu doar că evreii se vor schimba în direcția idealului occidental de noblețe. Și acest ideal va suferi transformări, pentru a se întâlni cu firea evreului la jumătate de drum.

Într-o Europă mai pașnică a viitorului, nobilimea își va lepăda caracterul războinic, pentru a-l schimba cu unul preponderent spiritual și preoțesc. Un Occident pacificat și socializat nu va mai avea nevoie de stăpâni și comandanți – doar de conducători, educatori și modele.” (p. 59, RCK, I.p.)

Kalergi e gata să își depășească atât originile etnice, cât și pe cele aristocratice, pentru a profeți apariția unei elite supra-naționale.

„Nobilul viitorului nu va fi nici feudal, nici evreu, nici burghez, nici proletar: va fi o sinteză. Rasele și clasele, așa cum le înțelegem noi astăzi, vor dispărea, indivizii vor rămâne”. (p. 60, RCK, I.p.)

„Din această nobilime aleatorie de azi, va ieși o nouă rasă nobilă internațională și intersocială. Tot ce e remarcabil ca frumusețe, putere, energie și spirit se va recunoaște și se va uni, în concordanță cu legile secrete ale atracției erotice.” (p. 61)

Într-un ton, care probabil i-ar plăcea și lui Klaus Schwab, vorbește și de depășirea capitalismului pentru un proiecte eugenic:

„Socialismul, care a început cu abolirea nobilimii și egalizarea omenirii, va culmina cu prăsirea unei nobilimi noi, diferită de restul omenirii. Aici, în această eugenie socială, stă misiunea lui istorică cea mai înaltă, care nu s-a realizat încă: să îndrume în afara inegalității nedrepte, prin egalitate, către o inegalitate justă, peste ruinele tuturor pseudo-aristocrațiilor, către o autentică nouă nobilime.” (p. 62, RCK, I.p.)

din amintirile contelui

Cum spuneam, contele Kalergi era departe de a fi doar un visător excentric. Era un om foarte conectat la elitele (așa deficitare) ale epocii. Mulți dintre ei, apar menționați în cartea sa de memorii, publicată în 1943: „Cruciada pentru Pan Europa. Autobiografia unui om și a unei mișcări”.

Acolo, Richard își amintește cu nostalgie de Austro-Ungaria copilăriei, ca de o țară frumoasă, întinsă de la Alpi la Carpați, de pe coasta Dalmată, la pădurile Transilvaniei. (p. 46) Dar mai cu seamă capitala acelui imperiu multicultural, Viena, e evocată ca un ferment pentru idei revoluționare: Troțki, Masaryk și Josef Pilsudsky trăiseră acolo. Tot la Viena își lansase școala psihanalitică Sigmund Freud, acolo practicase jurnalismul Theodore Herzl.

Kalergi prezintă avatarurile promovării mișcării sale Pan-Europa la Londra și în Statele Unite, pentru care avea, de asemenea o propunere de unificare a continentului Nord American:

„Dar în ciuda tuturor articolelor și interviurilor despre Pan Europa, publicul american a rămas doar vag informat în privința țelurilor noastre. Am decis că ar fi de ajutor dacă aș pleda personal pentru cauză.

Totuși, planul nu s-ar fi maturizat atât de repede, fără bunele oficii ale prietenului meu, Max Warburg, celebru bancher din Hamburg și membru în delegația Germaniei la Versailles.

Max Warburg a fost unul din primii prozeliți ai Pan-Europei. El avea doi frați în Statele Unite: Paul, economistul, și Felix, filantropul. (…) Planul era că eu voi deschide dineul cu un discurs în care să explic obiectivele Pan-Europei, iar (norvegianul Christian Lange) să țină o pledoarie opusă, din perspectiva Ligii Națiunilor.” (p. 110, Autobiografie)

Episodul e și o privire în culisele conclavurilor mondialiste. Observăm că globaliștii testau mai multe variante concurente de realizare a programelor lor. La dineul evocat mai sus, intelectualii apar într-un fel de concurs de elocință în fața finanțatorilor, pentru a alege strategiile cele mai bune de sponsorizat.

Pentru cunoscători, e vorba de Paul Warburg, eminența cenușie din spatele înființării Rezervei Federale Americane. Diferențele stânga dreapta sunt doar o fațadă în spatele cărora păpușarii se mișcă dezinvolt. Bancherii din familia Warburg și partenerii lor de la Kuhn and Loeb figurează și între finanțatorii Revoluției Bolșevice din 1917.

Memorialistul Kalergi ne dă de înțeles și despre cercurile care susțineau dinspre America apariția viitoarei Uniuni Europene:

„Prietenii Ligii Națiunilor, precum colonelul Mandel House, favorizau Pan Europa, pentru că sperau ca acceptarea Americii pentru principiul regionalismului, sau mai curând al continentalismului, ar putea facilita participarea Americii în Liga Națiunilor.

Izolaționiștii, ca Borah, Capper și Shipstead, cu care am discutat chestiunea, erau favorabili ideii mele, pentru că aduce o metodă prin care Europa putea trăi în pace și prosperitate, fără să necesite asistența și intervenția Americii.” (p. 111, Autobiografie)

Frații Paul și Max Warburg au fost incluși și într-un Comitet American de Sprijin al Uniunii Pan-Europene:

„Comitetul a promis să supravegheze opinia publică din Statele Unite, asupra ideii Pan-Europene, și să o explice, dacă va fi cazul.” (p. 112)

Titulescu, falsul „suveranist”

Politicienii apar din culisele descrise de contele Kalergi ca simple interfețe, care mimează disputele. Așa cum apare și diplomatul român Nicolae Titulescu, instalat la conducerea Ligii Națiunilor:

„Când navigam din New York, ne-am întâlnit în mijlocul Atlanticului cu strălucitul om de stat Nicolae Titulescu. Se întorcea cu soția de la misiunea financiară la Washington. Am devenit foarte rapid prieteni și Titulescu a rămas toată viața lui un Pan European convins.

E drept, a fost nevoit să ascundă cu grijă că se simțea mai mult european decât român. Ba chiar a trebuit să joace rolul unui naționalist român, ca să facă pe plac colegilor săi naționaliști de la București și pentru a-și asigura cariera viitoare. Dar în inima lui, a fost mereu un european autentic.” (pag. 113, Kalergi, Autobiografia)

amicul libertarian

Mulți încă persistă în eroarea de a considera globalismul exclusiv un proiect al stângii. Unii folosesc noțiunea alandala, interschimbabil cu „neo-marxist”. În realitate, cum am arătat de mulți ani, există o fuziune a obiectivelor între stânga neo-marxistă și neo-liberalism. (Am prezentat acel aspect încă din analiza unor fragmente din opera lui Karl Marx, în tentativa mea de Istorie a globalismului.)

Soția părintelui Școlii Austriece, Ludwig von Mises, povestește despre prietenia economistului libertarian cu Richard Coudenhove Kalergi. Din memoriile lui Margit von Mises aflăm că aceștia se întâlneau aproape zilnic în perioada când se refugiaseră din calea naziștilor:

„Așa cum între 1938 și 1940, fiecare refugiat ajungea inevitabil să stea prin Geneva, acum Lisabona devenise adăpostul pentru oamenii fără o casă sau fără o țară. Tot felul de naționalități se adunau acolo și în fiecare zi ne întâlneam cu oameni sau auzeam noi povești triste.

Ne întâlneam frecvent cu contele Coudenhoven, luptătorul pentru Pan-Europa, care avea o mamă japoneză, destul de exotic și chipeș.” (p. 61 din Anii mei cu Ludwig von Mises)

Văduva marelui economist dezvăluie și că Ludwig von Mises intrase nu doar în organizația Pan Europa a lui Kalergi, dar și în organizația de tip masonic Clubul Rotary (azi prezent în toate orașele României), pe care o frecventa săptămânal:

„Lu fusese un membru al Clubului Rotary din Viena. În Europa, cluburile Rotary erau oarecum diferite de cele de aici, din America. În vechea țară, fiecare membru era cel mai distins al profesiei lui din orașul său. La întâlnirile lor, discutau probleme importante politice, economice și sociale. De aceea Hitler a dizolvat imediat nu doar Francmasoneria, dar și cluburile Rotary din Germania și Austria.” (p. 87, din Anii mei cu Ludwig von Mises)

Tot Margit von Mises relatează apoi participarea marelui economist la Conferința Pan Europa din 1943, unde a ținut un discurs, din care reproduce esențialul:

„Naționalismul economic e rădăcina conflictelor internaționale, care s-au soldat cu cele două războaie mondiale. Naționalismul economic a împins națiunile dinamice spre agresiune și a împiedicat națiunile pașnice să oprească nazismul, ca să ridice o barieră împotriva unei noi agresiuni a Germaniei. Toate planurile pentru o mai bună ordine post-belică sunt inutile, dacă nu reușesc să elimine protecționismul și să instituie liberul schimb.” (p. 88, Margit von Mises op. cit.)

Așadar, planurile globaliste ale stângii mergeau mână în mână cu cele ale dreptei. Pe căi diferite, se ajungea de la deschiderea granițelor pentru mișcarea capitalului, la eliminarea granițelor pentru schimbarea popoarelor.