PLAGIAT: O REGULĂ PENTRU CEI PUTERNICI, ALTĂ PENTRU TOȚI CEILALȚI (II)

Partea a II-a – urmarea

Claude Gay și Bill Ackman
Să aducem aceeași problemă într-o controversă mai recentă de la Harvard. Claudine Gay a fost criticată intens după mărturia sa în Congres și răspunsul ei la întrebări despre antisemitism și critici la adresa Israelului. În câteva zile, investitorul miliardar Bill Ackman a lansat o campanie publică împotriva ei, argumentând că fusese numită parțial din cauza considerațiilor DEI. Ulterior, Ackman a evidențiat acuzațiile de plagiat din disertația de doctorat a lui Gay de la Stanford și a cerut demisia ei, pe care în cele din urmă a depus-o.

Ideologi precum Jared Taylor au salutat campania lui Ackman împotriva lui Gay și au citat-o cu aprobare. Până aici, totul e bine – dacă principiul este că plagiatul ar trebui luat în serios, indiferent de cine îl comite. Dar situația devine considerabil de ridicolă atunci când același standard este aplicat în altă parte.
Soția lui Ackman, Neri Oxman, a fost, de asemenea, acuzată de plagiat în disertația sa doctorală de la MIT. Oxman însăși a recunoscut că părți din disertație au fost preluate din alte surse fără o atribuire corespunzătoare. Răspunsul lui Ackman a fost semnificativ diferit: și-a apărat soția, descriind criticile la adresa ei ca făcând parte din ceea ce a caracterizat drept un atac antisemit!

A cerut Taylor soției lui Ackman să demisioneze sau să-i ceară scuze?
Poate că cititorii și susținătorii Renașterii Americane ar trebui să-i pună această întrebare direct lui Taylor și să-i ceară un răspuns.

Problema plagiatului lui Einstein

Poate că ar trebui să ne îndreptăm acum atenția către una dintre cele mai importante controverse din istoria fizicii: acuzațiile conform cărora Albert Einstein a plagiat lucrări anterioare.

Matematicianul Roger Schlafly a reînviat un argument de lungă durată conform căruia o mare parte din munca atribuită în mod obișnuit lui Einstein a fost dezvoltată, cel puțin parțial, de alții. Renumitul matematician Henri Poincaré și fizicianul Hendrik Lorentz, de exemplu, avuseseră deja contribuții importante la ideile care stau la baza relativității înainte ca Einstein să-și publice lucrările.

Acest argument a fost articulat de matematicianul și istoricul științei britanic Sir Edmund T. Whittaker (1873–1956), care a susținut în lucrarea sa „O istorie a teoriilor eterului și electricității” că ecuația (E = mc²) ar trebui atribuită lucrărilor anterioare ale lui Hendrik Lorentz și Henri Poincaré, mai degrabă decât doar lui Einstein.

„Prietenul și colegul lui Einstein, Max Born, încercase chiar să-l convingă pe Whittaker să nu publice această opinie”, dar Born însuși a recunoscut ulterior că era foarte plauzibil ca Einstein să-și fi luat ideea de la Poincaré.
Argumente similare au fost avansate de fizicianul rus A. A. Logunov în cartea sa „Henri Poincaré și teoria relativității”.

După ce Whittaker l-a confruntat pe Einstein cu aceste afirmații, Einstein și-ar fi exprimat speranța că posteritatea îi va recunoaște pe Lorentz și Poincaré pentru contribuțiile lor la dezvoltarea teoriei relativității. După cum spune biograful Albrecht Fölsing: „După aproape o jumătate de secol, aceasta a fost prima dată când Einstein l-a menționat pe Poincaré în legătură cu teoria relativității speciale.”

Biograful Dennis Brian, însă, a respins acuzația conform căreia Einstein și-a derivat o parte din lucrări din surse anterioare, considerându-l puțin valid. Dovezile sale? Nimeni – nici măcar Poincaré, susține Brian – nu l-a acuzat vreodată pe Einstein de plagiat. Totuși, Brian trece cu vederea faptul că Lorentz a fost remarcabil de aproape de a face exact o astfel de acuzație, scriind: „Einstein pur și simplu postulează ceea ce noi [Lorentz și Poincaré] am dedus.”

Schlafly susține: „În ceea ce privește fiecare aspect esențial al relativității speciale, Poincaré a publicat aceeași idee cu ani mai devreme, „și a spus-o mai bine. Munca lui Lorentz și Poincare, nu a lui Einstein, a dus la considerarea timpului drept a patra dimensiune.”

Shlafly continuă să spună că, deși istoricii „preferă să-i acorde meritul lui Einstein” pentru teorie, „nimeni nu poate contesta faptul că Poincare a descoperit toate elementele relativității speciale cu ajutorul lui Lorentz și al altora, le-a publicat înaintea lui Einstein și a dezvoltat o teorie care era fie identică, fie echivalentă din punct de vedere observațional cu cea a lui Einstein.”

În special, lucrarea lui Einstein din 1905 „nu citează nicio referință la literatura științifică. Eșecul este extrem de ciudat”, deoarece „cei mai buni fizicieni matematicieni din Europa scriau lucrări pe această temă de zece ani, iar Einstein nu a citat niciunul dintre ei”. Einstein „folosește o parte din terminologia lui Poincare fără a menționa numele lui Poincare. Einstein nu este doar neglijent; este în mod artistic vag în privința surselor sale.”

Iată cum și-a apărat Einstein poziția: „Mi se pare că este în natura lucrurilor ca ceea ce urmează să fi fost deja parțial rezolvat de alți autori.” În ciuda acestui fapt, întrucât problemele care ne preocupă sunt abordate aici dintr-un punct de vedere nou, sunt îndreptățit să omit o analiză complet pedantică a literaturii…”

Când Einstein a început să primească recenzii negative la adresa teoriei sale, s-a grăbit să invoce acuzația de antisemitism – un răspuns care, se pare, i-a surprins pe unii dintre oamenii de știință care i-au criticat munca.

Moștenirea tulbure a DEI, a acțiunii afirmative și a drepturilor civile

Ceea ce vedem aici este că dovezile sugerează că nu poți examina critic tribul evreiesc în mediul academic – forțele puternice care au modelat o mare parte din viața academică și intelectuală în întreaga lume occidentală.
Chiar și atunci când același grup te ajută să te pui într-o poziție de putere prin programe precum DEI și acțiunea afirmativă, acesta va continua să te sprijine atâta timp cât promovezi aceste programe, le servești drept imagine publică și le faci treaba.

Dar în momentul în care contesti sistemul în sine, te poți afla în aceeași poziție ca Claudine Gay. Ceea ce este la fel de important este că organizații precum Renașterea Americană fac adesea tot ce pot pentru a face tribul evreiesc invizibil în războiul ideologic.

În multe cazuri, oameni ca Taylor ajung să apere grupul în timp ce ignoră o mare parte din studiile istorice care îi contestă rolul.
Oameni precum Harold Cruse au învățat această lecție pe calea cea grea. Comunist veteran, Cruse a ajuns în cele din urmă la concluzia că revoluționarii evrei promovau aceste mișcări în rândul persoanelor de culoare doar pentru a promova politici pe care afro-americanii nu le-ar fi susținut dacă ar fi înțeles că erau folosiți ca subiecți într-un experiment social mai amplu.

De fapt, acțiunea afirmativă, DEI și chiar mișcarea pentru drepturile civile, în sens mai larg, au subminat o mare parte din progresul realizat de comunitățile de culoare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
La acea vreme, elevii din școli precum Liceul Dunbar din Washington, D.C., obțineau un succes academic remarcabil, câștigându-și o reputație de excelență care se extindea mult dincolo de comunitățile lor locale.

Pentru a evita orice confuzie cu privire la cronologie, această perioadă se întinde aproximativ între 1870 și 1955, când instituții precum Liceul Dunbar au produs elevi care ar fi privit programe precum acțiunea afirmativă și DEI cu scepticism sau dispreț total. De fapt, oriunde a fost aplicată acțiunea afirmativă, aceasta a produs efecte dezastruoase.

Oameni precum Thomas Sowell au susținut că, deși mișcarea pentru drepturile civile a fost prezentată parțial ca un efort de a promova o viziune democratică, politicile sale au produs în cele din urmă consecințe dăunătoare pentru comunitățile de culoare. Sowell, însă, după ce a refuzat mult timp să abordeze problema evreiască, nu a reușit să examineze serios cine se afla în spatele mișcării pentru drepturi civile și a acțiunii afirmative sau care erau motivele acestora.

De exemplu, acțiunea afirmativă poate fi văzută din punct de vedere istoric ca o mișcare cu o puternică implicare evreiască. Cartea Struggles in the Promised Land: Toward a History of Black-Jewish Relations in the United States are un capitol întreg intitulat „Acțiune afirmativă: Idealuri evreiești, interese evreiești”.

Profesorul evreu Marc Dollinger scrie în studiul său Jews and Liberalism in Modern America: Quest for Inclusion: „Aproape toate organizațiile evreiești americane au susținut noțiunea de acțiune afirmativă”. „Comitetul Evreiesc American a lăudat practica de a acorda «asistență specială categoriilor speciale de oameni cărora societatea le-a impus greutăți și nedreptăți».”

Scriitorul evreu J. J. Goldberg chiar a recunoscut în cartea sa „Puterea evreiască”:
„Puterea evreiască se simte, de asemenea, într-o mare varietate de sfere interne: politica privind imigrația și refugiații, drepturile civile și acțiunea afirmativă, dreptul la avort, problemele de separare a bisericii de stat și multe altele…

Da, până la sfârșitul secolului al XX-lea, evreimea americană a ajuns să fie considerată în întreaga lume ca un jucător serios în marele joc al politicii, capabilă să influențeze evenimentele, să definească și să acționeze.” „să realizeze obiective importante, să-și recompenseze prietenii și să-și pedepsească dușmanii.”

Dollinger aduce un argument similar. El merge până acolo încât susține că „politica care a stat la baza Marii Societăți a lui Lyndon Johnson, care a inspirat sprijinul liberalilor albi pentru acțiunea afirmativă” este, în esență, produsul secundar al ceea ce el numește „afinitate evreiască” sau „excepționalism evreiesc”.

Mai târziu în carte, Dollinger continuă spunând: „majoritatea evreilor americani au rezistat atracției conservatorismului renascent. Au continuat să voteze pentru Partidul Democrat și au susținut crearea de programe de acțiune afirmativă. Când președintele Johnson a propus idei de reformă agresive bazate pe rasă, aproape toate organizațiile evreiești au aprobat.”

Dollinger declară din nou:

„Așa cum au făcut-o în generațiile anterioare, liderii evrei au creat un program politic care le garanta drepturile ca minoritate etnică, deoarece atrăgea societatea americană în ansamblu. În epoca consensului din anii 1950, aceasta a însemnat să formeze alianțe cu alte minorități pentru a atinge obiective comune.

În anii 1960, a cerut ca liderii evrei să adopte o abordare naționalistă etnică a liberalismului american. „Emulând strategiile politice ale activiștilor militanți de culoare, evreii s-au bucurat de oportunitatea de a lua măsuri agresive de autoapărare fără a risca acuzații de loialitate duală și fără a se abate mult de la norma politică contemporană.”

Ultima afirmație a lui Dollinger cu siguranță nu este adevărată. Activismul politic al persoanelor de culoare din Statele Unite a fost influențat de o gamă largă de intelectuali, organizații și mișcări politice evreiești. Activiștii de culoare au întâlnit idei revoluționare de la personalități evreiești și mișcări politice evreiești, cum ar fi stalinismul, și în mare măsură din tradiția socialistă și comunistă.

De exemplu, dezvoltarea politică a lui Frederick Douglass a fost în mare măsură modelată de relația sa intelectuală și sexuală strânsă cu Ottilie Assing, care i-a susținut munca și i-a tradus scrierile chiar și în germană.

Până în secolul al XX-lea, influența mișcărilor revoluționare evreiești asupra gândirii radicale a persoanelor de culoare a devenit și mai directă. W. E. B. Du Bois, de exemplu, a scris un lung elogiu în care l-a lăudat pe Iosif Stalin la scurt timp după moartea liderului sovietic, în 1953.

Aceasta s-a întâmplat la ani după Marea Epurare din Rusia Sovietică, în timpul căreia regimul lui Stalin a fost responsabil pentru moartea a milioane de oameni prin execuții, înfometare forțată și alte forme de represiune. Du Bois l-a descris pe Stalin ca fiind „un mare om”. Du Bois nu a fost impresionat de crimele lui Stalin, care, în opinia sa, păleau în comparație cu comerțul cu sclavi din Atlantic, lagărele de exterminare naziste și alte atrocități.

Du Bois, deși a simpatizat cu comunismul pe parcursul unei mari părți a vieții sale ideologice, nu s-a alăturat oficial Partidului Comunist decât în 1961, la vârsta de 93 de ani, cu doar doi ani înainte de moartea sa, în 1963. Numeroși intelectuali și scriitori de culoare l-au urmat pe Du Bois în îmbrățișarea ideilor comuniste, iar lista este extinsă.

Printre aceștia se numără Harry Haywood, Otto Huiswoud, Lovett Fort-Whiteman, Grace P. Campbell, William L. Patterson, Benjamin J. Davis Jr., Langston Hughes, Paul Robeson, Richard Wright, Ralph Ellison, Doxey A. Wilkerson, James W. Ford, Angela Y. Davis și Eldridge Cleaver, printre alții.

Mulți dintre acești oameni nici măcar nu știau că partidul cu care se asociau era o mișcare căreia nu-i păsa cu adevărat de bunăstarea lor, ci încerca să-i implice în activități subversive care s-au dovedit întotdeauna a avea consecințe. efecte dezastruoase asupra comunităților lor și a generațiilor ulterioare.

Același lucru se poate spune și despre mișcarea pentru drepturi civile. Activiști evrei precum Stanley Levison au jucat roluri organizaționale și financiare importante în spatele mișcării. Levison a contribuit la strângerea de fonduri pentru organizațiile pentru drepturi civile, a contribuit la dezvoltarea ideii care a devenit Conferința de Conducere Creștină Sudică și a lucrat îndeaproape cu Martin Luther King Jr. de-a lungul carierei sale.

După decenii de ceea ce aș numi activitate subversivă, am ajuns în cele din urmă la programe de acțiune afirmativă și DEI, iar ambele au dus la un eșec după altul. În acest sens, acțiunea afirmativă și DEI nu s-au dezvoltat izolat. Ele au depins de revoluționarii și organizațiile evreiești, de intelectualii, activiștii și instituțiile politice care le-au promovat și susținut.

Prin urmare, este dificil să explicăm aceste mișcări pur și simplu ca dezvoltări spontane fără a examina oamenii și organizațiile care au contribuit la modelarea, finanțarea și avansarea lor. Ceea ce ar face ideologi precum Jared Taylor este să ignore toată această realitate istorică și să se concentreze doar asupra persoanelor de culoare care au profitat de sistemul dezordonat pe care l-au creat revoluționarii evrei.

Sowell a avut o mulțime de oportunități de a cerceta acest subiect important. De fapt, de-a lungul anilor, literatura științifică pe această temă a crescut. enorm. Până când Sowell a început să scrie cărți precum „Intellectuals and Society”, în care a dedicat un capitol care lăuda războiul din Irak ca pe un „val de acțiune” care funcționase, exista deja o literatură substanțială pe această temă.

De exemplu, „Intellectuals and Society” a fost publicată în 2009, în timp ce „The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy” a fost publicată în 2006. Cu toate acestea, Sowell nici măcar nu a încercat să abordeze ultima carte, chiar dacă prezenta războiul din Irak ca un război puternic influențat de Israel.

În mod similar, lucrările lui Murray Friedman, „The Neoconservative Revolution: Jewish Intellectuals and the Shaping of Public Policy” (2005) și „What Went Wrong? The Creation and Collapse of the Black-Jewish Alliance” (1994), împreună cu „America Alone: The Neo-Conservatives and the Global Order” (2004), au fost publicate cu mult înainte ca Sowell să înceapă să scrie cărți precum „Dismantling America”.

Totuși, la fel ca Jared Taylor și alții, el nu a fost dispus să confrunte chestiunea evreiască, ceea ce l-a făcut incapabil – sau nu a vrut – să se confrunte cu ceea ce ar putea fi printre cele mai fundamentale întrebări politice și intelectuale ale timpului nostru. În cartea sa „Affirmative Action Around the World: An Empirical Study”, Sowell a documentat pe bună dreptate eșecurile acțiunii afirmative oriunde a fost practicată. El a dedicat un întreg capitol acțiunii afirmative în Statele Unite. Prin urmare, ne-am putea aștepta ca el să examineze cine a stat în spatele mișcării de la începuturile sale și ce i-a motivat pe principalii săi susținători.

Studiul lui Marc Dollinger, de exemplu, a fost publicat în 2000, cu cinci ani înainte de apariția cărții lui Sowell în 2004. Totuși, Sowell nu spune practic nimic despre figurile cheie care au modelat mișcarea americană de acțiune afirmativă. Presupun că știa că, dacă ar fi documentat aceste fapte incontestabile, s-ar fi trezit în mijlocul „al Treilea Război Mondial” și ar fi putut chiar să fie alungat din mediul academic, în special de la Institutul Hoover. De asemenea, i-ar fi fost greu să obțină publicarea la edituri importante din New York, cum ar fi Basic Books, sau chiar la edituri universitare, cum ar fi Yale University Press.

Plagiatul: o regulă pentru cei puternici, alta pentru toți ceilalți

Pentru a reveni la teza centrală a discuției noastre, atunci când rabini precum Walter Homolka au fost acuzați că au sustras peste 60 de pagini din disertația sa de 240 de pagini dintr-un articol academic german scris de Dorothee Schlenke, o mare parte din acoperirea media orientată spre sionism a fost relativ limitată, permițând controversei să dispară din atenția publică. În schimb, atunci când persoanele de culoare sunt acuzate de plagiat, problema este adesea prezentată mult mai proeminent, comentatori precum Jared Taylor și alții și chiar Bill Ackman citând rapid astfel de cazuri ca dovezi ale unei abateri academice mai ample.

De fapt, dacă e să fim brutal de sinceri, lumea academică este plină de cazuri care implică plagiat, abateri în cercetare și alte forme de fraudă academică. Se pot menționa personalități precum Gayle Pohl, Stephen E. Ambrose, Ward Churchill și Kevin M. Kruse, Laurence H. Tribe, H. Gilbert Welch, Shervert H. Frazier, Matthew Whitaker, Susannah Dickinson, Matthew Whitaker, printre alții.

Totuși, câtă atenție primesc astfel de cazuri din partea publicului Renașterii Americane?
Abaterile academice ale lui Jason Arday au meritat o analiză atentă, dar ce se întâmplă cu Ambrose și celelalte cazuri?
Vor dedica aceiași oameni care au scris pe larg despre Arday și alți negri care au fost păcăliți de DEI și de politicile de acțiune afirmativă o atenție comparabilă abaterilor comise chiar de oamenii pe care i-am analizat?
Vor examina măcar lucrările lui Daniel Jonah Goldhagen și Alan Dershowitz? Dacă argumentul este că frauda academică și plagiatul ar trebui expuse indiferent de rasă, ideologie sau afiliere politică, atunci cu siguranță aceste cazuri merită și ele o analiză atentă.

Cu siguranță se vor găsi urme ale abaterilor științifice ale lui Marc Hauser printre cei care s-au grăbit să se pronunțe în cazul Arday. Hauser, psiholog evoluționist și fost profesor la Harvard și autorul cărții Moral Minds: How Nature Designed a Universal Sense of Right and Wrong (Minți morale: Cum natura a conceput un simț universal al dreptului și al răului), a fost găsit de Harvard ca fiind singurul responsabil pentru opt cazuri de abatere științifică – trei care au implicat lucrări publicate și cinci care au implicat studii nepublicate.

O anchetă federală ulterioară a Biroului de Integritate a Cercetării a constatat, de asemenea, că Hauser s-a angajat în abateri de cercetare, inclusiv fabricarea și falsificarea datelor. Acest lucru l-a determinat pe Nicholas Wade de la New York Times să admită că „Există o gamă largă de păcate științifice, de la infracțiuni superficiale, cum ar fi stocarea defectuoasă a datelor la un capăt, până la fabricarea datelor la celălalt.”

Aceste „păcate științifice” nu au apărut pur și simplu peste noapte și nici nu au început în 2026, odată cu cazul Arday. Numeroase studii academice au arătat că abaterile academice au fost o problemă persistentă în lumea academică timp de decenii. De fapt, cercetători precum Marcel C. LaFollette au arătat că structura publicării științifice în sine poate crea stimulente și oportunități pentru abateri.

Așa cum documentează și argumentează meticulos LaFollette, ce se întâmplă atunci când publicarea științifică creează un mediu în care mijloacele de trai ale unui om de știință depind de publicarea frecventă, obținerea de granturi, asigurarea de poziții prestigioase, primirea de premii și alte recunoașteri, construirea unei reputații, acumularea de citări, asigurarea calității de autor în reviste academice și cercuri profesionale și producerea unor „descoperiri” presupuse semnificative?

Ce se întâmplă când oamenii de știință operează într-o lume guvernată de maxima nerostită „publică sau piere”?
Și ce se întâmplă când oamenii de știință pornesc de la o presupunere pe care sunt hotărâți să o demonstreze cu orice preț – chiar și prin fabricarea, elaborarea și manipularea deliberată a dovezilor – așa cum este ilustrat de povestea acum în mare parte uitată a Omului de Piltdown, care a fost acceptată pe scară largă ca fiind autentică timp de aproape patru decenii?

Potrivit lui LaFollette, intră inevitabil în ecuație probleme etice serioase. Sub astfel de presiuni, unii oameni de știință pot fi tentați să publice afirmații frauduloase sau senzaționale, mai degrabă decât să riște obscuritatea profesională. Și dacă abaterile nu trec nedetectate – sau, mai rău, dacă comunitatea academică recompensează munca în ciuda defectelor sale – stimulentele de a se angaja în practici de cercetare frauduloase devin și mai puternice, în timp ce riscurile producerii unei studii atente și riguroase par comparativ mai mari.

În acest sens, abaterile științifice au fost în esență „codificate”. Potrivit lui LaFollette, cazuri precum cele ale cardiologului John Darsee, psihologului britanic Cyril Burt, a cărui activitate s-a concentrat pe inteligență și ereditate, și dermatologului William T. Summerlin ilustrează modul în care oamenii de știință pot ceda presiunilor care încurajează abaterile de la conduita în cercetare.

LaFollette nu este un cercetător singuratic care documentează aceste probleme în mediul academic. Alți cercetători au mers chiar mai departe, examinând aproape 750 de cazuri documentate de fraudă academică, fabricare și plagiat care se întind pe perioada 1880-2010 și concluzionând că problema este în mare măsură sistemică, mai degrabă decât incidentală, unii cercetători mergând până la a fabrica date sau a inventa observații care nu au existat niciodată.

Și aici Ernst Haeckel a jucat un rol major. Haeckel era hotărât să-i demonstreze lui Darwin dreptate și și-a asumat misiunea de a răspândi evanghelia darwinismului în toată Germania. În acest proces, a manipulat dovezile. După cum spune însuși istoricul științei Nick Hopwood, oamenii de știință au recunoscut problemele legate de desenele lui Haeckel, în special utilizarea „licenței artistice”. Însă apărătorii lui Haeckel susțin cumva că cazul lui Haeckel nu poate fi redus la o simplă acuzație de înșelăciune deliberată.

Ceea ce vedem aici confirmă argumentul savantului Bernard E. Rollin din Știință și etică: presupunerile etice intră în știință cu mult înainte de începerea experimentului. Aceste presupuneri sunt de natură filosofică și morală. Nu sunt și nu pot fi niciodată științifice în sine. Dacă ar fi științifice, atunci argumentul ar deveni circular și, în cele din urmă, ar pune întrebarea. Atunci când le lipsește o bază metafizică solidă, concluziile științifice construite pe ele pot fi puse sub semnul întrebării în mod legitim.

Aceasta a făcut parte din contextul mai larg în care unul dintre cei mai faimoși psihologi ai Marii Britanii, Cyril Burt, a fost denunțat ca un impostor care a fabricat dovezi și a inventat date pentru a-și susține teoriile despre testarea inteligenței – un episod care, în cele din urmă, i-a distrus credibilitatea științifică.

Până în 1979, mulți oameni de știință și observatori au ajuns la concluzia că Burt „fabricase date care să se potrivească predicțiilor teoriilor sale genetice preferate”. Psihologul și istoricul psihologiei britanic L. S. Hearnshaw fusese inițial un mare admirator al lui Cyril Burt. Însă, după ce a întreprins cercetări ample pentru biografia sa din 1979, Cyril Burt: Psihologist, Hearnshaw și-a schimbat evaluarea și a concluzionat că dovezile fraudei științifice erau copleșitoare.

El a scris:
„Dovezile… au demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceste acuzații erau adevărate: Burt a înșelat comunitatea științifică în chestiuni de importanță majoră și, chiar și după utilizarea datelor sale de către alții pentru a fundamenta concluzii cu semnificație socială, nu a emis niciodată declarații de declinare a responsabilității. A comis o gravă infracțiune împotriva codurilor de etică științifică acceptate tacit.”

De aceea, am susținut ani de zile că știința autentică nu poate contrazice în cele din urmă moralitatea metafizică. Atunci când apare o contradicție aparentă, prima întrebare ar trebui să fie dacă presupunerea științifică subiacentă este ea însăși validă.

Pe scurt: Așteptăm ca cei care s-au agățat de cazuri ușoare precum cel al lui Arday să facă ceea ce trebuie: să recunoască deschis că lumea academică este plină de ceea ce epidemiologul de la Yale, Michael B. Bracken, a numit recent „prejudecăți” – prejudecăți care pot modela rezultatele cercetării în studiile farmacologice, cercetarea genetică, studiile pe animale și analizele pandemice, distorsionând în cele din urmă adevărata cercetare științifică.

Sperăm că cei care s-au concentrat atât de mult asupra cazului Arday nu vor dezamăgi. Putem anticipa mai multe răspunsuri posibile. Ar putea rămâne tăcuți și să refuze să se implice în dezbatere. Ar putea răspunde cu invective emoționale, ar putea produce digresiuni ad hominem și evita complet discuțiile raționale. Sau ar putea recunoaște propriile prejudecăți și ar admite că nu au examinat cazul Arday în contextul său istoric și academic mai larg. În orice caz, se speră că acești oameni vor aborda problema rațional și onest și vor aplica aceleași standarde de control abaterilor academice în general.