Pitagora dixit
„Legi” ale moralei si ale politicii – Pitagora
– Viaţa cumpătată, în slujba binelui şi a dreptăţii, trebuie să stea şi la baza alcătuirii politice a unui stat.
– Nu încerca să vindeci un popor mare şi corupt: cangrena nu se poate vindeca.
– Nu încerca să schimbi orânduirea unei mari naţiuni. Un popor numeros e ca o dihanie hâdă; e ceva împotriva firii. Dintre toate soiurile de dobitoace cea mai rea e speţa umană ce se cheamă „popor”.
– Nu răspândiţi vestea unei fapte rele! Faceţi în aşa fel încât să-i dispară cât mai curând şi cele mai mici urme. Lăsaţi răul să moară!
– Să crezi doar pe jumătate pe cei ce vin să pîrască fapte rele.
– Nu năzui la himera unei democraţii pure; egalitatea perfectă există numai la morţi.
– Legiuitorule! Nu lăsa oamenilor de stat timpul să se deprindă cu puterea şi onorurile!
– Legiuitorule! Nu uni credinţa cu morala. Roadele acestei legături nepotrivite nu pot fi decât nişte monştri.
– Legiuitorule, bagă de seamă să nu te înşeli!
– Drepturile omului nu sunt la fel cu ale popoarelor din cauză că oamenii deveniţi „popor” încetează a mai fi oameni.
– Un Senat de 100 de capete e mult prea mult! Puţini legiuitori, dar înţelepţi!
– Puţini războinici, dar viteji! Puţin „popor”, dar multi cetăţeni!
– Dă legi poporului tau şi boabe poporului bou.
– Supune-te legilor chiar dacă sînt proaste! Nu te supune oamenilor dacă nu sunt mai buni ca tine.
-Taie unghiile poporului, dar nu-i spăla capul cu propria-i urină; pedepseşte-l, fără să îl înjoseşti.
– Nu chemaţi în magistraturi decât bărbaţi ce sunt în săptămâna mare a vieţii lor.
– Magistraţi! Fiti precum în Sparta! La intrarea în tribunale: ridicaţi un altar al Fricii, frica de a fi pedepsit înspăimântă poporul şi copiii.
– Magistratule! Legea îţi e soţie legitimă; desparte-te de ea mai bine decât să o faci să devină o femeie trândavă şi care se învoieşte cu orice.
– Magistraţi ai poporului!
Nu urmaţi pilda pescarilor de pe Nil care aruncă cu noroi în ochii crocodilului ca să-l poată stăpîni.
– Să nu fii legiuitorul ori magistratul unui popor care se lauda cu mintea sa luminată.
– Urmand pilda locuitorilor din Creta, la fiecare 9 ani, legile sa fie citite si indreptate de un intelept.
– Când magistratul vorbeşte, preotul să tacă!
– Scutiţi-vă magistraţii de jurământ atunci când intră în funcţie, dar nu-i scutiţi să dea socoteală când o părăsesc.
– Poporule ! Cîntăreşte-ţi legile! Numără-ţi magistraţii!
– Poporule! Dacă îţi doreşti o bună rînduială în ceea ce priveşte politica, fereşte-te de o organizaţie fără vlagă, o administraţie fără putere şi de luxul ospeţelor. Acestea trei dau întotdeauna naştere vrajbei în viaţa civilă şi în gospodării şi au ca urmare năruirea statului şi a familiei.
– Nu tulbura o apă stătătoare ori un popor în sclavie.
– Fugi de poporul căruia îi place eşafodul.
– Nu te aştepta să ţi se mulţumească atunci când faci un bine poporului: dintre toate dobitoacele, el este cel mai nerecunoscător.
– Lucrul cel mai ruşinos al unei stăpâniri este pândirea şi iscodirea oamenilor.
– Nu urma pilda omizii: nu primi să te târăşti la picioarele prinţului sau în faţa poporului pentru ca într-o zi să porţi aripi.
– Toţi sîntem egali! Să nu credeţi însă că neghiobul este egalul înţeleptului.
– În fiecare an să aveţi o zi de sărbătoare numită „pacea familiei”. În această zi, soţul şi soţia, la prânz, în mijlocul familiei, îşi vor da mâna şi îşi vor ierta unul altuia greşelile făcute de-a lungul anului.
– Învaţă să vezi mai departe decât pot ajunge privirile tale.
– Lebăda tace toată viaţa ca să poată cânta desăvârşit o singură dată.
– Omule de geniu! Rămâi în umbră şi păstrează tăcerea până în clipa în care vei putea să apari cu toată strălucirea unei faime pe care nimeni nu o mai poate tăgădui.
– Nu admira nimic! Zeii s-au născut din admiraţia oamenilor. Să nu ai alt Zeu în afară de propria conştiinţă.
– Fii cetăţean al lumii întregi pînă cînd vei întîlni un popor înţelept şi cu legi drepte.
– Să-ţi placă să trăieşti şi să trăieşti bine. Cel ce priveşte viaţa cu dezgust, fie că are spiritul bolnav, fie inima putrezită.
Este extraordinar cum a putut decupa problemele lumii lui. Parcă nici nu au trecut mai bine de 2000 de ani. Tot ceea ce spune formează problemele noastre de zi cu zi, din contemporaneitatea noastră.
” Credinta in DUMNEZEU si concordanta deplina intre ceea ce gandesti, ce spui ca faci si ce faci, adica … sa NU minti si sa NU te minti „
” Cand esti MORT, nu stii asta – dar ii afecteaza pe ceilalti. La fel si cand esti PROST. „
Singurul defect al câinilor este că iubesc orice jigodie de om!
ANONIM
Probabil ca Pitagora, prea ocupat sa deseneze cercuri pe nisip, nu s-a prea preocupat de psihologia cainilor. Fiindca un caine nu iubeste pe oricine! El stie instantaneu ce gandeste si mai ales ce sentimente are un om fata de el! Eu am o catelusa de apartament, care cand intra un om strain in casa, avea doua feluri de comportament: sau il latra, sau dadea din coada si se lasa mangaiata. Eu, privind doar la ea, stiam cine mi-a trecut pragul!
Iar daca stateam la computer, catelusa se aseza la picioarele mele. Daca ma ridicam sa merg la bucatarie sa beau un pahar de apa, nici nu se clintea de la locul ei. Daca ma ridicam cu gandul sa plec din casa, sarea imediat in picoare, ca nu cumva sa n-o iau si pe ea. De unde stia ea ce voi face eu in minutele urmatoare? Nu pot altfel zice decat ca imi citea gandurile!
Ardealul e fruncea
În 15.04.2015 am vizitat Blajul, fiindcă îmi era dor de Câmpia Libertății, pe care n-o văzusem niciodată. Locuitorii acestui oraș transilvan își numesc urbea cu mândrie „Mica Romă”. O denumire cât se poate de potrivită, fiindcă are și Blajul Vaticanul lui: catedrala mitropolitană greco-catolică ” Sfânta Treime” iar într-o intersecție, nu mă întrebați care, văzui cu coada ochiului statuia lupoaicei alăptând doi prunci.
O mică Romă cam întortocheată, dar am reușit totuși să ajung pe Câmpia Libertății, cea care până la 15 mai 1848 s-a numit ” Ritul grecilor”. Într-o altă lucrare am dat și de o altă denumire, „Râtul grecilor”, dar asta nu are niciun sens. Mica Romă fiind capitala greco-catolicismului, probabil că ortodocșii, câți or fi fost, or fi avut pe câmpul acela vreo bisericuță, de la care să fi derivat denumirea. E doar o deducție logică, care nu trebuie sa fie neaparat și adevărată.
Aici pe câmpie am fost, din păcate, singurul turist. Am întâlnit doar câțiva bunci cu nepoțeii și vreo doi localnici grăbiți spre treburile lor. Am uitat însă de toate, când, după ce am trecut de cei câțiva brazi de la intrare, am zărit, ridicat pe catarg și fluturând în bătaia vânticelului de primăvară, tricolorul românesc. Aici chiar că nu avea voie să lipsescă! (În loc de verbul ” a flutura” aș fi vrut să folosesc cuvântul mai sugestiv „a fâlfâi”. Una este să fluture și alta să fâlfâie! Dar fiindcă verbul acesta a intrat în jargonul unor analfabeți, primind un sens peiorativ, a trebuit să renunț. Iata cum se sărăcește limba când neghiobii o folosesc aiurea.)
Chiar la capătul „Câmpiei Libertății”, a fost construit un monument, care seamană cu litera grecească Pi, aia de dă dureri de cap școlerilor când trebuie să calculeze lungimea cercului. Aici am avut o mare, o uriașă revelație! Jos, la baza monumentului, un text ne amintește că aici, la 15 mai 1848, la cea de-a doua adunare de la Blaj, 40.000 de țărani împreună cu intelighenția, au strigat pentru prima dată „Noi vrem să ne unim cu Țeara!” Cu care „Țeară”, fiindcă biata de ea nici nu exista la acea oră! Deci ardelenii noștri, pe care unii dintre români, care cred că să fii repezit e o mare calitate și le iau ardelenilor seriozitatea drept tăndăleală și cumpătarea încetineală, au dat glas primii unei adânci nevoi naționale, aceea de a avea o patrie, o Dacoromânie, din care să facă parte și Transilvania.
La această adunare au fost prezenți mulți moldoveni și munteni, precum Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dumitru Brătianu și poate că și alții, pe care istoria nu-i menționează. Rezultatele s-au văzut imediat la moldoveni, care deja în august 1848 introduseseră în „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” unirea ca punct ce trebuia atins, unire la care în martie, în proclamația către domn, nu le-a dat prin cap s-o menționeze. Lecția ardeleană și-a făcut deci efectul. Iar muntenii au învățat și ei de la frații lor ardeleni strategia de a-ți realiza scopurile în ciuda piedicilor puse de neprieteni.
Guberniul maghiar impusese ca adunarea românilor din 15 mai 1848 să fie restrânsă la câțiva reprezentanți ai clerului și puțini „intelighenți” și să fie împărțită confesional: uniții (greco-catolicii), cu mitropolitul Lemeni în frunte, urmau să se adune la Blaj, iar ortodocșii lui Andrei Șaguna, trebuiau să se întâlnească la Sibiu. Lemeni a anunțat adunarea uniților conform cu planul gubernial, dar Șaguna i-a informat pe ortodocsi că Marea Adunare Românească va avea loc tot pe 15 mai, „uitând” însă să precizeze localitatea. Așa că și ortodocșii s-au dus tot la Blaj. Cât de înălțător a fost exemplul celor doi mitropoliți, care, pășind braț la braț pe Câmpia Libertății în uralele miilor de români, au fost deschis această adunare cu adevărat istorică, nici nu se poate povesti.
După ce Cuza a fost ales domn în Moldova iar muntenii, conform planului marilor puteri trebuiau să aleagă alt domn, ei și-au adus aminte de lecția ardeleană și folosind aceeași strategie, l-au ales domn tot pe Cuza. Așa au știut ardelenii să pună umărul la ridicarea românismului! Fiind, așa cum bine zice vorba, fruncea!
În jurul acelui Pi de pe Câmpie, de parcă ar fi fost ridicat în amintirea lui Pitagora, se află panteonul blăjean: două semicercuri, cu busturile unor oameni importanți, precum Micu Klein, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu, Bărnuțiu, Aron Pumnu, Papiu Ilarian, cei doi mitropoliți Șaguna și Lemeni, Bălcescu, Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Boliac, Costache Negri, Șincai, Petru Maior, Cipariu… ce mai, români tot unul și unul. Mie însă mi-a mers la inimă două busturi de… neromâni. Unul este al lui Stefan Ludwig Roth, scriitor sas, condamnat la moarte și executat de unguri prin mai 1949, ceea ce dovedește aplecarea spre crimă a celor pe care tribunii lui Iancu evitau să-i numească revoluționari, denumindu-i mult mai potrivit, insurgenți maghiari. Un revoluționar adevărat nu poate fi criminal!
Dar, acolo, în panteonul românesc, și-a găsit locul și Petöfi, cel care a luptat de partea insurgenților, pierzâdu-si din cauza asta viața. Acest bust a fost o plăcută surpriză, pentru că el dovedește că românul, structural, a fost și este mai aproape de învățătura creștină decât alții. Suntem, prin acest bust, mult superiori celor care se uită la noi, românii, de sus. Eu îi las să se uite, pentru că știu că putini unguri îi pomenesc numele lui Avram Iancu cu respect. Iar să-i înalțe un bust, cred că poate, doar în mileniul următor. Datorită moralității sale l-a și ajutat Dumnezeu pe Iancu ca din 14 bătălii cu insurgenții, să le câștige pe toate și l-a scos din ghearele lui Hatvani de la Abrud, atunci când insurgenții, încălcând toate promisiunile, i-au arestat pe prefecții Dobra și Buteanu, Iancu scăpând în ultimul moment. Tot din cauza acestei superiorități morale, eu nu știu niciun război, pe care românii să-l fi pierdut în fața ungurilor. Fiindcă războaiele nu se câștigă numai cu armele, așa precum omul nu se hrănește numai cu pâine.
Am trecut apoi să vizitez centrul istoric, cu catedrala metropolitană, de pe „piatra” căreia s-au adresat „intelighenții” neamului la adunarea din 30 aprilie 1848, învățând poporul și încurajându-l. Un parc foarte ingrijit, plin de petunii și lalele înflorite, deschidea vederea spre catedrală și clădirile istorice care înconjurau parcul, în formă de patrulater. În dreapta catedralei, o clădire poartă cu mândrie o placă comemorativă: ” La data de 11 octombrie 1754 și-a deschis în această clădire cursurile cea dintâi școală sistematică din țara noastră în care învățământul s-a predat în limba română. – Școala de obște – „Deschisă tuturor și de toate vârstele pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se.” O placă mai mică, sub prima, ne spune că în școala de obște au fost profesori Samuil Micu Clain, Petru Maior și Gheorghe Șincai. O altă plăcuță ne anunță că tot aici și-a desăvârșit studiile teologice scriitorul Ion Agârbiceanu.
În clădirea din stânga catedralei a poposit Mihai Eminescu ca elev, în anul 1866. Placa comemorativă ne spune că a venit aici pentru a cunoaște această parte de țară și a vedea Blajul. Numai că eu nu cred că i-au trebuit lui Eminescu 5 luni pentru asta. Dacă n-o fi venit la Blaj pentru vreo Veronică, putem crede cu temei că a poposit atâta vreme la Blaj cu gândul de a călca pe urmele bunicului său patern, un Iminovici, care a învățat la rândul lui la Școala de obște, din Blaj fiind de loc. De la Blaj Iminovici s-a stabilit în Bucovina. Iată ce-i mai lipsea Ardealului, după ce aici și-au avut dacii capitala și după ce Dragoș-Vodă a descălecat din Maramureș în Moldva iar Negru-Vodă în Valahia. Să facă parte și din genealogia paternă a celui mai mare poet al românilor.
Deci, pe un kilometru patrat se găsește atât de multă istorie la Blaj, încât mă și mir cum bietul orășel o mai poate duce în spate și nu se prăbușește sub povara ei.
Cu această ocazie mai am de făcut o observație. Există la Muzeul Unirii din Alba Iulia o stampă, intitulată „Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848”. Această stampă reprezintă mulțimea românilor adunați în fața catedralei „Sfânta treime”, ceea ce contrazice faptul că ar fi vorba de 15 mai. După mine, stampa redă prima adunare de la Blaj, din 30 aprilie 1848, care a avut loc în fața catedralei metropolitane, care se vede foarte bine în fundal. Cea de-a doua adunare, din 15 mai a avut loc, cum bine se știe, pe Câmpia Libertății, care se află la o jumătate de km. depărtare. În plus, catedralei nu i se poate vedea de pe Câmpie decât spatele și nu fața, așa cum este redată în stampă.
Iar în colțul drept al parcului din fața catedralei, întâlnim din nou un bust de-al lui Simion Bărnuțiu cu un text scurt, dar memorabil, ales din spusele marelui bărbat al neamului: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătciți.”