http://www.cotidianul.ro/cum-i-a-buzunarit-filosoful-plesu-pe-filosofii-sartre-si-adorno-189081/
 
Despre ciupelile intelectuale ale lui Andrei Pleşu
Cum i-a buzunărit filosoful Pleşu pe filosofii Sartre şi Adorno
Acasă » Actualitate
 

„Bine zice Ecleziastul că toate îşi au vremea lor şi „fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul său”. Lucrurile nefăcute la timp se răzbună. Recunosc, cu oarecare jenă, că abia recent am citit cartea lui Andrei Pleşu, Minima moralia, deşi a apărut în 1988; în cele două decenii trecute de atunci a fost reeditată de două ori şi toată lumea bună a „lecturat-o”. Şi mai rău: am parcurs-o după ce am citit o altă carte, scoasă pe piaţă cu circa un an şi ceva în urmă de editura ART, şi care poartă acelaşi titlu – Minima moralia – dar care aparţine lui Theodor Adorno! Una dintre cele mai importante cărţi ale marelui filosof german, scrisă în exilul său american între 1944 şi 1947, şi apărută în primă ediţie în 1951.
Şi aşa au început să mă chinuiască întrebările: chiar să nu fi ştiut Andrei Pleşu că mai există o carte cu acelaşi titlu? Să fi „picat” pe nume într-o clipă de inspiraţie genială, căci, nu-i aşa, „marile idei se întâlnesc”? Sau să fi ştiut, dar să nu-i fi păsat? Să fi considerat scrierea unei cărţi cu acelaşi titlu a unui autor celebru ca pe un „challange” – o provocare? Dar atunci de ce nu a scris „Critica raţiunii pure”? Sau, pentru că raţiunea nu poate cunoaşte totul, având în schimb o valoare în domeniul practic, contingent cu morala, să fi scris eventual „Critica raţiunii practice”… Oare să fi raţionat conform unui silogism: Adorno e filosof – Adorno a scris Minima moralia; eu scriu Minima moralia, deci şi eu sunt filosof… ?

Ca să mă lămuresc, am citit şi recitit cartea dlui Pleşu. Ediţia a III-a, apărută la Humanitas în 2004. Am început cu coperta I, apoi am întors cartea la coperta a IV-a, cea pe care este redat textul de prezentare. Şi am citit: „Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes”. Semnat,Andrei Pleşu.
Mărturisesc că am fost contrariat, pentru că formularea „L’enfer c’est les autres” – Infernul sunt ceilalţi – este una foarte cunoscută. M-aş fi aşteptat deci ca dl Pleşu să fi scris ceva ce genul: „Parafrazându-l pe Jean-Paul Sartre, cu al său L’enfer c’est les autres etc.”. Am început să citesc şi am ajuns la pagina a 13-a, de unde era extras fragmentul prezentării. Aici nedumerirea mea a crescut. Credeam că voi găsi măcar o referire la marele scriitor şi filosof francez, cu atât mai mult cu cât traducerea piesei „Huis clos” – „Cu uşile închise” -, în care, spre final, personajul Garcin are celebra replică: „Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt Ceilalţi”, a apărut la E.P.L.U. încă din 1969 fiind reeditată în 1981 la Editura Minerva.
Nu este inutilă nici informaţia că traducerea, care aparţine lui Mihai Şora, a mai apărut în volum la editura RAO în anii 1998, 1999 şi 2007, sau că piesa a fost pusă în scenă în 1982 la Teatrul Bulandra în regia lui Mihai Măniuţiu, cu Marcel Iureş în rolul lui Garcin, Irina Petrescu jucând-o pe Ines iar Mirela Gorea pe Estelle.

M-am tot întrebat, şi mă mai întreb, de ce în niciuna dintre cele trei ediţii ale cărţii sale, Andrei Pleşu nu l-a menţionat pe Sartre ca sursă? „Infernul sunt ceilalţi” nu este nici pe departe o expresie comună, ci dimpotrivă, iar în scris, spre deosebire de vorbirea familiară, citarea devine obligatorie. Cu atât mai mult cu cât premisa conceptuală a cărţii este fundamentată pe interpretarea formulării lui Sartre, în sensul „inflaţiei baroce a competenţei morale”. Adică fiecare ne simţim moralmente în ordine, aparţinem „băieţilor buni” – suntem Paradisul, în timp ce ceilalţi fac parte dintre „băieţii răi”, fiind Infernul.
Dar vai, interpretarea dlui Pleşu este profund eronată. Într-un comentariu scris în 1965, ca preambul al înregistrării fonografice a piesei, Sartre explică de ce îi resimţim pe cei din jur ca însuşi infernul: „Pentru că ceilalţi sunt de fapt ceea ce este mai important în noi înşine, pentru propria noastră autocunoaştere. Când ne gândim la noi înşine, când încercăm să ne cunoaştem, de fapt noi folosim cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre noi. Ne autojudecăm prin cunoştinţele pe care ceilalţi le au despre noi, pe care ni le-au dat pentru a ne judeca. Orice aş spune despre mine, judecata celuilalt îşi face loc. Vreau să spun că, dacă raporturile mele sunt proaste, asta e aşa pentru că sunt total dependent de celălalt şi atunci, într-adevăr, sunt în infern”.
Concluziile se impun de la sine : Andrei Pleşu fie că nu l-a citit pe Sartre, deşi cartea îi stătea la îndemână, fie că îl interpretează după ureche. Pentru edificare, pasajul citat din Jean-Paul Sartre poate fi găsit la http://www.philo5.com/Les%20philosophes%20Textes/Sartre_L’EnferC’EstLesAutres.htm#_ftn1#_ftn1
Textul este însoţit de un fişier audio mp3 cu vocea lui Sartre explicând semnificaţiile celebrei formulări. Pour la bonne bouche, puteţi accesa şi http://www.alalettre.com/sartre-huisclos.htm şi http://en.wikipedia.org/wiki/No_Exit.
Am cititit şi recitit cartea. Este scrisă cu reală îndemânare literară şi este plină de citate care dovedesc erudiţia autorului. În 161 de pagini sunt citaţi, cam de-a valma: J.M. Guyau, Heidegger, Platon, Noica, Socrate, Kant, Hegel, Dostoevski, Ibsen, Kierkegaard, Nietzsche, Max Scheler, Soloviov, Berdiaev, Sfântul Augustin, Aristotel, Maurice Morgann, Shakespeare, Hugo, Daniel Defoe, Ananda K. Coomaraswamy, Goethe, Derrida, Antonie cel Mare, Cicero, Quintilian, Michelangelo, Isidor din Sevilla, Protagoras, J.J. Pollitt, Cennino Cennini, Homer, Montesquieu, Mallarmé, Marx, Origen, Felix Cleve, Epictet, Mircea Eliade, Georg Simmel, Walter Otto, Jean Anouilh, Ibn Arabi, Michel Tournier, Gogol, Neumann, Tertulian.
În mod straniu, singurii care scapă citării sunt Theodor Adorno şi Jean-Paul Sartre… Nici o parafrază măcar referitoare la celebra formulare a lui Sartre, pe schilodirea căreia care se bazează conceptual cartea, sau vreo referire la „împrumutarea” titlului cărţii de la Adorno…
Din punct de vedere filosofic, Minima moralia, în varianta Pleşu, este un mare gol tivit pe margini cu erudiţie. Un gol pe care autorul încearcă să îl umple cu formulări deliberat alambicate, voit paradoxale, şi cu o structură de speculaţii mai mult sau mai puţin logice. Dar, aşa cum scria William James, „Filosofia este o problemă de viziune pasională, mai degrabă decât de logică; logica o întrebuinţezi doar pentru a o folosi pentru motivarea viziunii”.
„Viziunea pasională” din care s-a născut cartea lui Andrei Pleşu la acea vreme nu este una filosofică, ci aceea a justiţiarului improvizat din cauza căderii în dizgraţia Partidului Comunist în urma implicării sale involuntare în mizeria afacerii „meditaţia transcendentală”. Culpabilizarea la grămadă a colaboratorilor şi profitorilor regimului (printre care s-a numărat el însuşi) şi a celor care nu aveau nici un fel de vină decât că încercau instinctual să supravieţuiască în infernul absurd al unui regim totalitar, este rodul frustrării sale.
Aşa cum s-a mai observat (Isabela Vasiliu – Scraba, De ce nu a făcut Andrei Pleşu filosofie), această „paradigmă a nediferenţierii” a deschis larg, după decembrie 1989, procesul culpabilizării de către falsele elite a naţiunii române în ansamblul ei, ca suferind de degenerescenţă morală. Din capul fostului ministru al culturii Andrei Pleşu, precum Atena din capul lui Zeus, s-a născut H.R. Patapievici, cel care a proclamat ritos că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, sau că „Suntem un popor cu substanţă tarată… Aceasta e tristeţea condiţiei de român: murdar, însă cu o conştiinţă care nu este pe de-a întregul murdară: murdar malgré soi, maculat în faşă”. După care a fost pus să conducă Institutul Cultural Român…
Ne mai consolează dl Pleşu când ne spune (Minima moralia, p.15) că „specialistul în etică poate avea competenţă etică, dar nu are, în chip necesar, autoritate şi competenţă morală”. Mai ales dacă îi buzunăreşte pe Jean-Paul Sartre şi Theodor Adorno…
Dorin Suciu
Accesări: 3765
Publicat Vineri, 20 iulie 2012
Apărută în 2007 în Interesul public sub titlul de Maxima imoralia:
http://www.interesulpublic.ro/gardA_14/maxima-imoralia_10443