Ping-pong americano-chinez

ESTETICA NOVA
– Sugestii pentru fiica mea
De CD

Este déjà o banalitate să se afirme că frumusețea artistică este relativă, existând doar în ochii privitorului. Această afirmație ultraabuzată sa incurajeze lipsa de gust a devenit o parodie în epoca noastră modernă, deoarece totul devine artă și totul, este ridicat pe piedestalul esteticii false.

Ruperea standardelor principiale de frumusețe în societate poate avea mai mult de-a face cu pierderea acelor standarde culturale de care orice societate are nevoie pentru a judeca ideile adevărate fata de cele necinstite, urâțenia minciunii și frumusețea adevărului.

Cei mai mari artiști și oameni de știință de-a lungul istoriei omenirii au înțeles că Frumusețea, Adevărul și cea mai înaltă ordine a sa Libertatea nu sunt doar interconectate, ci oferă sufletului calea cea mai naturală și eficientă pentru a dobândi înțelepciunea.
Caci noi judecam frumusetea cu sufletul.

Nu mulți au fost surprinși de revelația că întreaga evoluție a artei moderne din secolul al XX-lea a fost regizată în mare măsură de laboratoarele psihiatrice ale CIA si ale predecesorilor ei cu sorginte britanica. Aparitia artei false s-a realizat prin finanțarea directa si masiva a pictorilor abstracti precum Jackson Pollock și Mark Rothko, ale căror lucrări se vând acum cu peste 100 de milioane de dolari bucata, dar și a revistelor literare puternice precum “Salon” si “Encounter”, școli de “dans interpretative” și muzica atonala, cea care a speriat populatia si a avut adepti numai printre cei lipsiti de ureche muzicala, de simtul ritmului si de bun gust, muzica remarcabil de respingatoare a lui Arnold Schoenberg.

Vehicolul selectat pentru a remodela gusturile culturale occidentale în urma celui de-al Doilea Război Mondial a devenit cunoscut sub numele de Congresul pentru Libertate Culturală (CLC). Fondat în 1950 cu finanțare de la Fundațiile Rockefeller și Ford, CLC a fost conceput pentru:
1) promovarea denazificării Germaniei și
2) lupta împotriva războiului cultural împotriva lumii comuniste, care fusese recent organizat de Sir Winston Churchill – Razboiul Rece.

Propaganda Războiului Rece Cultural a afirmat că, deoarece comunismul și fascismul s-au bazat pe „iconografia realistă/rigidă” a vietii trebuie ca „lumea liberă” de cealaltă parte a Cortinei de Fier sa se axeze pe o „libertate” abstractă, emoțională. Acolo unde comunismul s-a bazat pe sacrificiul individului pentru „binele” întregului, această democrație din Războiul Rece a afirmat că nevoile întregului erau sacrificate pentru libertatea arbitrară a individului de a „face tot ce il face sa simta bine”.

Modalitatea în care noul modernism ofensa ordinea și logica era proporționala cu gradul în care apăra „democrația și capitalismul liberal”.
Este de remarcat faptul că CLC a fost sub conducerea aceluiași lord Bertrand Russell care, cu doar câțiva ani mai devreme, a cerut bombardarea preventivă a Uniunii Sovietice pentru a obține un guvern mondial unic.

Activitatea activă a lui Russell de subminare a artelor nu ar trebui văzută în afara opiniilor sale politice imperiale sau de eforturile sale de a impune un sistem de cătușe asupra minții oamenilor de știință, care vor deveni pentru totdeauna sterili din punct de vedere creativ datorită credinței că matematica fixă liniara guvernează universul, in limitele subliniate în “Principia Mathematica”.

Zeus nu poate tolera până la urmă cunoașterea focului (știință), libertatea de a-l folosi (politica) sau instinctele de a-l folosi spre binele general (cultură).
Numai gândindu-ne în termenii acestor trei aspecte interconectate ale condiției umane, se poate înțelege secolul al XX-lea sau istoria în general.
Asta este viziunea asupra culturii a lui Russell asa cum a scris în “Impactul științei asupra societății” din 1951:

„Cred că subiectul care va avea cea mai mare importanță politică este psihologia de masă… Importanța sa a crescut enorm de creșterea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este ceea ce se numește „educație”. Religia joacă un rol, deși unul în scădere; presa, cinematograful și radioul joacă un rol din ce în ce mai mare… Se poate spera că, în timp, cineva va putea convinge pe oricine de orice dacă poate prinde pacientul tânăr și este furnizat de către stat cu bani și echipamente.”

Muzica este ca o limbă pe care o auzim și o descifrăm fără să realizam încă din copilarie. Deși exprimă atât pasiune, cât și creativitate, muzica este, de asemenea, făcută din reguli și fie că este studiată intelectual sau nu, este perfect de înțeles si pentru urechea needucată și a evoluat organic transmițând atât energie creativă, emotii, cât și armonii, consonanțe, tonuri și ritmuri vechi de mii de ani.

Această evoluție organică a muzicii a avut loc continuu până când sa întâmplat ceva foarte ciudat. La începutul secolului al XX-lea, a fost lansată o nouă tendință de compoziție muzicală numită „ATONALISM”.
Așa cum mișcarea dada a deraiat literatura și pictura într-un abandon al simetriilor, coerenței și rațiunii sale, tot așa și atonalismul a făcut același lucru cu muzica: deconstruiește și face intenționat de neînțeles limbajul artelor.

Nu mai era suficient să existe o divizare între muzica „populară” și cea „de clasă superioară”. Această nouă mișcare estetică a fost o tendință de auto-înfrângere creată pentru a induce în eroare și a înstrăina oamenii de muzica clasică și pentru a crea o nouă specie de „muzică anti-înaltă”, care a fost, în cele din urmă, pur și simplu anti-muzică!

Invitat la Collège de France, compozitorului Jérôme Ducros a susținut un curs pedagogic de o oră în care a prezentat cu măiestrie ciudateniile atonalismului și autocontradicțiile teoretice și practice ale acestuia. Aceasta a fost o prezentare care, evident, a fost revizuită cu mânie de marii preoți ai muzicologiei moderne. Această prezentare clarifică de ce compoziția muzicală, pentru a supraviețui, trebuie să se întoarcă la tradiția tonală (clasică), care este singura tradiție care unește atât pasiunea creativă, rațiunea și legalitatea și pe care mișcările moderniste au suprimat-o cu mult timp în urmă.

Adorno, ale cărui teorii despre muzică sunt încă considerate un standard de aur în mediul academic modern și care, de asemenea, a creat în mod ironic fundația pentru „top 40 de hituri” ca parte a creării unei culturi pentru masele detașate de o „cultură de elită” pentru oligarhie. și managerii săi, și-au descris idealul de „muzică nouă” în următorii termeni:
„Ceea ce percepe muzica radicală este suferința netransfigurată a omului…

Înregistrarea seismografică a șocului traumatic devine, în același timp, legea structurală tehnică a muzicii. Interzice continuitatea și dezvoltarea. Limbajul muzical este polarizat după extrema sa; spre gesturi de șoc asemănătoare convulsiilor corporale, pe de o parte, și, pe de altă parte, către o oprire cristalină a unei ființe umane pe care anxietatea o face să înghețe pe urmele ei… Muzica modernă vede uitarea absolută drept scop. Este mesajul supraviețuitor al disperării de la naufragiați.”

Adorno a exemplificat credința oligarhică în decăderea inevitabilă (entropia) a întregii existențe și credința asociată că artele ar trebui să oglindeasca acea realitate, Adorno a scris în “Filosofia muzicii moderne” că, în cele din urmă, „necrofilia este ultima perversitate a stilului”.

Nu este de mirare că dușmanul suprem al oligarhiei se găsește în credința optimistă că rațiunea morală există în esența întregii naturi umane ca o specie unică făcută după imaginea unui Creator Bun și Iubitor.
Ce tipuri de artă reflectă acel simț divin al omenirii?
Ce tipuri de sisteme de filozofie politică o exprimă?

Este un sistem de putere ereditară egal cu un sistem care presupune că „toți oamenii sunt creați egali și înzestrați cu drepturi inalienabile”?
Este adevărat că Jesu Meine Freud de Bach sau Requiem-ul lui Mozart ar trebui tratate cumva ca egale cu muzica atonală „sofisticată” a secolului al XX-lea?
Am putea oare compara arta lui Michel Angelo sau Leonardo Davinci cu mazgalelile lui Pollock sau cubuletele lui Rothko sau Picaso?

Oare nu mai avem curajul de a ne exprima preferintele sanatoase estetice?
Ce se întâmplă cu puterea de a judeca binele de rău și adevărul de minciuna într-o societate care îmbrățișează o artă animată de dragoste și frumos, față de o artă animată de urâțenia pesimistă?
Care tip de societate ar fi mai ușor de manipulat?

Poetul german Friedrich Schiller, care a fost modelat de mișcarea republicană globală care s-a răspândit în urma Revoluției americane, întreba în “Aesthetical Letters “(1794) cum ar putea un artist adevărat să-și exprime preferintele, oricât de popular ar fi? Pentru a face acest lucru este nevoie de o dispoziție morală extrem de avansată, deoarece atât banii, cât și faima trebuie sacrificați pentru a provoca o societate să devină mai bună.

Schiller spunea că pentru ca cineva să fie dedicat adevărului și corolarului său Libertatea în cea mai înaltă căutare a Frumuseții, un artist trebuia să găsească o modalitate de a echilibra existența în spațiu și timp, dar să se străduiască întotdeauna să depășească limitele societății lor temporale într-o căutare constantă a eternului.

În cea de-a șasea scrisoare, Schiller a scris:
„Fără îndoială că artistul este copilul timpului său. El își va primi, într-adevăr, materia din timpul prezent, dar va împrumuta forma dintr-un timp mai nobil și chiar dincolo de orice timp, din unitatea esențială, absolută, imuabilă. Acolo, ieșind din eterul pur al naturii sale cerești, curge izvorul întregii frumuseți, care nu a fost niciodată contaminată de corupțiile generațiilor sau ale veacurilor, care se rostogolesc mult sub el în vârtejuri întunecate.”

Gândurile lui Schiller nu au fost scrise dintr-un turn de fildeș, ci au fost inspirate de eforturile sale de conducere ca dramaturg, poet și fondator al unui domeniu de cercetare cunoscut sub numele de “Știința istoriei universale”. Deși viața sa a fost scurtă, el nu numai că a lăsat o operă incredibilă care a inspirat unele dintre cele mai nobile lucrări muzicale, cum ar fi Simfonia a IX-a a lui Beethoven și operele lui Verdi, el a modelat direct o rețea de alți artiști, oameni de știință și oameni de stat prin Renașterea de la Weimar, precum atât frații Humboldt, cât și Wolfgang Goethe pentru a numi câțiva.

Necesitatea de a vindeca societatea de tendința ei de a cădea sub influența fiecărei extreme a aspectelor intelectuale abstracte, lipsite de creștere emoțională, pe de o parte, și de haos emoțional detașat neinformat de rațiune, pe de altă parte, a stat la baza propriei dezvoltări de sine a lui Schiller și a călăuzirii sale, lumină în crearea unei culturi capabile să atingă adevărata libertate politică.

Acesta este spiritul pe care zombii pervertiți de la „sfârșitul istoriei” au vrut să-l distrugă prin manipularea afacerilor globale care duceau la Primul Război Mondial, umilirea Germaniei în temeiul Tratatului de la Versailles și finanțarea lui Adolf Hitler prin Wall Street și Banca Reglementărilor Internaționale din City of London.

Aceleași forțe care au creat războaiele mondiale și monștrii fasciști din secolul al XX-lea au primit și autoritatea de a oferi „tratamentul” sub forma deznazificării a Germaniei și a noii culturi „democratice” a artei abstracte prin CLC. Muzica modernista, arta plastica hada și filozofia existențială e ca si cum a-i permite criminalului să rostească elogiul la înmormântarea victimelor sale.

Vedem atat des azi zgârieturile abstracte de vopsea impresioniste, post-moderniste, sau sunetele atonale randomizate executate de reformatorii artistici despre care „autoritățile” ni se spun că sunt geniale. La o privire mai atentă, descoperim adesea că acei reformatori noi fie și-au deconstruit abilitățile tehnice anterioare până la o incoerență absurda fie care nici măcar nu s-au obosit să învețe abilitățile de bază ale artei lor pe care doreau să le distrugă.

Această pandemie de noutate a creat generații de tineri artiști care aspiră să urce noi munți niciodată urcați fără să fi stăpânit mai întâi mersul pe un deal.
Cel putin Picaso a mai incercat sa picteze in tineretea sa si in maniera naturalista si pentru ca nu putea spune ceva deosebit, original s-a refugiat in cubism, analitic cubism, sintetic cubism si a sfarsit in neo-clasicism si suprarealism.

Deși civilizația occidentală se bucură în prezent de unele dintre cele mai mari rate de educație văzute vreodată în istorie, dupa cum se raporteaza, se pare că ratele problemelor insolubile în sferele politice, economice, militare și chiar științifice s-au înmulțit mult mai repede.
Dacă educația și știința sunt menite să împuternicească fiecare generație să rezolve probleme și să facă descoperiri din ce în ce mai rafinate în natură, atunci de ce suntem afectați de o secetă a gândirii creative în epoca noastră actuală?

De ce suntem afectați de probleme elementare precum criza continuă a foametei, sărăciei, colapsului financiar și războiului în domeniul social, trebuie să ne întrebăm și de ce societatea nu a făcut nicio schimbare de paradigmă de peste o jumătate de secol?
Acele descoperiri geniale, despre care ni se spune că au fost făcute, cum ar fi descoperirea din 2012 a Particulei „Dumnezeu”, a bosonului Higgs, ne-au împuternicit să schimbăm… ei bine, absolut nimic.

Cine mai aduce azi in conversatii colocviale teme ca tradițiile antice pitagoreice întruchipate în lucrări precum Timeaus al lui Platon, care a condus diverse mișcări renascentiste de-a lungul epocilor și culturilor – atât în Spania andaluză, Persia, cât și în matricea culturală occidentală cu lucrările lui Nicolae de Cusa, Johannes Kepler, Leibniz și mulți alții?

Acum stim ce tradiții și gânditori științifici puternici au fost suprimate și de ce?
De ce au impedicat recunoașterea caracterului unificator al universului?
Cum de idei „eretice” precum intenția, designul, principiul, armonia și bunătatea au un rol cauzal de jucat în domeniul științei? Entitati ce nu au incaput in limitarile matematicii liniare a lui Russell.

Prin investigarea rolului câmpurilor magnetice în organizarea sistemelor biotice, abiotice și noetice (inclusiv regenerarea celulară, dezvoltarea embrionilor, migrațiile păsărilor și peștilor și chiar evoluția), putem fi surprinși să descoperim că obținem o mai bună înțelegere a ontologiei minții ca un fenomen unic care se auto-reflectează asupra cauzalității din țesătura universului însuși.

Ne confruntăm, de asemenea, cu întrebarea importantă: Cum poate liberul arbitru să aibă un loc într-un univers de drept și intenție?
Dacă liberul arbitru poate exista într-adevăr într-un univers modelat de principii teleologice atunci cum trebuie definită această libertate existentă?
Cum trebuie rafinată și înălțată noțiunea populară actuală despre libertate ca „putere de a face tot ce vrem”?

Acum că a aparut o nouă paradigmă de cooperare câștig-câștig, asistăm la o retrezire inspirată a popularității în standardele artistice clasice în muzică, artă și chiar arhitectură. Alegerea este din nou pusă în fața tuturor cetățenilor:
Dorim să continuăm să înotăm în troaca decadenței culturale și a pesimismului dezlănțuit de CLC, sau vrem să îmbrățișăm un viitor al frumosului si adevaratului ce apartine unei specii făcute în Creatorul?

Salvarea noastra este sa credem in FRUMOS ca o masura a creatiei dumnezeiesti.