Picasso, cel mai de succes escroc al secolului!

2020-06-27T18:44:38+03:0027 iunie 2020|Publicistică.Varia|

Picasso, cel mai de succes escroc al secolului!

*

Turner, da! Da’ Picasso… sau „Cel mai de succes escroc al secolului”!

Turner, da! Da’ Picasso?…
Publicat de Ion Coja in Literatură pe 07.10.2007
M-am întors de la Londra şi Paris cu un câştig neaşteptat (fireşte, pe lângă altele, scontate), căci în niciunul din planurile mele de călătorie nu figurase numele dumnealor Turner şi Picasso…

Pe Turner l-am găsit însă la Londra, la Galeria Naţională mai întâi, câteva tablouri, dintre care vreo două-trei mă puseseră pe gânduri: nu cumva de la ele, mi-am zis, de la Turner deci, începe pictura modernă? Apoi, la Galeria Tate, câteva zeci de tablouri, care m-au convins că mă aflam dinaintea unui moment extrem de interesant şi de important pentru arta modernă. Parcă mi-aduceam aminte că şi citisem, cu ani în urmă, ceva pe tema aceasta, cuvinte pe care, în lipsa tablourilor, nu le reţinusem. Răsfoiesc cu reţinere albumele de artă, îndeosebi de pictură, având sentimentul că ele mă frustrează de originale. Nici cărţi de istorie şi teorie a picturii nu citesc, fapt căruia, la nevoie, i-aş găsi şi altă explicaţie decât comoditatea. Probabil dintr-un motiv înrudit celui ce mă face să citesc rar şi critică literară…

Pe scurt, descoperind poate ceea ce toată lumea ştie, voi spune cât de mult m-a impresionat pictura lui Turner, despre care, pentru cei, câţiva, ce se vor mai fi aflând în ignoranţa mea de până ast’vară, voi povesti că are, Turner acesta, o sumedenie de superbe tablouri de factură realistă, figurativă, academică, de pictură pictură, îmi vine să spun, la care se adaugă un număr de tablouri, mai puţine, pictate, bănuiesc, în ultima parte a vieţii, al căror titlu, de felul Incendiu pe mare, nu te ajută prea mult când le priveşti, căci nici nu mai are importanţă ce anume pictează, sunt pânze în care dispare conturul şi linia desenului, tabloul devine o revărsare liberă de culori, simţi că e literalmente o descătuşare. O tensiune, acumulată în celelalte tablouri de chin concentrat, răbufneşte ca o explozie, amintindu-ţi imediat de pictura abstracţionistă, non-figurativă de peste câteva decenii. Pentru prima oară am simţit cu acuitate justificarea interioară a acestei picturi non-figurative. Privind tablourile lui Turner, am simţit, odată cu acesta, nevoia de a lăsa culorile să mă îmbrăţişeze, să se însoţească libere de constrângerile impuse de principiul asemănării cu obiectele din realitate. Am simţit – sau, fireşte, mi s-a părut că simt, nevoia lui Turner însuşi de a da glas, glas numai de el auzit, unor armonii cromatice imposibil de întâlnit în realitate, şi care, desigur, se decantaseră în el prin exerciţiul picturii celeilalte, figurative, clasice, academice, în care excelase ca un mare maestru.

Asta la Londra.

La Paris, un fost coleg, Alexandru S., mă somase să merg şi la muzeul Picasso, din vestitul cartier Marais. „Nu se poate să pleci din Paris fără să vezi colecţia Picasso. Ai să vezi toată arta secolului nostru! De la Picasso începe totul!” Cum era să nu mă duc? Dacă o fi chiar aşa?!… M-am dus deci să văd zeci, sute de lucrări semnate de Picasso, pictură, desen, sculptură, ceramică, expuse ireproşabil. Am dat roată prin toate sălile de vreo trei ori, apoi încă o dată, spre a fi sigur că nu mă înşel, pentru ca să-mi vină să-mi cred, totuşi, ochilor.

Cândva, cu ani în urmă, nu mai ştiu sigur dacă citisem ori am auzit numai, cum că Picasso acesta, deci cel care a revoluţionat pictura lumii, „de la care începe toată arta secolului nostru”, în tinereţea sa, „când a vrut să picteze ca Rafael, apoi ca Rafael a pictat!”, şi tocmai aşa se face că a inventat o altă pictură, depăşind-o, trecând dincolo de cea academică, clasică, realistă, cea „de până la el”. Şi descopeream acum, cu mirare, cu întristare, cu jenă, că nu era deloc aşa. Când a vrut să picteze ca Rafael, Picasso a pictat ca mine!…, mi-a venit să zic. Nici vorbă să fi pictat vreodată Picasso – şi am în vedere tablourile văzute în Marais, la Orangerie şi la cele două mari galerii londoneze, nici vorbă să fi pictat Picasso corect, realist, academic, la nivelul ce se poartă în marile muzee! Ba, mergând până la capăt cu mărturisirile, cercetând colecţia pariziană m-am mirat foarte tare la gândul că cele mai multe dintre lucrările expuse, luate în sine, adică nu după semnătură, ci pentru meşteşugul cu care fuseseră pictate, mai că nu şi-ar fi meritat un loc în muzeul, în excelentul muzeu de pictură modernă, de la Constanţa, atât de drag subsemnatului! Mă refer în principal la picturile lui Picasso în care acesta încearcă să fie „realist” şi despre care nimeni nu mă poate convinge că sunt voit stângace! Nici una din lucrările văzute nu era academic, dacă nu ireproşabilă, măcar corectă. Şi când spun „academic corectă” le judec în comparaţie cu lucrările aproape contemporane, ale lui Monet, Cezanne, Renoir şi alţii, care au fost se ştie cât de academici… Nu mă întorc chiar la Rafael!… În nici un tablou de-al său „realist” Picasso nu se apropie câtuşi de puţin de pictura marilor impresionişti, contemporani ai săi!

Şi-atunci, resurecţia lui Picasso, pe care eu o justificam, luându-mă după alţii, pe nevăzutelea, deci, ca pe o soluţie la care acesta ajunge după ce epuizează posibilităţile de expresie ale picturii de până la el, devine dintr-odată pentru mine un act de veleitarism deşert, poate chiar de impostură, căci nu am găsit nici o dovadă că lui Picasso îi fuseseră accesibile posibilităţile curente de expresie ale picturii de până la el! Aşa cum, pentru oricine, este evident că i-au fost accesibile aceste posibilităţi lui Dali! Drept care Dali nici n-a ezitat să le dovedească folosindu-se de ele şi deosebindu-se astfel de predecesori nu prin meşteşug, la fel de bine stăpânit, nu prin posibilităţile de expresie, aceleaşi, ci prin viziune, aceasta fiind modernă, nouă, a vremurilor noastre, onorându-le!

Cum să spunem despre Picasso că a depăşit pictura de până la el, că a trecut deci dincolo?! Dincolo de un tărâm pe unde nu i-a călcat piciorul?! Căci numai în aceste condiţii accept contestaţia, din partea cuiva de prin părţile locului, ale picturii vreau să zic. Pictura lui Picasso este, în chip evident, o contestaţie a artei de până la el şi a gustului care a dat prestigiu acestei arte. Pe amândouă Picasso încearcă să le zdruncine din credinţele lor, dintre care meşteşugul – şi repet: meşteşugul – talentul, măiestria, îndemânarea extraordinară, harul de a crea prin linie şi culoare, desfăşurate pe o suprafaţă, iluzia mişcării, a corporalităţii, a spaţialităţii, a vieţii, a realităţii, este credinţa de căpătâi.

A proclama alt crez, a considera că e mai bine să pictezi altfel, în afara meşteşugului, în afara tradiţiei meşteşugului pictoricesc, este un gest serios, de luat în seamă ca evoluţie firească, fatală a lucrurilor, numai dacă înnoirea propusă pleacă din interiorul tradiţiei, numai după ce te-ai dovedit capabil de performanţele curente ale acestei tradiţii.

Sau, mă rog, aşa mi se pare mie cinstit! Ca şi-n literatură! Dacă ajung să proclam, bunăoară, dicteul automat, ca poet, voi fi de luat cât de cât în serios numai dacă, mai înainte (sau mai apoi) voi fi scris deja câteva excelente volume de poezie, de poezie dintr-aceea în care, la un moment dat, ajung să nu mai cred sau să mă satur de ea! Să mă satur şi să mă arăt sătul de poezie ori de pictură, de artă, numai după ce m-am dovedit în stare a o face! Căci îţi vine să te întrebi şi aşa: nu cumva s-au grăbit să „revoluţioneze” arta exact cei ce nu puteau s-o facă la nivelul impus de tradiţie, contestând tocmai de aceea tradiţia? Tradiţia care-i obligă la un efort meşteşugăresc de care nu se simţeau capabili şi care le pretindea o înzestrare nativă pe care n-o aveau! În aceste condiţii, fără talent şi fără drag de muncă, chiar că nu te poţi ocupa de artă decât … revoluţionând-o!

Turner, comparat cu Picasso, ne oferă această lecţie, valabilă în toate artele! Avangardismul nu poate fi o treabă serioasă, nu este autentic avangardism decât în anumite condiţii, crescând din interiorul artei, împlinind-o astfel organic, iar nu lipindu-i-se silnic, ca un corp străin grefat artificial, mai exact spus cocoţat cât mai la vedere, din ambiţia şi visul de glorie al unor veleitari pripiţi să facă valuri în jurul lor, să facă caz de persoana lor, ca-n fabula cu toba care răsună cu atât mai tare cu cât este mai goală!… În loc să-şi facă ucenicia cinstit, până la capăt, până la deprinderea meşteşugului!

Şi astfel se inventează arta fără meşteşug! Fără măiestrie! Aceasta este marea descoperire a secolului nostru! Şi în primul rând a lui Picasso! Doar de la Picasso vine toată arta secolului!…

…Fireşte, nu am văzut „tot” Picasso. Dar să nu fie oare destul ce am văzut pentru a mă întreba, retoric fără nici o bucurie, unde se află dovada că Picasso „ştia să picteze” fără cusur atunci când s-a apucat să picteze ca nelumea, adică, în termeni de specialitate, să revoluţioneze pictura!

Oricum, am nevoie de un criteriu pentru a nu păţi ruşinea celor care – anecdotă sau nu – s-au extaziat dinaintea unor pânze mâzgălite de un cimpanzeu! Unul din criteriile în care cred e că orice operă de artă – nu numai plastică, trebuie să conţină în ea dovada că arată aşa cum arată prin conformare la un gând, la o intenţie, la o imagine care a precedat-o în mintea artistului. Dovada că nu arată aşa cum arată pentru că aşa i-a ieşit autorului, aşa s-a nimerit! Chiar dacă, negreşit, există o anumită autonomie a operei de artă, a actului de creaţie, ea există cu condiţia, imposibil de abandonat, a meşteşugului, a capacităţii artistului de a face ce vrea – nu ce-i iese – din materia cu care lucrează: cuvinte, sonuri, culori etc.

Când întâlneşti, într-un muzeu, printre zeci şi sute de tablouri, două-trei semnate de Picasso, acestea „pică” bine, aproape odihnitor, fiind probabil „altceva”, oferind ochilor saturaţi de pictură o pauză, răcorindu-i. Dar de la o colecţie întreagă de lucrări ale lui Picasso, zeci şi sute, pleci oareşicum contrariat, căci am adunat, de la o lucrare la alta, curiozitatea crescândă pentru o altă pictură, de dincolo de cea ştiută de la alţii, şi de care Picasso pare că avea el habar atunci când a maimuţărit-o pe cea cunoscută. Această pictură nouă lipseşte însă din colecţia pariziană! Şi probabil că din toată opera lui Picasso! Deşi timp s-o facă a avut berechet!

Dacă ar fi murit tânăr, s-ar fi putut crede că n-a apucat să-şi încheie opera şi că, matur, ar fi ajuns cu siguranţă, săracul de el şi de noi, la sinteza intuiţiilor sale revoluţionare etc. etc. Aşa însă, trăind până pe la 80 de ani – ceea ce uneori se poate întâmpla să fie cu ghinion – ce se poate spune? Că vor veni alţii să facă sinteza şi toate celelalte?!… Nu s-au arătat încă beneficiarii drumurilor deschise de Picasso! Probabil că singurii beneficiari vor fi fost negustorii care i-au comercializat tablourile. Pictura sa n-a ajuns să fie pictură!Ci o lungă contestaţie, până la adânci bătrâneţi, a picturii, a artei tradiţionale, în locul căreia n-a reuşit să ne propună altceva! Altceva care să fie tot pictură! Artă!

Ce mare deosebire între Turner şi Picasso! Căci cum oare nu i-aş accepta lui Turner acele incendii de culori după ce în zeci de alte tablouri s-a supus, cu aplicare, cu pricepere, rigorilor tradiţiei, dovedind că-şi apaţin: şi Turner picturii şi pictura lui Turner!

Cum să nu-i accept şi să nu-i înţeleg ceasul de nebunie creatoare, sfântă, când ăşi iese din ţâţâni pentru a lăsa culorile să chiuie slobod?! Lăsându-le să ardă! Să explodeze!…

Starea în care Turner s-a lăsat pictând acele câteva tablouri ele propriu-zis avangardiste, nu putea fi decât a unor momente rarisime! Ea este de neconceput ca stare obişnuită, din care să crească o operă de-o viaţă! O operă construită aşadar pe principiul descătuşării, al lipsei de control, de rigoare! Cum pare a fi fost toată opera lui Picasso!

Ca să nu mai zic de sculpturile sale, cu neputinţă de luat în serios alături de cele ale unui Brâncuşi sau Moore! Sudând între ele câteva tinichele, ţevi şi roţi dinţate, repet: tinichele, ţevi şi roţi dinţate, recuperate din grămada de fier vechi, Picasso mai degrabă încearcă să discrediteze condiţia meşteşugului, a priceperii manuale, a măiestriei şi a efortului, a trudei fără de care e de neconceput arta plastică, la fel cum şi muzica nu se face fără o norocoasă înzestrare naturală, fiziologică, a aparatului auditiv, dar şi prin truda imensă a exerciţiului! Privind aceste aşa-zise sculpturi, nu ai nici o clipă sentimentul, atât de frecvent într-un muzeu, că te afli dinaintea unui obiect asemenei căruia tu, privitor de rând, n-ai fi în stare să faci altul şi nici nu vei fi vreodată. Desigur, dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon nu-i trece oricui prin minte, alăturându-le să închipuie un cap de taur. Apreciezi hazul celui ce-a făcut-o, dar nu numeşti asta artă numai pentru că persoana cu pricina declară ca atare, adică o expune!

Desenele lui Picasso, mărturisesc, multe mi-au cam plăcut, dar n-am zăbovit prea mult înaintea lor şi cu bună ştiinţă le-am ignorat când am făcut socoteala finală. Picasso pictorul mă interesa, ce puteam aduna din colecţia de la Paris? Cel mult două-trei tablouri mi-ar fi plăcut să fie ale mele, să le am în casă. În rest, o imensă nedumerire! Sentimentul că mi se propune să particip la povestea cu veştmintele împăratului gol! Gol puşcă!… Am privit la ceilalţi vizitatori şi m-a mâhnit îndelung, încă şi azi, să-i văd cu câtă reculegere priveau pierduţi ghidonul ruginit, care, ca-ntr-o glumă, încă şi mai bună glumă, dar de data asta a ta nu a lui Picasso, ci a celor ce custodesc moştenirea sa artistică, era expus, ghidonul şi şaua de bicicletă, sub un clopot de cristal protector, mai ceva ca Mona Lisa, la Louvru!… Doamne, mi-am zis, până unde poate merge prostirea lumii?!

Privind un tablou de Rafael sau Rembrandt ori Vermeer, de Renoir sau Dali, încerci sentimentul că s-a trecut de limitele pe care ţi le-ai fi putut închipui că sunt limitele meşteşugului pictoricesc. Încerci sentimentul întâlnirii cu frumuseţea cea de peste fire… A încercat cineva acest sentiment dinaintea unui tablou de Picasso?

Sentimentul că nu e la îndemâna oricui să mai facă ce a făcut autorul operei contemplate, ci numai la a unuia pe care l-a ales norocul unei înzestrări excepţionale, ar putea fi considerat şi el unul dintre criteriile cu care să putem distinge între un artist autentic şi unul pârlit, închipuit de alţii ori de către sine! Cu completarea, aproape necondiţionată, a acestui criteriu: evidenţa efortului, a trudei fără de care nu se putea ajunge la „obiectul” admirat.

Dinaintea unui tablou de Picasso dimpotrivă, mai curând îţi vine să te întrebi cine n-ar putea să picteze cum a făcut-o Picasso! „Tocmai ăsta e şi meritul lui Picasso, vor spune unii. El a fost primul, el a avut ideea!” Care idee? Să pictezi în joacă, la nimereală, că tot iese ceva colorat care să semene a ceva ori să sugereze ceva!… Să fim serioşi! Joaca nu este o descoperire a modernilor. Cei vechi nu erau nişte morocănoşi, nişte încruntaţi! Numai că se jucau cu altceva, nu cu meşteşugul lor, la care ţineau ca la ochii din cap! Se jucau, dar nu de-a arta! Aşa cum şi în viaţă te joci, dar nu de-a viaţa!

Arta modernă ascunde prea multă impostură, (sau măcar posibilitatea imposturii) în spatele atitudinii „ludice”, în spatele nonconformismului. Să ne aducem aminte de o întâmplare extrem de grăitoare: cu ani în urmă, un lingvist american, Noam Chomsky, având nevoie să dea un exemplu de enunţ corect gramatical şi imposibil din punct de vedere logic, al înţelesului, a imaginat sintagma incolorele idei verzi dorm cu furie, în care fiecare cuvânt este incompatibil, nepotrivit cu celelalte. Câţiva ani mai târziu, un poet şi-a propus să facă posibil imposibilul, drept care a scris o poezie al cărei ultim vers suna, dinadins, întocmai: incolorele idei verzi dorm cu furie, enunţ ce căpăta un oarecare înţeles prin textul poetic de care era precedat. Iată dar că e greu de imaginat un text absurd, imposibil în vorbirea obişnuită, care să nu capete totuşi un înţeles într-o poezie!… Şi la fel, e greu de imaginat o amestecătură de culori, ieşite prin voia întâmplării, din joaca unui artist, a unui cimpanzeu ori a unei maşinării programate să dea cu bidineaua pe o pânză, şi pe care expunând-o dinaintea publicului să nu se găsească cine s-o apere, s-o explice şi s-o declare, cu argumente, deci, operă de artă. La nevoie, capodoperă.

Da, se pare că au mers prea departe cei ce au mizat numai pe jocul întâmplării şi pe dreptul lor de a se juca, de a se copilări până la adânci bătrâneţi! Dar să nu disperăm! Căci dacă poezia modernă ne aduce în situaţia de a accepta un vers precum incolorele idei verzi dorm cu furie, aceasta se întâmplă într-un text în care mai apar şi alte versuri, de altă factură, „normale”, şi-ntr-un volum de poezii, alături deci de alte poezii, prin care poetul câştigă încrederea că nu se joacă, iresponsabil, de-a ce-o ieşi din căciula în care a amestecat cuvintele din dicţionar şi le scoate cum se nimeresc, transcriindu-le sub titlul de poezie!

Cu alte cuvinte, avem la îndemână argumentul Turner, pentru a distinge între impostură şi autenticitate. Recunoscând astfel dreptul de a se juca, de a-şi afirma subiectivitatea, dreptul de a afirma „aşa simt eu, aşa am văzut eu” şi de a ieşi în public cu expresia acestei subiectivităţi, numai celor ce fac dovada stăpânirii perfecte a meşteşugului pe care pretind să-l inoveze! Căci dreptul la inspiraţie se câştigă prin transpiraţie, ucenicind la şcoala tradiţiei, însuşindu-ţi-o şi numai în această măsură având consistenţă chiar şi gestul nesupunerii la tradiţie!

Turner ne oferă aşadar testul ce ar merita să-i poarte numele, deci „testul Turner”: obligaţia morală, de bună credinţă a artistului inovator de a face dovada meşteşugului său, dovada că părăseşte vechea artă, care deci nu-i este străină, inaccesibilă. Dovada că trece mai departe, iar nu pe alături de tradiţie!

Negreşit, acest test Turner nu este infailibil. Dar el ne poate măcar atrage atenţia asupra posibilităţii de a formula totuşi criterii după care să ne orientăm prin talciocul de veleitari şi impostori. Criterii utile, fireşte, numai când există şi voinţa fermă de a respinge impostura!

Ajungând la un set de asemenea teste, nu urmează să excludem din hotarele artei, ale valorii autentice, tot ce nu satisface condiţiile cuprinse în testele propuse. Dar urmează să fim mai circumspecţi cu acele producţii declarate artistice şi care nu reuşesc să treacă „examenul” impus. Urmează să nu ne grăbim să validăm drept artă, drept valoare, drept înnoire tot ce se abate de la tradiţie.

Eu poate că m-am grăbit să mă îndoiesc de Pablo Picasso! Pagubă în ciuperci de voi fi greşit! Un nepriceput mai mult!… Pe mine însumi nu m-ar îngrijora să fie aşa, să nu fi înţeles eu, deci, cât e de mare pictor Picasso! Mare sculptor! Mare artist!…

Cine ştie? N-o fi testul Turner valabil, l-oi fi aplicat eu greşit… Deloc exclus şi n-ar fi nici grav, nici extraordinar… La urma urmelor, n-am decât să mai fac un drum până la Paris, ca să mă lămuresc şi eu ca lumea!

Dar gândul mi se sparie că s-ar putea să nu fi greşit!…

Se sperie de mulţimea şi gravitatea întrebărilor care m-ar năpădi ca o sudoare rece în caz că s-ar adeveri îndoiala mea!… De aceea eu însumi aş fi primul care m-aş bucura să nu am dreptate. Ceea ce – mă întorc şi zic – este destul de probabil, căci – repet!, nu am văzut decât lucrările expuse la galeriile amintite, în număr de câte vor fi fiind ele pe-acolo, oricum foarte puţine faţă de câte a lăsat Picasso, cică vreo 13.500 de tablouri şi desene, 100.000 de litogravuri şi gravuri, 34.000 de ilustraţii şi 300 de sculpturi şi lucrări de ceramică, aflu dintr-o publicaţie ocazională. Cifre care mă fac să visez… Oare câte sculpturi ne-or fi rămas de la Brâncuşi?… Şi câte tablouri de la Dali?… Şi de ce aşa de puţine?!…

Sau poate că nu sunt puţine tablourile lui Dali, ci ale lui Picasso sunt multe! Multa, sed non multum…

1986
ION COJA

*
Post scriptum 2014 Acest text a fost printre primele postate pe acest site, în 2007. Fusese scris cu 20 de ani mai înainte, în toamna anului 1986. L-am dus la „Luceafărul” spre a fi publicat. Și Mihai Ungheanu l-a publicat, pe pagina a 8-a, la locul cel mai vizibil. Numai că l-a văzut și Gogu Rădulescu care a intervenit dur și a dat întreg tirajul la topit, iar numărul respectiv al revistei s-a retipărit fără textul de mai sus. Ce-l făcea pe marele GOGU să fie atât de ferm în apărarea lui Picasso?! Puteam eu, un amărît de gazetar, să pun în primejdie faima celui care „a schimbat paradigma picturii moderne”?! (L-am citat pe Alexandru Sincu, fostul coleg, care insistase mult la Paris în vara lui 1986 să nu ratez cumva retrospectiva Picasso.)
I-am dat atunci, în 1986 sau 1987, și lui Dan Grigorescu să citească acest text, i s-a părut interesant faptul că însuși GOGU, marea caiafă, „s-a sesizat”, adică marele kominternist!… De la Dan Grigorescu am aflat că au început picturile lui Picasso să se deterioreze, citez: „le cade vopseaua”.

M-am bucurat să citesc recent în cartea La naiba cu Picasso, articolul cu același titlu al englezului Paul Johnson. Citez și din acesta: „Picasso afirma că îl admiră pe Edward Burne-Jones și că fusese puternic influențat de liniile și coloritul acestuia. Dar, fie vorba-ntre noi, Picasso a turnat o mulțime de minciuni, dintr-o droaie de motive, și eu cred că asta este doar pălăvrăgeală de andaluz. Nu observ nicio legătură. Burne-Jones a fost un mare artist, care și-a atins nivelul autentic de măiestrie spre amurgul vieții, după strădanii colosale. L-ar fi disprețuit din tot sufletul pe Picasso. Dacă aș expune un Picasso alături de tablourile lui Burne-Jones pe care le dețin, m-aș aștepta ca acestea să se împotrivească zgomotos, așa cum fac picturile bune.” Sau: „Lucrarea Portretul lui Angel Fernandez de Soto(vândută cu 29 milioane de dolari – n.n.) nu are nimic care s-o evidențeze. Este o mâzgăleală stângace, și e greu de spus ce anume din ea este mai criticabil: coloritul oribil, înnoroirea leneșă a tușelor sau desenul”… Și tot așa, vezi Paul Johnson, La naiba cu Picasso, editura Humanitas, 2012, p.305-309.
Textul din care am citat este datat 27 mai 1995. Să trec isprava mea la inventarul protocronismelor românești?!

Post scriptum 2016: Escroc s-a arătat a fi domnul Picasso și în privința vestitului tablou GUERNICA, pe care eu niciodată nu l-am putut privi ca pe o pictură, mai degrabă este un desen făcut cu pensula și cu bidineaua. Nu cred sau nu știam că Picasso ar fi evreu!, așa cum afirmă dl Radu Ștefan. Dar ce importanță ar avea?! Doar pentru mine, să nu fiu din nou acuzat de antisemitism. Mi s-a cam acrit!…

********

Post Scriptum 27 iunie 2020 – Public din nou textul meu despre Picasso, stârnit de textul lui Grid Modorcea, publicat pe site în urmă cu câteva minute, preluat din ultimul număr al prestigioasei ART-EMIS. Desigur, nefiind doctor în arte, nu sunt la fel de credibil ca distinsul nostru coleg din SUA. Numai că fiecare dintre noi doi se uită la alt Picasso. Palmaresul comercial este una, iar valoarea în sine artistică ar fi altceva, zic eu, ca nepriceputul. Evident, mulțimea celor care au investit adevărate averi în „tablourile” celui mai bine vîndut pictor sunt principalul atu care asigură celebritatea și perenitatea andaluzului.

O întrebare pentru mai bine informatul Grid Modorcea: chiar au fost prieteni Picasso și Brâncuși?

4 Comments

  1. Iulian MARES 28 iunie 2020 la 6:51 am - Raspunde

    In unele articole din presa s-a scris ca Portretul lui Angel Fernandez de Soto a fost vândut cu 52 milioane de dolari!
    Daca specialistii, criticii de arta, l-au catalogat ca sef al unui nou curent in arta, cubismul, asta este!
    De placut imi plac cateva tablouri, dar nu toate!

    Daca au fost prieteni Picasso și Brâncuși?
    Nu am auzit pana azi…posibil! Intre ei, artistii, exista prietenii, … mai rar, invidii, femei, concurenta impinsa la extrem, lupta pentru celebritate…etc.

  2. JMT 28 iunie 2020 la 5:14 am - Raspunde

    Profesor Coja, nu am stiut de articolul acesta, destul de vechi, care ma aduce cu stupoare si cu suferinta, inca o data de acored cu tine, mi-e ciuda , ma simt tradat de mine insumi, ma doare dar am puterea sa recunosc: sint inca o data cu tine si asta de multa vreme …
    Am inceput sa am indoieli de Picasso de multa, multa vreme, dar nu am avut curajul sa parasesc tabara de pioneri mentali al scolilor care m-au educat a cartilor care m-au crescut in discipina miraculoasa si admiratie religioasa a lumei artelor.
    Acumm vreo zece ani fiind in Madrid, m-a tras de mina nevasta de pe strazile insorite pline de fustite nordice si vinuri dulci din restaurantele madrilene.
    – Hai ma omule, sa te duc la cultura, ca s-a deschis de curind un muzeu nou (cu numele unei regine spaniole, sau asa ceva), hai ca nu o sa avem ce sa le spunem Popestilor din Queens, ca am vazut si noi in Madrid si sa ii incredintam ca sintem intelectuali fini si sensibili. Hai ca au acolo si Guernica.
    Guernica a fost cuvintul care m-a scos din carapece, deorece vroiam sa o vad de mult ca sa ma linisteasca si sa ma scoata de pe drumurile mele intortocheata de eretic cultural.
    Am vazut-o si din momentul acela mi-am gasit linistea sufleteasca; am avut inca o data dreptate si m-am infoiat iar ca un paun, in nevoia mea dimboviteana de a fi intodeuna destept. De atunci stiu fara indoieli ca Picasso a fost un sarlatan, probabail una ditre cele mai mari mascarade financiare din istoria artei moderne.
    Nu vreau sa merg mai departe deoarece a spus Coja si pentru mine, nu tot dar suficient ca sa ii dau dreptate.
    Profesore Coja, ridic pentru tine, in admiratie, un pahar de vin fin (de vita digitala), dar in acelasi timp am pentru tine o provocare intelectuala de care sper cu nu vei fi intimidat: Eu cred ca Antoni Gaudi (un alt spaniol inpaunat), un alt monstru de plastelina pe altarul ignorantei publice, eu cred ca acest „architect” este pentru architectura moderna cea ce Picasso este pentru arta moderna…o frauda valorica.
    Care este parerea profesorului Coja ?, scrie despre asta un articol la fel de curajos ca cel de mai sus si char daca esti sau nu esti in agreemet cu mine il voi citi cu interes.
    Merci Beaucoup !!!!

  3. Eduard Iacob 28 iunie 2020 la 1:42 am - Raspunde

    Modern Art is STILL Sh*t:

  4. Eduard Iacob 28 iunie 2020 la 1:41 am - Raspunde

    Adevarul despre arta moderna:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top