Turner, da! Da’ Picasso?…
Publicat de Ion Coja in Literatură pe 07.10.2007
M-am întors de la Londra şi Paris cu un câştig neaşteptat (fireşte, pe lângă altele, scontate), căci în niciunul din planurile mele de călătorie nu figurase numele dumnealor Turner şi Picasso…
Pe Turner l-am găsit însă la Londra, la Galeria Naţională mai întâi, câteva tablouri, dintre care vreo două-trei mă puseseră pe gânduri: nu cumva de la ele, mi-am zis, de la Turner deci, începe pictura modernă? Apoi, la Galeria Tate, câteva zeci de tablouri, care m-au convins că mă aflam dinaintea unui moment extrem de interesant şi de important pentru arta modernă. Parcă mi-aduceam aminte că şi citisem, cu ani în urmă, ceva pe tema aceasta, cuvinte pe care, în lipsa tablourilor, nu le reţinusem. Răsfoiesc cu reţinere albumele de artă, îndeosebi de pictură, având sentimentul că ele mă frustrează de originale. Nici cărţi de istorie şi teorie a picturii nu citesc, fapt căruia, la nevoie, i-aş găsi şi altă explicaţie decât comoditatea. Probabil dintr-un motiv înrudit celui ce mă face să citesc rar şi critică literară… Pe scurt, descoperind poate ceea ce toată lumea ştie, voi spune cât de mult m-a impresionat pictura lui Turner, despre care, pentru cei, câţiva, ce se vor mai fi aflând în ignoranţa mea de până ast’vară, voi povesti că are, Turner acesta, o sumedenie de superbe tablouri de factură realistă, figurativă, academică, de pictură pictură, îmi vine să spun, la care se adaugă un număr de tablouri, mai puţine, pictate, bănuiesc, în ultima parte a vieţii, al căror titlu, de felul Incendiu pe mare, nu te ajută prea mult când le priveşti, căci nici nu mai are importanţă ce anume pictează, sunt pânze în care dispare conturul şi linia desenului, tabloul devine o revărsare liberă de culori, simţi că e literalmente o descătuşare. O tensiune, acumulată în celelalte tablouri de chin concentrat, răbufneşte ca o explozie, amintindu-ţi imediat de pictura abstracţionistă, non-figurativă de peste câteva decenii. Pentru prima oară am simţit cu acuitate justificarea interioară a acestei picturi non-figurative. Privind tablourile lui Turner, am simţit, odată cu acesta, nevoia de a lăsa culorile să mă îmbrăţişeze, să se însoţească libere de constrângerile impuse de principiul asemănării cu obiectele din realitate. Am simţit – sau, fireşte, mi s-a părut că simt, nevoia lui Turner însuşi de a da glas, glas numai de el auzit, unor armonii cromatice imposibil de întâlnit în realitate, şi care, desigur, se decantaseră în el prin exerciţiul picturii celeilalte, figurative, clasice, academice, în care excelase ca un mare maestru.
Asta la Londra.
La Paris, un fost coleg, Alexandru S., mă somase să merg şi la muzeul Picasso, din vestitul cartier Marais. „Nu se poate să pleci din Paris fără să vezi colecţia Picasso. Ai să vezi toată arta secolului nostru! De la Picasso începe totul!” Cum era să nu mă duc? Dacă o fi chiar aşa?!… M-am dus deci să văd zeci, sute de lucrări semnate de Picasso, pictură, desen, sculptură, ceramică, expuse ireproşabil. Am dat roată prin toate sălile de vreo trei ori, apoi încă o dată, spre a fi sigur că nu mă înşel, pentru ca să-mi vină să-mi cred, totuşi, ochilor.
Cândva, cu ani în urmă, nu mai ştiu sigur dacă citisem ori am auzit numai, cum că Picasso acesta, deci cel care a revoluţionat pictura lumii, „de la care începe toată arta secolului nostru”, în tinereţea sa, „când a vrut să picteze ca Rafael, apoi ca Rafael a pictat!”, şi tocmai aşa se face că a inventat o altă pictură, depăşind-o, trecând dincolo de cea academică, clasică, realistă, cea „de până la el”. Şi descopeream acum, cu mirare, cu întristare, cu jenă, că nu era deloc aşa. Când a vrut să picteze ca Rafael, Picasso a pictat ca mine!…, mi-a venit să zic. Nici vorbă să fi pictat vreodată Picasso – şi am în vedere tablourile văzute în Marais, la Orangerie şi la cele două mari galerii londoneze, nici vorbă să fi pictat Picasso corect, realist, academic, la nivelul ce se poartă în marile muzee! Ba, mergând până la capăt cu mărturisirile, cercetând colecţia pariziană m-am mirat foarte tare la gândul că cele mai multe dintre lucrările expuse, luate în sine, adică nu după semnătură, ci pentru meşteşugul cu care fuseseră pictate, mai că nu şi-ar fi meritat un loc în muzeul, în excelentul muzeu de pictură modernă, de la Constanţa, atât de drag subsemnatului! Mă refer în principal la picturile lui Picasso în care acesta încearcă să fie „realist” şi despre care nimeni nu mă poate convinge că sunt voit stângace! Nici una din lucrările văzute nu era academic, dacă nu ireproşabilă, măcar corectă. Şi când spun „academic corectă” le judec în comparaţie cu lucrările aproape contemporane, ale lui Monet, Cezanne, Renoir şi alţii, care au fost se ştie cât de academici… Nu mă întorc chiar la Rafael!… În nici un tablou de-al său „realist” Picasso nu se apropie câtuşi de puţin de pictura marilor impresionişti, contemporani ai săi!
Şi-atunci, resurecţia lui Picasso, pe care eu o justificam, luându-mă după alţii, pe nevăzutelea, deci, ca pe o soluţie la care acesta ajunge după ce epuizează posibilităţile de expresie ale picturii de până la el, devine dintr-odată pentru mine un act de veleitarism deşert, poate chiar de impostură, căci nu am găsit nici o dovadă că lui Picasso îi fuseseră accesibile posibilităţile curente de expresie ale picturii de până la el! Aşa cum, pentru oricine, este evident că i-au fost accesibile aceste posibilităţi lui Dali! Drept care Dali nici n-a ezitat să le dovedească folosindu-se de ele şi deosebindu-se astfel de predecesori nu prin meşteşug, la fel de bine stăpânit, nu prin posibilităţile de expresie, aceleaşi, ci prin viziune, aceasta fiind modernă, nouă, a vremurilor noastre, onorându-le!
Cum să spunem despre Picasso că a depăşit pictura de până la el, că a trecut deci dincolo?! Dincolo de un tărâm pe unde nu i-a călcat piciorul?! Căci numai în aceste condiţii accept contestaţia, din partea cuiva de prin părţile locului, ale picturii vreau să zic. Pictura lui Picasso este, în chip evident, o contestaţie a artei de până la el şi a gustului care a dat prestigiu acestei arte. Pe amândouă Picasso încearcă să le zdruncine din credinţele lor, dintre care meşteşugul – şi repet: meşteşugul – talentul, măiestria, îndemânarea extraordinară, harul de a crea prin linie şi culoare, desfăşurate pe o suprafaţă, iluzia mişcării, a corporalităţii, a spaţialităţii, a vieţii, a realităţii, este credinţa de căpătâi.
A proclama alt crez, a considera că e mai bine să pictezi altfel, în afara meşteşugului, în afara tradiţiei meşteşugului pictoricesc, este un gest serios, de luat în seamă ca evoluţie firească, fatală a lucrurilor, numai dacă înnoirea propusă pleacă din interiorul tradiţiei, numai după ce te-ai dovedit capabil de performanţele curente ale acestei tradiţii.
Sau, mă rog, aşa mi se pare mie cinstit! Ca şi-n literatură! Dacă ajung să proclam, bunăoară, dicteul automat, ca poet, voi fi de luat cât de cât în serios numai dacă, mai înainte (sau mai apoi) voi fi scris deja câteva excelente volume de poezie, de poezie dintr-aceea în care, la un moment dat, ajung să nu mai cred sau să mă satur de ea! Să mă satur şi să mă arăt sătul de poezie ori de pictură, de artă, numai după ce m-am dovedit în stare a o face! Căci îţi vine să te întrebi şi aşa: nu cumva s-au grăbit să „revoluţioneze” arta exact cei ce nu puteau s-o facă la nivelul impus de tradiţie, contestând tocmai de aceea tradiţia? Tradiţia care-i obligă la un efort meşteşugăresc de care nu se simţeau capabili şi care le pretindea o înzestrare nativă pe care n-o aveau! În aceste condiţii, fără talent şi fără drag de muncă, chiar că nu te poţi ocupa de artă decât … revoluţionând-o!
Turner, comparat cu Picasso, ne oferă această lecţie, valabilă în toate artele! Avangardismul nu poate fi o treabă serioasă, nu este autentic avangardism decât în anumite condiţii, crescând din interiorul artei, împlinind-o astfel organic, iar nu lipindu-i-se silnic, ca un corp străin grefat artificial, mai exact spus cocoţat cât mai la vedere, din ambiţia şi visul de glorie al unor veleitari pripiţi să facă valuri în jurul lor, să facă caz de persoana lor, ca-n fabula cu toba care răsună cu atât mai tare cu cât este mai goală!… În loc să-şi facă ucenicia cinstit, până la capăt, până la deprinderea meşteşugului!
Şi astfel se inventează arta fără meşteşug! Fără măiestrie! Aceasta este marea descoperire a secolului nostru! Şi în primul rând a lui Picasso! Doar de la Picasso vine toată arta secolului!…
…Fireşte, nu am văzut „tot” Picasso. Dar să nu fie oare destul ce am văzut pentru a mă întreba, retoric fără nici o bucurie, unde se află dovada că Picasso „ştia să picteze” fără cusur atunci când s-a apucat să picteze ca nelumea, adică, în termeni de specialitate, să revoluţioneze pictura!
Oricum, am nevoie de un criteriu pentru a nu păţi ruşinea celor care – anecdotă sau nu – s-au extaziat dinaintea unor pânze mâzgălite de un cimpanzeu! Unul din criteriile în care cred e că orice operă de artă – nu numai plastică, trebuie să conţină în ea dovada că arată aşa cum arată prin conformare la un gând, la o intenţie, la o imagine care a precedat-o în mintea artistului. Dovada că nu arată aşa cum arată pentru că aşa i-a ieşit autorului, aşa s-a nimerit! Chiar dacă, negreşit, există o anumită autonomie a operei de artă, a actului de creaţie, ea există cu condiţia, imposibil de abandonat, a meşteşugului, a capacităţii artistului de a face ce vrea – nu ce-i iese – din materia cu care lucrează: cuvinte, sonuri, culori etc.
Când întâlneşti, într-un muzeu, printre zeci şi sute de tablouri, două-trei semnate de Picasso, acestea „pică” bine, aproape odihnitor, fiind probabil „altceva”, oferind ochilor saturaţi de pictură o pauză, răcorindu-i. Dar de la o colecţie întreagă de lucrări ale lui Picasso, zeci şi sute, pleci oareşicum contrariat, căci am adunat, de la o lucrare la alta, curiozitatea crescândă pentru o altă pictură, de dincolo de cea ştiută de la alţii, şi de care Picasso pare că avea el habar atunci când a maimuţărit-o pe cea cunoscută. Această pictură nouă lipseşte însă din colecţia pariziană! Şi probabil că din toată opera lui Picasso! Deşi timp s-o facă a avut berechet!
dacă ar fi murit tânăr, s-ar fi putut crede că n-a apucat să-şi încheie opera şi că, matur, ar fi ajuns cu siguranţă, săracul de el şi de noi, la sinteza intuiţiilor sale revoluţionare etc. etc. Aşa însă, trăind până pe la 80 de ani – ceea ce uneori se poate întâmpla să fie cu ghinion – ce se poate spune? Că vor veni alţii să facă sinteza şi toate celelalte?!… Nu s-au arătat încă beneficiarii drumurilor deschise de Picasso! Probabil că singurii beneficiari vor fi fost negustorii care i-au comercializat tablourile. Pictura sa n-a ajuns să fie pictură!Ci o lungă contestaţie, până la adânci bătrâneţi, a picturii, a artei tradiţionale, în locul căreia n-a reuşit să ne propună altceva! Altceva care să fie tot pictură! Artă!
Ce mare deosebire între Turner şi Picasso! Căci cum oare nu i-aş accepta lui Turner acele incendii de culori după ce în zeci de alte tablouri s-a supus, cu aplicare, cu pricepere, rigorilor tradiţiei, dovedind că-şi apaţin: şi Turner picturii şi pictura lui Turner!
Cum să nu-i accept şi să nu-i înţeleg ceasul de nebunie creatoare, sfântă, când ăşi iese din ţâţâni pentru a lăsa culorile să chiuie slobod?! Lăsându-le să ardă! Să explodeze!…
Starea în care Turner s-a lăsat pictând acele câteva tablouri ele propriu-zis avangardiste, nu putea fi decât a unor momente rarisime! Ea este de neconceput ca stare obişnuită, din care să crească o operă de-o viaţă! O operă construită aşadar pe principiul descătuşării, al lipsei de control, de rigoare! Cum pare a fi fost toată opera lui Picasso!
Ca să nu mai zic de sculpturile sale, cu neputinţă de luat în serios alături de cele ale unui Brâncuşi sau Moore! Sudând între ele câteva tinichele, ţevi şi roţi dinţate, repet: tinichele, ţevi şi roţi dinţate, recuperate din grămada de fier vechi, Picasso mai degrabă încearcă să discrediteze condiţia meşteşugului, a priceperii manuale, a măiestriei şi a efortului, a trudei fără de care e de neconceput arta plastică, la fel cum şi muzica nu se face fără o norocoasă înzestrare naturală, fiziologică, a aparatului auditiv, dar şi prin truda imensă a exerciţiului! Privind aceste aşa-zise sculpturi, nu ai nici o clipă sentimentul, atât de frecvent într-un muzeu, că te afli dinaintea unui obiect asemenei căruia tu, privitor de rând, n-ai fi în stare să faci altul şi nici nu vei fi vreodată. Desigur, dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon nu-i trece oricui prin minte, alăturându-le să închipuie un cap de taur. Apreciezi hazul celui ce-a făcut-o, dar nu numeşti asta artă numai pentru că persoana cu pricina declară ca atare, adică o expune!
Desenele lui Picasso, mărturisesc, multe mi-au cam plăcut, dar n-am zăbovit prea mult înaintea lor şi cu bună ştiinţă le-am ignorat când am făcut socoteala finală. Picasso pictorul mă interesa, ce puteam aduna din colecţia de la Paris? Cel mult două-trei tablouri mi-ar fi plăcut să fie ale mele, să le am în casă. În rest, o imensă nedumerire! Sentimentul că mi se propune să particip la povestea cu veştmintele împăratului gol! Gol puşcă!… Am privit la ceilalţi vizitatori şi m-a mâhnit îndelung, încă şi azi, să-i văd cu câtă reculegere priveau pierduţi ghidonul ruginit, care, ca-ntr-o glumă, încă şi mai bună glumă, dar de data asta a ta nu a lui Picasso, ci a celor ce custodesc moştenirea sa artistică, era expus, ghidonul şi şaua de bicicletă, sub un clopot de cristal protector, mai ceva ca Mona Lisa, la Louvru!… Doamne, mi-am zis, până unde poate merge prostirea lumii?!
Privind un tablou de Rafael sau Rembrandt ori Vermeer, de Renoir sau Dali, încerci sentimentul că s-a trecut de limitele pe care ţi le-ai fi putut închipui că sunt limitele meşteşugului pictoricesc. Încerci sentimentul întâlnirii cu frumuseţea cea de peste fire… A încercat cineva acest sentiment dinaintea unui tablou de Picasso?
Sentimentul că nu e la îndemâna oricui să mai facă ce a făcut autorul operei contemplate, ci numai la a unuia pe care l-a ales norocul unei înzestrări excepţionale, ar putea fi considerat şi el unul dintre criteriile cu care să putem distinge între un artist autentic şi unul pârlit, închipuit de alţii ori de către sine! Cu completarea, aproape necondiţionată, a acestui criteriu: evidenţa efortului, a trudei fără de care nu se putea ajunge la „obiectul” admirat.
Dinaintea unui tablou de Picasso dimpotrivă, mai curând îţi vine să te întrebi cine n-ar putea să picteze cum a făcut-o Picasso! „Tocmai ăsta e şi meritul lui Picasso, vor spune unii. El a fost primul, el a avut ideea!” Care idee? Să pictezi în joacă, la nimereală, că tot iese ceva colorat care să semene a ceva ori să sugereze ceva!… Să fim serioşi! Joaca nu este o descoperire a modernilor. Cei vechi nu erau nişte morocănoşi, nişte încruntaţi! Numai că se jucau cu altceva, nu cu meşteşugul lor, la care ţineau ca la ochii din cap! Se jucau, dar nu de-a arta! Aşa cum şi în viaţă te joci, dar nu de-a viaţa!
Arta modernă ascunde prea multă impostură, (sau măcar posibilitatea imposturii) în spatele atitudinii „ludice”, în spatele nonconformismului. Să ne aducem aminte de o întâmplare extrem de grăitoare: cu ani în urmă, un lingvist american, Noam Chomsky, având nevoie să dea un exemplu de enunţ corect gramatical şi imposibil din punct de vedere logic, al înţelesului, a imaginat sintagma incolorele idei verzi dorm cu furie, în care fiecare cuvânt este incompatibil, nepotrivit cu celelalte. Câţiva ani mai târziu, un poet şi-a propus să facă posibil imposibilul, drept care a scris o poezie al cărei ultim vers suna, dinadins, întocmai: incolorele idei verzi dorm cu furie, enunţ ce căpăta un oarecare înţeles prin textul poetic de care era precedat. Iată dar că e greu de imaginat un text absurd, imposibil în vorbirea obişnuită, care să nu capete totuşi un înţeles într-o poezie!… Şi la fel, e greu de imaginat o amestecătură de culori, ieşite prin voia întâmplării, din joaca unui artist, a unui cimpanzeu ori a unei maşinării programate să dea cu bidineaua pe o pânză, şi pe care expunând-o dinaintea publicului să nu se găsească cine s-o apere, s-o explice şi s-o declare, cu argumente, deci, operă de artă. La nevoie, capodoperă.
Da, se pare că au mers prea departe cei ce au mizat numai pe jocul întâmplării şi pe dreptul lor de a se juca, de a se copilări până la adânci bătrâneţi! Dar să nu disperăm! Căci dacă poezia modernă ne aduce în situaţia de a accepta un vers precum incolorele idei verzi dorm cu furie, aceasta se întâmplă într-un text în care mai apar şi alte versuri, de altă factură, „normale”, şi-ntr-un volum de poezii, alături deci de alte poezii, prin care poetul câştigă încrederea că nu se joacă, iresponsabil, de-a ce-o ieşi din căciula în care a amestecat cuvintele din dicţionar şi le scoate cum se nimeresc, transcriindu-le sub titlul de poezie!
Cu alte cuvinte, avem la îndemână argumentul Turner, pentru a distinge între impostură şi autenticitate. Recunoscând astfel dreptul de a se juca, de a-şi afirma subiectivitatea, dreptul de a afirma „aşa simt eu, aşa am văzut eu” şi de a ieşi în public cu expresia acestei subiectivităţi, numai celor ce fac dovada stăpânirii perfecte a meşteşugului pe care pretind să-l inoveze! Căci dreptul la inspiraţie se câştigă prin transpiraţie, ucenicind la şcoala tradiţiei, însuşindu-ţi-o şi numai în această măsură având consistenţă chiar şi gestul nesupunerii la tradiţie!
Turner ne oferă aşadar testul ce ar merita să-i poarte numele, deci „testul Turner”: obligaţia morală, de bună credinţă a artistului inovator de a face dovada meşteşugului său, dovada că părăseşte vechea artă, care deci nu-i este străină, inaccesibilă. Dovada că trece mai departe, iar nu pe alături de tradiţie!
Negreşit, acest test Turner nu este infailibil. Dar el ne poate măcar atrage atenţia asupra posibilităţii de a formula totuşi criterii după care să ne orientăm prin talciocul de veleitari şi impostori. Criterii utile, fireşte, numai când există şi voinţa fermă de a respinge impostura!
Ajungând la un set de asemenea teste, nu urmează să excludem din hotarele artei, ale valorii autentice, tot ce nu satisface condiţiile cuprinse în testele propuse. Dar urmează să fim mai circumspecţi cu acele producţii declarate artistice şi care nu reuşesc să treacă „examenul” impus. Urmează să nu ne grăbim să validăm drept artă, drept valoare, drept înnoire tot ce se abate de la tradiţie.
Eu poate că m-am grăbit să mă îndoiesc de Pablo Picasso! Pagubă în ciuperci de voi fi greşit! Un nepriceput mai mult!… Pe mine însumi nu m-ar îngrijora să fie aşa, să nu fi înţeles eu, deci, cât e de mare pictor Picasso! Mare sculptor! Mare artist!…
Cine ştie? N-o fi testul Turner valabil, l-oi fi aplicat eu greşit… Deloc exclus şi n-ar fi nici grav, nici extraordinar… La urma urmelor, n-am decât să mai fac un drum până la Paris, ca să mă lămuresc şi eu ca lumea!
Dar gândul mi se sparie că s-ar putea să nu fi greşit!…
Se sperie de mulţimea şi gravitatea întrebărilor care m-ar năpădi ca o sudoare rece în caz că s-ar adeveri îndoiala mea!… De aceea eu însumi aş fi primul care m-aş bucura să nu am dreptate. Ceea ce – mă întorc şi zic – este destul de probabil, căci – repet!, nu am văzut decât lucrările expuse la galeriile amintite, în număr de câte vor fi fiind ele pe-acolo, oricum foarte puţine faţă de câte a lăsat Picasso, cică vreo 13.500 de tablouri şi desene, 100.000 de litogravuri şi gravuri, 34.000 de ilustraţii şi 300 de sculpturi şi lucrări de ceramică, aflu dintr-o publicaţie ocazională. Cifre care mă fac să visez… Oare câte sculpturi ne-or fi rămas de la Brâncuşi?… Şi câte tablouri de la Dali?… Şi de ce aşa de puţine?!…
Sau poate că nu sunt puţine tablourile lui Dali, ci ale lui Picasso sunt multe! Multa, sed non multum…
1986
ION COJA
Post scriptum 2014 Acest text a fost printre primele postate pe acest site, în 2007. Fusese scris cu 20 de ani mai înainte, în toamna anului 1986. L-am dus la „Luceafărul” spre a fi publicat. Și Mihai Ungheanu l-a publicat, pe pagina a 8-a, la locul cel mai vizibil. Numai că l-a văzut și Gogu Rădulescu care a intervenit dur și a dat întreg tirajul la topit, iar numărul respectiv al revistei s-a retipărit fără textul de mai sus. Ce-l făcea pe marele GOGU să fie atât de ferm în apărarea lui Picasso?! Puteam eu, un amărît de gazetar, să pun în primejdie faima celui care „a schimbat paradigma picturii moderne”?! (L-am citat pe Alexandru Sincu, fostul coleg, care insistase mult la Paris în vara lui 1996 să nu ratez cumva retrospectiva Picasso.)
I-am dat atunci, în 1986 sau 1987, și lui Dan Grigorescu să citească acest text, i s-a părut interesant faptul că însuși GOGU, marea caiafă, „s-a sesizat”, adică marele kominternist!… De la Dan Grigorescu am aflat că au început picturile lui Picasso să se deterioreze, citez: „le cade vopseaua”. M-am bucurat să citesc în cartea La naiba cu Picasso, articolul cu același titlu al englezului Paul Johnson. Citez și din acesta: „Picasso afirma că îl admiră pe Edward Burne-Jones și că fusese puternic influențat de liniile și coloritul acestuia. Dar, fie vorba-ntre noi, Picasso a turnat o mulțime de minciuni, dintr-o droaie de motive, și eu cred că asta este doar pălăvrăgeală de andaluz. Nu observ nicio legătură. Burne-Jones a fost un mare artist, care și-a atins nivelul autentic de măiestrie spre amurgul vieții, după strădanii colosale. L-ar fi disprețuit din tot sufletul pe Picasso. Dacă aș expune un Picasso alături de tablourile lui Burne-Jones pe care le dețin, m-aș aștepta ca acestea să se împotrivească zgomotos, așa cum fac picturile bune.” Sau: „Lucrarea Portretul lui Angel Fernandez de Soto (vândută cu 29 milioane de dolari – n.n.) nu are nimic care s-o evidențeze. Este o mâzgăleală stângace, și e greu de spus ce anume din ea este mai criticabil: coloritul oribil, înnoroirea leneșă a tușelor sau desenul”… Și tot așa, vezi Paul Johnson, La naiba cu Picasso, editura Humanitas, 2012, p.305-309.
Textul din care am citat este datat 27 mai 1995. Să trec isprava mea la inventarul protocronismelor românești?!
[…] septembrie 2014 de Ion Coja Marele Manipulator 29 comentarii […]
[…] septembrie 2014 de Ion Coja Marele Manipulator 29 comentarii […]
[…] Turner, da! Da’ Picasso… sau „Cel mai de succes escroc al secolului”! […]
Arta autentică poate fi o cale spirituală dar (…) ea nu este accesibilă oricui, ci devine cu adevărat o cale spirituală de abia atunci când fiinţa care o receptează este înzestrată cu un anumit gen de sensibilitate. Arta iniţiatică este accesibilă atunci când sufletul fiinţei poate să vibreze, să se umple de încântare, de fericire sau farmec contemplând o anumită operă artistică, stare care este legată de trezirea sufletului.
În esenţă, emoţia estetică pe care o trezeşte arta în fiinţa spectatorului este, spune tradiţia şivaismului, ca o savoare extatică şi inefabilă, savoare numită în limba sanscrită rasa.
Cel mai important estetician al Indiei este unanim acceptat ca fiind Abhinavagupta, care are două lucrări fundamentale în acest domeniu: Abhinava Bharati si Dhavanyabaratloka locana. Din perspectiva lui Abhinavagupta, arta este o manifestare atât exterioară cât şi interioară conştiinţei, manifestare profund spirituală. El arată că rolul artei este de a trezi în conştiinţa şi în inima noastră o anumită “savoare inefabilă, un sentiment sublim, savoare net diferită de celelalte trăiri umane obişnuite. Ea are un caracter general, fiind o trăire supraindividuală. Pe baza acestei emoţii intense (bucurie, teamă, mânie, uimire etc.), pe deplin conştientizată şi sublimată, arta face trecerea de la individual (de la ego) la universal.
În artă, întreaga lume obiectivă este mai întâi esenţializată şi apoi purificată şi transfigurată, prezentată într-o formă pură, lipsită de orice fel de contingenţe individuale limitate. Arta autentică ne transpune aproape instantaneu într-un plan divin, producând în conştiinţa noastră o stare de universalizare şi unificare.
În această realitate, artistul încotro?
A sosit vremea ca el să-şi lumineze sufletul, ca într-o desăvârşită sinceritate să caute în adâncul fiinţei sale adevărata necesitate. Mai întâi va trebui să înţeleagă că arta nu înseamnă nici maimuţăreala faţetelor sublimului şi nici imitaţia banală a unei realităţi efemere. Este acea experienţă care, încununată de dimensiunea sacrului, reflectă natura esenţială a creaţiei. Arta poate fi acea punte ridicată peste prăpastia lăsată de om între cer şi pământ. Ea intră astfel în domeniul spiritualului, acolo unde îşi are de fapt izvoarele.
Arta poate deveni autentică numai atunci când artistul devine o fiinţă liberă interior şi cât mai conştientă şi capabilă să-şi trezească spontan fiinţa faţă de inspiraţia şi frumuseţea arhetipală.
Dintre cei care au „spart” zidurile profanului îi putem aminti pe B. P. Haşdeu, M. Eminescu, L. Blaga, M. Eliade, C. Brâncuşi, G. I. Gurdjieff, A. Tarkovski, A. Jodorowsky, care au realizat adevărate opere artistice, orientându-şi harul în sensul oferit de învăţăturile marilor înţelepţi care le-au fost modele.
Brâncuşi, urmând învăţăturile marelui yoghin tibetan Milarepa, amintea: „Misiunea artei este să creeze bucurie şi nu se poate crea artistic decât în bucurie şi pace sufletească… Iar pacea se obţine prin renunţare.”
Mircea Eliade, discipol al lui Swami Shivanada, un mare mistic hindus, afirma că „nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil”.
Gurdjieff, cunoscut înţelept rus, mentor al unei tradiţii spirituale cu totul originale, spunea: „… eu apreciez arta prin conştiinţa sa. Voi o apreciaţi cu atât mai mult cu cât ea este mai inconştientă. Într-o operă de artă obiectivă, creatorul nu-şi expune ideile direct prin cuvinte sau semne, ci prin intermediul unor sentimente pe care el şi le trezeşte conştient şi metodic, ştiind ceea ce face şi de ce o face.”
Menirea unui artist este aceea de a trăi în armonie deplină cu lumea. Dacă lumea este un teatru, atunci primul rol al actorului este jucat pe scena propriei lui existenţe, iar modul în care o face este măsura trezirii sufletului şi a conştiinţei sale faţă de valorile arhetipale ale frumuseţii, binelui şi armoniei universale.
Seamănă cu destăinuirea lui Picasso apărută în „Il libro nero”, 1951, ce, după unii,ie o făcătură a lui Giovani Papini. Dacă-i adevărată îl mai spală de păcate.
Nimic nu-i întîmplător. „Maladi sufletești”, „oameni alienați” au fost de cînd lumea dar nu li s-a dat nas. Omul ie nesigur cînd nu mai știe ce-i frumos și ce-i urît, ce-i bine și ce-i rău.
Din păcate ceea ce numim educație are o mare vină. Întoarcerea unui lucru pe toate fețele, părerea fiecăruia, nu sînt răsplătite în școală ci numai repetarea ca o moară stricată a ceea ce-a zis profesorul și/sau scrie-n manual după programa făcută de…cine?
Femeia cu trei țâțe nu furnică pe nimenea, dar puțini au curajul să o spună.
„Artele” vizuale moderne cred că-s folosite și la spălarea de bani, iar unii „colecționari” văd o investiție precum în bursă.
Destăinuirea lui Picasso:
„Du moment que l’art n’est plus l’aliment qui nourrit les meilleurs, l’artiste peut exercer son talent en toutes les tentations de nouvelles formules, en tous les caprices de la fantaisie, en tous les expédients du charlatanisme intellectuel.
Dans l’art, le peuple ne cherche plus consolation et exaltation, mais les raffinés, les riches, les oisifs, les distillateurs de quintessence cherchent le nouveau, l’étrange, l’original, l’extravagant, le scandaleux.
Et moi-même, depuis le cubisme et au-delà, j’ai contenté ces maîtres et ces critiques avec toutes les bizarreries changeantes qui me sont passées par la tête, et moins ils les comprenaient, et plus ils les admiraient.
A force de m’amuser à tous ces jeux, à toutes ces fariboles, à tous ces casse-tête, rébus et arabesques, je suis devenu célèbre, et, très rapidement.
Et la célébrité signifie pour un peintre: ventes, gains, fortune, richesse.
Et aujourd’hui, comme vous savez, je suis célèbre, je suis riche.
Mais quand je suis seul à seul avec moi-même, je n’ai pas le courage de me considérer comme un artiste dans le sens grand et antique du mot.
Ce furent de grands peintres que Giotto, le Titien, Rembrandt et Goya; Je suis seulement un amuseur public qui a l’imbécilité, la vanité, la cupidité de ses contemporains.
C’est une amère confession que la mienne, plus douloureuse qu’elle ne peut sembler, mais elle a le mérite d’être sincère.”
Foarte interesant! Nu cunoșteam textul! De unde l-ați luat?
În românește io nu l-am aflat dar se află în multe locuri în engleză. Căutați după picasso+ papini+confession.
Dacă mă trimiteți să caut, nu m-ați ajutat cu nimic. trimiteți textul în engleză și indicația sursei, unde l-ați găsit: titlul cărții sau al revistei, editura, anul apariției etc. Textul este foarte important, l-ați ales bine!
Destăinuirea lui Picasso, adresă:
http://fr.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Papini#La_.C2.AB_confession_.C2.BB_de_Picasso
Despre Samuel Rosenstock, poreclă Tristan Tzara, articol în 4 părți pe saitul lui Kevin MacDonald.
http://www.theoccidentalobserver.net/2011/11/tristan-tzara-and-the-jewish-roots-of-dada-part-1/
Un articol excelent,scris cu mult bun simt si responsabilitate.Alina spunea ca arta este un simtom al unei maladii sufletesti,lucru care nu prea se potriveste in cazul marilor creatii.Marii artisti,in literatura,in sculptura,im pictura,in muzica,in arhitectura n-au fost bolnavi spirituali ci au fost vizionarii lumii,care au incercat sa infrumuseteze natura(in se include si societatea umana) intru folosul oamenilor.Picaso nu face parte din marea si inaltatoarea”tagmna”a maestrilor lumii,el a facut ceva mai rau decat face natura uneori,el nu a infrumusetato, el a desfigurat natura.Picaso a ajuns celebru datorita coreligionarilor lui,care ocupandu-se cu negotul,iau facut o reclama internationala bazata pe minciuna.Ei l-au trassformat dintr-un agiamiu intr-un „geniu”A pomenit cineva de Revolutia Franceza.Pai aceasta zis”revolutie”nu a facut altceva decat sa schimbe aproape total fatada valorilor.De la ea a inceput in lume brambureala falsurilor in activitatea sociala.De la ea s-a introdus in Europa si apoi trepta si in restul mapamondului,prin massmedia detinuta in exclusivitate de promotorii acestei zise revolutii,prezentarea minciunii ca adevar absolut si care nu a putut fi contestat,fara riscul pierderii libertatii,sa chiar al vietii.Pe Picaso l-a facut pictor propaganda falsa,a nonvalorilor,a coreligionarilor sai,asa cum s-a incercat si se continua achiar acum in Romania,dupa asa zisa revolutie din 1989.Pentru aceasta analiza de bun simt a celor douo persoane ,activiste in ale artei,una geniala cealalta ridicola,felicitari d-lui Ion Coja si multumiri si aprecieri totodata,pentruca este o analiza in care se poate cuprinde,prin analogie,intreaga activitate sociala si politica a zilelor noastre.Scoate la lumina,intr-un mod mai aparte,prin conversatii,evidentierea valorilor si dezveleste de mucegaiul lucitor al minciunii,nonvaloarea care incepe sa asfixieze masele de oameni simpli,care sant tinuti din zi in zi int-un intuneric aproape total din toate punctele de vedere.Marii artisti ai lumii au infrumusetat natura pentu a o prezenta oamenilor,pentru a le infrumuseta viata,nu pentru o mana de aroganti,cu aere de cultura.Cultura trebue sa fie a intregii lumi,nu numai a unora,si chiar si asa falsa.Asa se prezinta viitorul omenirii?”Revolutia Franceza”care isi intinde tentaculele ucigatoare pina in zilele noastre incepe sa miroase prea puternic a cadavre umane,pe care lumea a inceput sa le cam simta si sa le miroase,pregatind antidotul.
Era ora cam tarzie si nu mi-am exprimat ideea prea bine. Deci, arta poate fi (nu este obligatoriu)un simptom al unei maladii sufletesti. Arta nu face altceva decat sa reflecte starea duhovniceasca a unui om. Lucru valabil si in literatura, poezie, sculptura si, mail ales in muzica, deoarece muzica are un impact foarte puternic asupra psihicului uman.
Mi-a mers la suflet acest articol.
Nu ştiu dacă primeşti felicitările unuia ca mine, care ştie că e prost dar, nu ştie cât.
Felicitări. Sincere felicitări.
Bine ar fi dacă aţi începe să vă judecaţi idolii. Toţi idolii prin care a fost condusă întreaga omenire de către Creatorul Sântio;
Sântio Creatorul nu trebuie confundat şi aşezat în rândul zeilor.
O dovada concreta ca telepatia exista. Exact ideile expuse de dv (si cu aceleasi exemplificari, Turner si Picasso ca reprezentanti-simbol a doua pozitii artistice opuse; Dali, un suprarealist de geniu, in contrast cu un saltimbanc, Picasso) le sustinem noi in cadrul aprinselor dezbateri din cenaclul nostru familial.
Eu, ganditor crestin fiind, trec interpretarea din registrul estetic in cel teologic. In viziunea mea, artistii „normali”, autentici, lucreaza in consens cu Dumnezeu, continua actul creator in prelungirea actiunii Creatorului. Performanta consta in a atinge acel nivel in care sa nu mai poti face deosebirea intre peisajul din natura si cel pictat, personajul portretizat sa ai senzatia ca e viu.
Picasso si imitatorii sai actioneaza impotriva Creatorului, desfigureaza ceea ce a fost facut sa fie armonios, destructureaza constructia, in locul nasului pun urechea si in locul urechii laba piciorului. Nu mai e doar o revolta ramasa in palierul artistic, negarea a ceea ce arta a tezaurizat pana in acel moment si inlocuirea inventarului abandonat cu altceva. Nu, e mult mai mult, e substantial altceva. E revolta luciferica impotriva Creatorului, luarea in deradere a logicii, a naturalului, a ordinei, a armoniei si promovarea uratului, a nefirescului (a ceea ce e impotriva firii), a haosului.
Picasso nu e doar un farsor care in absenta talentului ii trage pe sfoara pe naivi si-i mobilizeaza pe snobi. In splendoarea Gradinii, sarpele sasaia ca prea e totul desavarsit si n-ar strica niste reflexe de infern.
Personal, mă aliniez punctului de vedere al „alinei” privind dreptul de-a respinge incomprehensibilul și absurdul din anumite reprezentări așa-zis artistice…
Datorită soției, care este licențiată în bele-arte, am avut ocazia să mă mai documentez din anumite critici, însă cu toată bunăvoința din lume nu pot ajunge să înțeleg anumite puncte de vedere ale unora din ele…
Iar dacă impresionismul lui Turner mai poate impresiona(sic), adică stimula anumite trăiri, emoții și suprarealismul lui Dali poate (la limită) imita visul uman, cubismul lui Picasso rămâne pentru mulți indigest…http://brandonbird.com/guernica.jpg
@ alina : Aveți perfectă dreptate când spuneți că „se cultiva asiduu in mass-media si revistele de specialitate grotescul, vulgarul, haosul…” este o modalitate de-a cultiva degenerescența umanității, să nu-i criticăm deci pe cei ce-au definit astfel de manifestări drept „Entartete Kunst” . Iată un exemplu tinzând spre culmea vulgarității : http://tinyurl.com/mvzb49r , sau deja celebrul „Piss Christ” : http://tinyurl.com/qho5zlb .
În fapt, nu se mai spune „Ars gratia Artis”, ci „$ gratia Artis” (-;
@ DACICUS : Nu e de mirare ceea ce afirmați, deoarece comunismul și iudaismul sionist (ca ideologie) au făcut întotdeauna casă bună împreună.
Căci Picasso a fost și el jidan… Se poate explica astfel propulsarea sa mediatică (în opinia mea și a multora) artificială…
Anti-cultura anti-crestina.
Catalogul de carti de arta din august 1994 al unei librarii majore din New York, Strand Book Store, expediat prin posta în toata lumea, contine 327 de titluri de carti despre pictura si sculptura. Dintre ele, 79 sunt despre pictorii si sculptorii adevarati ai celor peste 2.500 de ani de istorie artistica a civilizatiei noastre, adica 24%; si restul, adica 76%, sunt despre Marc Chagall, Laura Grisi, Roy Lichtenstein, si asa mai departe. Acest catalog contine doua titluri despre Michelangelo si 6 titluri despre Joan Miró; concluzia: Joan Miró este mai mare decât Michelangelo. Toate cataloagele librariilor sunt la fel. Chiar daca lucreaza în pierdere, chiar daca nimeni n-ar cumpara cartile despre „artistii” modernisti propagati de aceasta literatura în aceste cataloage, editorilor si librarilor nu le pasa; sunt finantati ca sa propage anti-cultura anti-crestina.
La Roma traieste un pictor român care întelege ce se întâmpla cu arta. Recent, scrie el, a vazut la televizor un concert al unei fanfare englezesti ai carei membri defilau si cântau goi pusca – si nu pentru ca le era cald. A vazut apoi în aprilie 1994 la Roma expozitia „Dada, libertin si libertar”, împartita în trei sectii: pre-dadaism (1912-1916: Duchamp, Richter, Man Ray, Francis Picabia); dadaismul propriu zis (Tristan Tzara si Marcel Iancu, Van Doesburg, Joostens, Schwitters, Arp, Grosz); si post-dadaismul (Man Ray târziu, Themerson, Farfa, Paladini). Cine-si închipuie ca e un intelectual rafinat memorând si recitând aceste nume si-ar folosi timpul mai bine daca ar examina acesti artisti si ar descoperi câti dintre ei sunt furnici parazite cu un program politic.
Despre originea numelui „dada” exista mai multe variante: Tristan Tzara sustine ca „dada” înseamna coada vacii sacre în limba africana kru. Hans Richter zice ca Lenin, vecinul la câteva case al sediului originar al dadaismului la Zürich, a aprobat manifestul dadaist zicând: „da, da!”. In manifestul dadaismului, Tristan Tzara scrie: „Noi… pregatim marele spectacol al dezastrului, incendiului si descompunerii. Luptam contra tuturor majusculelor (Patria, Familia, Religia, Arta, Morala) pentru afirmarea valorilor mai putin conventionale, mai putin oficiale si false, dar mai umane si mai adevarate (care or fi acelea?). Dada se aplica la toate si la nimic, e punctul în care se întâlnesc da si nu”, scrie Tristan Tzara. „Este anarhia culturala. Adica exact baza culturii contemporane occidentale care se pare ca nu mai poate iesi din acest cerc vicios”, scrie Emanuel Bandu, apoi noteaza cum pe coperta revistei de „cultura” The New Yorker, unde aparea spilcuitul Eustace Tilley cu joben si manusi, apare Elvis Tilley, stranepotul lui Eustace, plin de cosuri pe fata, cu cercel în ureche, si cu un bilet de la un magazin pornografic în mâna; „e un anarhist”, explica directoarea publicatiei.
Acesti „anarhisti” educati în pornografie sunt parte din armata Noii Ordini Mondiale. Când a fost îndepartat crucifixul din barul Facultatii de Arhitectura din Florenta, ca sa nu-i „ofenseze” pe ne-crestini, barman-ul a protestat, dar studentii „anarhisti” au fost docili ca oile; unul mai zelos a zis ca crucifixul e „kitsch”. Arta crestina care a luminat lumea timp de 20 de secole e „kitsch”; urinalele lui Robert Gober sunt „arta”.
La San José în California se va ridica o statuie a lui Quetzalcoatl, zeu aztec cu forma de sarpe, platita cu $500.000 din banii contribuabililor. Statuile si crucea crestina sunt interzise în locurile publice; dar statuia lui Quetzalcoatl a fost aprobata de Consiliul Municipal; primareasa adjuncta Blanca Alvarado a simtit „o renastere spirituala” promovând statuia acestei zeitati în cinstea careia se sacrificau victime umane prin despicarea pieptului si scoaterea inimii palpitânde.
Un alt mare artist contemporan, Robert Gober, creeaza urinale, adica scoici de toaleta în care urineaza barbatii în closete publice. Le ia din closete sau le cumpara de la pravaliile de materiale de constructii si nu le face nimic altceva decât ca le monteaza fara teava de scurgere. In afara de pisoare, Robert Gober mai creeaza si chiuvete (tot fara teava de scurgere si tot de la pravalie) si câte un brat sau un picior mare de lemn vopsit frumos în culori stridente. Una din creatiile lui recente este un trup de barbat din lemn, vopsit peste tot în violet tipator si proptit cu capul în jos într-un colt, despre care publicatiile de arta scriu: „Installations function as utopian and distopian spaces. The tableaux rests and its own stillness suspends social time (Instalatiile functioneaza ca spatii utopice si distopice. Tabloul zace si propria sa nemiscare anuleaza timpul social). Jeffrey Deutsch, critic de arta si prieten de-a lui Gober, explica omul violet: „Opera asta în mod special ne arata ceva din incertitudinea în care se afla azi artistii în sfera sociala. Ei nu stiu exact unde sunt”. Dar Jeffrey Deutsch minte. Gober si Deutsch si întreaga armata care a invadat si ocupat cultura si arta, eliminându-i pe toti cei talentati, stiu exact unde sunt: în ghetoul spiritual al poporului ales. Elaine Danheiser, proprietara unei galerii de arta din New York, are trei urinale de Robert Gober, frumos expuse unul lânga altul pe perete. „They look like urinals, but they really aren’t. It comments on things that we take for granted and that we really don’t see. (Arata ca niste urinale dar nu sunt. Sunt comentarii despre lucruri pe care le luam de bune si nu le vedem)”, zice ea. Elaine Danheiser ofera apoi spre vânzare cunoscatorilor de arta un dreptunghi mare de pânza neatinsa, perfect alba, de vreo 3 pe 4 metri, opera pictorului Robert Reuman. „Reuman has reduced painting to its very essence and a lot of people don’t understand that. Some of his work has a little more texture and this one is a little flatter because he really has reduced it. He is a minimal artist. (Reuman a redus pictura la esenta ei si multi nu pricep asta. Unele opere de-ale lui au tesatura un pic mai grosiera si asta e mai neteda pentru ca a redus-o cu adevarat. El e un pictor minimalist.)”, explica ea – desi nu „pictorul” a „redus” suprafata pânzei caci a cumparat-o de la magazin gata „redusa”. Elaine Danheiser mai ofera intelectualilor care apreciaza arta si opera lui Felix Gonzalez Chorres. Opera acestui mare artist contemporan consta dintr-o gramada de bomboane într-un colt al camerei. Bomboanele sunt învelite de la fabrica în hârtiute albe, albastre, rosii, maro. „Pot lua o bomboana?” a întrebat reporterul, si a luat una. „Nu stirbesc opera?” „Mai am bomboane, pot sa mai adaug”, a raspuns Elaine Danheiser cu bunatate.
Intelectualii si cunoscatorii de arta care cumpara aceste opere nu cumpara cu banii lor – ci cu banii prostilor care nu apreciaza arta moderna, prin cumparari oficiale pentru întreprinderi si institutii si prin alocatii de la guvern. Recent, „artistul” Piero Manzoni a vândut unui cunoscator de arta o cutie de conserve rotunda de metal de vreo jumatate de kilogram în care a pus… propriile excremente. Pe eticheta cutiei scrie , ca sa se stie ca e o opera autentica.
Intre timp arta moderna merge înainte. In 1991 a avut loc o retrospectiva organizata de catre Muzeul de Arta Moderna din New York si Muzeul de Arta Contemporana din Los Angeles a lui Ad Reinhardt, un pictor care a trait între 1913 si 1967 si care si-a dedicat ultimii 14 ani din viata „picturilor negre”. Picturile negre constau din pânze patrate cu latura de un metru si jumatate, uniform si complet negre. Nu e clar daca pictorul a cumparat pânza neagra si a taiat-o la dimensiune sau a taiat si montat întâi pânza si a vopsit-o ulterior în negru. Toate aceste patrate de pânza neagra arata exact la fel, dar au nume diferite. Astfel, un patrat negru se cheama Black Painting – Pictura Neagra, si a fost creat în 6 ani, între 1960 si 1966; alt patrat negru se cheama Abstract Painting – Pictura Abstracta, si a fost terminata în numai cinci ani, între 1960 si 1965.
Recent, elita cunoscatorilor si colectionarilor s-a adunat la Sotheby’s din Londra ca sa admire, sa guste si sa cumpere operele artistilor majori contemporani. Reporterii de la emisiunea televizata 60 Minutes au filmat licitatia si pâna si ei au admis ca nu au vazut hainele cele noi ale împaratului. Unul dintre artistii majori contemporani este Jeff Koons. El si-a explicat opera astfel: „This is an ultimate state of being. I wanted to play with people’s desires. They desired this equilibrum. They desired prebirth. I was giving a definition of life and death. This is the eternal. This is what life is like after death; aspects of the eternal (Este ultima expresie a fiintei. Am vrut sa ma joc cu dorintele oamenilor. Ei doresc acest echilibru. Au dorit starea dinainte de nastere. Am dat aici o definitie a vietii si a mortii. Este eternul. Este asa cum e viata dupa moarte; aspecte ale eternului)”. Opera la care se refera artistul consta din trei mingi de basket într-un acvariu plin cu apa, pe care le poti cumpara cu $20 de la pravalie – dar cu $50.000 de la Koons, fost vânzator de actiuni de bursa, actualmente artist. Dar Koons nu creeaza cu mâna lui operele de arta pe care le vinde sub iscalitura lui. Unele sunt create de meseriasi, pe altele le cumpara de la pravalie. Asa este un aspirator de praf, cumparat de la pravalie cu $80 si revândut apoi nemodificat de Jeff Koons cu $100.000 ca opera de arta autentificata de o scrisoare iscalita de „artist”. Koons explica de ce aspiratorul cumparat de la pravalie nu e opera de arta, dar cumparat de la el este: „I always like the antropomorphic quality. They are like lungs. So this object now is just free to eternally just display its newness, its integrity of birth. (Totdeauna mi-a placut calitatea asta antropomorfica. Parca-s plamâni. Si asa, acest obiect e liber acum sa-si arate pe vecie noutatea, integritatea nasterii sale.”) (Dam si originalul pentru cititorii care ar putea crede ca noi am inventat toate acestea). Jeff Koons a fost consacrat ca mare artist contemporan printr-o expozitie retrospectiva la Muzeul de Arta Moderna din San Francisco.
In 1951, G. Huntington Hartford II, nepotul lui George Huntington Hartford si mostenitorul milioanelor celei de-a cincea mari corporatii americane la ora aceea, detestând arta moderna, a investit $70 de milioane încercând sa arate publicului ca împaratul n-are haine. Tom Wolfe povesteste despre aceasta încercare.
Intâi, zice Tom Wolfe, Hartford i-a criticat pe James Jones, Tennessee Williams, William Faulkner, Pablo Picasso, arta si literatura mo-derna în general, pentru ca sunt extrem de vulgare si anticrestine. A tiparit o brosura pe propria cheltuiala intitulata Sa-l insultam pe Dumnezeu? de care lumea culturati-lor a facut mare haz. Apoi a cumparat un teren pe care a construit o serie de vile în care pictorii si artistii care obtineau burse puteau crea în liniste, lipsiti de griji materiale; li se servea masa calda punctual, aveau bani de buzunar, pentru conversatie exista salonul comunal, pentru drumuri venea sa-i ia limuzina la cerere. Dar, în ciuda acestor conditii ideale de creatie, artistii se împutinau din an în an.
In 1955, Hartford a cumparat o pagina întreaga din 6 ziare mari din New York în care-a publicat un apel la public, aratând ca arta abstracta si expresionismul abstract sunt doar gunoaie promovate de catre o conspiratie a unui grup strâns unit de directori de muzee, proprietari de galerii de arta si critici de arta, pentru a desfiinta si distruge marea traditie artistica si culturala a crestinismului. Ca exemple i-a dat pe Pablo Picasso, Willem de Kooning si Georges Rouault. El personal a început sa cumpere tablourile unor pictori adevarati ca John Everett Millais, John Singer Sargeant, John Constable si Edward Coley Burne-Jones. Apoi a scris personal o dramatizare a romanului Jane Eyre de Charlotte Brontë si, desi la cuvântul de ordine al criticilor si ziarelor, culturati nu s-au dus s-o vada, spectacolul s-a jucat timp de 6 saptamâni cu pierderi banesti. Apoi, dupa câteva proiecte denumite excentrice de catre ziare, a cumparat o cladire mare între Broadway si Central Park în New York pe care a reconstruit-o ca o Galerie de Arta Moderna. In holul galeriei a pus sa se monteze patru versuri de Kipling, care lauda munca artistului care deseneaza fidel ce vede, slavindu-l pe Dumnezeul lucrurilor adevarate („But each for the joy of the working,/ And each, in his separate star,/ Shall draw the thing as he sees it/ For the God of things as they are”). Dar Rudyard Kipling este un poet pe care intelighentia progresista din Anglia începuse sa-l ponegreasca înca de prin 1920 si toti intelectualii – mai ales cei care nu citisera în viata lor nimic de Kipling – stiau ca este un exemplu de anti-cultura. Tom Wolfe face observatia ca nu Kipling a fost motivul nereusitei lui Hartford – ci crestinismul lui. „Este imposibil sa asculti ce zice Hartford în ultimii 13 ani despre cultura”, scria Wolfe în 1963, „fara sa remarci cât de des pomeneste despre bine si rau, despre credinta în Dumnezeu, despre morala, despre valori sfinte – într-un cuvânt, despre religie”. Un luptator de pe pozitiile crestinismului e sortit esecului; religia crestina nu e „sic” printre culturnici. Apoi Hartford a avut ideea sa organizeze o expozitie la Los Angeles în care criticii de arta sa-si aleaga picturile lor preferate si publicul sa-si aleaga picturile sale preferate, si astfel sa devina evidenta distanta dintre gustul publicului si cel al criticilor. Dar acest proiect nu a putut fi realizat din cauza refuzului directorilor de la muzeele de arta, care s-au aliat cu totii împotriva lui Hartford.
Pentru prima data Hartford si-a dat seama ca conspiratia nu este numai între criticii de arta, ci e pe scara mai larga. A descoperit ca din New York, Muzeul de Arta Moderna hotaraste cine va fi si cine nu va fi pictor în Europa si America, ce este si ce nu este arta. A încercat sa contracareze dictatura Muzeului de Arta Moderna cu propria sa Galerie de Arta Moderna, unde sunt expuse opere care nu insulta crestinismul si nu constau din fecale aruncate pe pânza. Reportajul lui Tom Wolfe se încheie cu o gluma la adresa naivului, demodatului G. Huntington Hartford, care citea romane de Dickens si Thackeray si Sir Walter Scott când toata lumea se îngramadea la teatru sa vada actori goi pusca sau mimând copulatia pe scena (Equus). Dar pâna si Tom Wolfe vede ca conflictul nu este între arta abstracta si arta realista – ci între crestinism si dusmanul crestinismului. Si ce pot face 70 de milioane si zece ani de efort ale lui Huntington Hartford, împotriva miliardelor acumulate de Rockefelleri, Rotchschilzi, Guggenheimi, si-a unei ofensive de secole?
Hainele cele noi ale imparatului
Cu exceptia Rosei Bonheur, înainte de Pablo Picasso n-au existat pictori evrei; caci sinagoga interzice imaginile. Dar Pablo Picasso a reconciliat dictatul talmudic cu ideologia lui comunista, si a intrat în lumea artei nu creând imagini ci distrugându-le. Imediat celebrat în doua carti de Gertrude Stein, Picasso a devenit seful unei scoli care s-a dedicat distrugerii traditiei artei europene – unii dizolvând imaginea în forme abstracte lipsite de sens (arta abstracta), altii facând-o dementa (arta suprarealista), scria Parintele Leonard Feeney cu zece ani în urma. Triumful artei moderne a fost înlocuirea imaginilor din bisericile crestine cu aceste produse abstracte si suprarealiste; Jacob Epstein, înnobilat de regina Elisabeta II a Angliei, produce Cristosi cubisti care înlocuiesc frumoasele si miscatoarele statui traditionale.
Clement Greenberg îsi exprima într-un articol devenit faimos (Horizon, 1947) disperarea ca puritatea elevata a artei acestui grup de adevarati artisti nu are sanse de izbânda în fata opacitatii analfabete a marelui public care nu întelege arta. „E foarte putin probabil ca se poate produce arta la un nivel respectabil în situatia de fata. Ce pot face 50 de oameni împotriva a 140 de milioane?” Imediat, toata intelighentia americana, toti culturati din lume, s-au asternut pe patrunderea, întelegerea si gustarea artei moderne, a expresionismului abstract. Nimeni nu vrea sa faca parte din cele 140 de milioane de analfabeti! Nici noi n-am vrut. Si noi ne-am straduit sa patrundem, sa cunoastem, sa apreciem arta moderna. Am vizionat expozitiile, am citit publicatiile si criticile, am vizitat studiourile si facultatile, am cunoscut pictorii si sculptorii. Si am vazut si noi, cu toata „intelectualitatea” progresista, hainele cele noi ale împaratului.
Pentru cei care nu cunosc expresia, ea provine din titlul unei povesti de Hans Christian Andersen. In rezumat, iat-o:
In cetatea unui împarat de demult, care punea mare pret pe toaleta sa, au sosit doi straini care au declarat ca sunt tesatori de meserie, capabili sa teasa o stofa care era nu numai mult mai frumoasa decât oricare alta dar avea si proprietatea miraculoasa de a fi invizibila pentru toti oamenii prosti si pentru toti cei nedemni de pozitia pe care o ocupa. Imparatul, doritor de a afla care dintre demnitarii lui nu merita pozitia pe care o ocupa, i-a angajat pentru ca sa teasa si sa-i croiasca un rând de haine. Strainii au cerut cantitati mari de matase si fir de aur, si au instalat doua razboaie de tesut, la care sedeau preocupati tesând nimica, pâna noaptea târziu. Doritor sa afle cum progreseaza lucrarea, împaratul si-a trimis cel mai credincios ministru. Acesta, intrând în încapere si nevazând tesatura a înghetat de spaima. Cei doi sarlatani au început sa-i atraga atentia asupra calitatii tesaturii si frumusetii culorilor; ministrul se straduia din toate puterile sa le vada dar nu vedea nimic, caci nu era nimic de vazut. Dar, neîndraznind sa recunoasca ca nu vedea nimica, a declarat ca admira frumusetea tesaturii, ale carei calitati cei doi sarlatani au început sa le explice. Ca un adevarat intelectual, ministrul a memorat expresiile de lauda ale sarlatanilor si le-a repetat împaratului.
Sarlatanii au continuat sa ceara matasuri, bani si fir de aur, pe care le-au ascuns, si-au continuat sa teasa aer pe razboaiele lor de tesut. Curând împaratul a trimis un alt emisar sa vada stofa; acesta, ca si primul, n-a vazut-o dar a admirat-o, si de fata cu sarlatanii, si de fata cu împaratul. In cele din urma, împaratul cu suita lui s-a dus sa vada stofa, pe care cei doi emisari care fusesera trimisi s-o vada primii o laudau din toate puterile, dar pe care nici împaratul si nici membrii suitei sale n-o vedeau – caci nu exista. Cu totii au admirat însa cu foarte mare glas frumusetea stofei din care împaratul s-a hotarât sa-si faca hainele pe care le va purta în public la urmatoarea sarbatoare. Sarlatanii au muncit cu multa râvna, zi si noapte, croind, cosând si finisând hainele cele noi ale împaratului – taiau aer, potriveau nimica, împungeau aerul cu acul lipsit de ata; în cele din urma au declarat: „hainele sunt gata”. Si, ridicând nimica cu ambele mâini, i-au spus împaratului si suitei lui: „acestia sunt pantalonii”; apoi schimbând pozitia bratelor, au spus: „aceasta este jacheta”; si, tot dând din mâinile goale, au aratat vesta, mantaua, si asa mai departe. „Stofa noastra este asa de usoara si placuta, ai zice ca nici nu se simte!”, au declarat ei, în timp ce-l îmbracau pe împarat. „Dar ce frumoase sunt! Ce bine îi sta maiestatii sale cu ele!” Si toti curtenii se întreceau admirând hainele cele noi ale împaratului. Si împaratul se vedea dezbracat în oglinda, dar isi admira de zor costumul invizibil alaturi de curteni.
Procesiunea imperiala a pornit prin cetate, cu împaratul în frunte, urmat de sambelanii care tineau mâinile goale ridicate în spatele împaratului de parca i-ar fi tinut trena. Si poporul, aliniat pe ambele parti ale drumului, admira de zor si cu zel hainele cel noi ale împaratului, caci, desi nimeni nu vedea nimic decât pielea goala si rufele de corp ale împaratului, nimeni nu vroia sa creada vecinii despre el ca el este mai prost si nu vede hainele. Doar un singur copil mic a spus: „Dar împaratul n-are haine pe el!” In cele din urma mai multe voci au murmurat ca împaratul umbla prin cetate fara haine pe el, si împaratul însusi a început sa creada ca hainele invizibile nu exista. „Trebuie sa-mi pastrez reputatia”, s-a gândit împaratul, continuându-si drumul, iar sambelanii au continuat sa duca trena, care nu exista, în urma lui.
Nici un „intelectual” nu vrea sa admita ca nu vede hainele cele noi ale împaratului – dupa ce Clement Greenberg a declarat ca numai prostii nu le vad. O pictura, explica Greenberg, nu trebuie sa dea privitorului iluzia ca vede ceva ce ar putea vedea în viata independent de pictura; o pictura care este adevarata arta trebuie sa fie o suprafata plana. „Integritatea planului pictorial” nu trebuie violata cu reprezentari sau similitudini.
Tot ce aduce cu realitatea violeaza planul pictorial. Quintesenta acestor idei ale lui Greenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Jackson Pollock, prietenul lui Greenberg.
Si asa, „adevaratii artisti” s-au ferit de violarea planului pictorial pâna în 1950, când i-a venit rândul lui Harold Rosenberg sa teasa hainele cele noi ale împaratului. Harold Rosenberg a definit pictura ca „actiune”. „La un moment dat pânza îi apare pictorului american ca o arena în care trebuie sa joace. Ce urmeaza sa apara pe pânza nu e o imagine ci un eveniment”. De-acum „artistii adevarati” au început sa sufere atacuri isterice în care se repezeau asupra pânzei cu furia subconstientului dezlantuit si exprimându-se din plin prin actiune. Si quintesenta acestor idei ale lui Rosenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Willem de Kooning, prietenul lui Rosenberg. Dar nici Greenberg, nici Rosenberg nu i-au inventat pe Jackson Pollock si pe Willem de Kooning. Peggy Guggenheim i-a „descoperit” si a facut pictori de geniu din ei. Intr-un singur an, în 1943, Peggy Guggenheim l-a determinat pe Jackson Pollock sa se dedice picturii inconstiente si suprarealiste, i-a expus operele în galeria ei sic din cartierul exorbitant al New York-ului si l-a pus pe Alfred Barr sa-i cumpere „picturile” pentru colectia permanenta a Muzeului de Arta Moderna, pe Robert Motherwell sa scrie despre geniul lui Pollock în The Partizan Review si pe Clement Greenberg sa scrie acelasi lucru în The Nation. N-a fost greu sa faca un geniu din betivul incapabil care si-a pierdut bruma de luciditate de atâta lauda si care venea la petrecerile milionarei Peggy Guggenheim atât de beat încât la una din ele s-a dezbracat complet si a urinat în camin în fata musafirilor. Totul depinde de cine este proprietarul publicatiilor. Hârtia accepta orice. Si „intelectualii” accepta orice.
La inceput Greenberg a scris ca Jackson Pollock este „unul dintre cei mai puternici pictori abstracti”; apoi, ca este „cel mai puternic pictor din generatia sa”; apoi, ca este „cel mai puternic pictor în America astazi”, alaturi de John Marin; si, în fine, ca este „cel mai mare pictor american al secolului XX”. Iar putinilor dizidenti care remarcau ce „urâte” sunt picturile lui Jackson Pollock, Greenberg le-a raspuns: „orice opera de arta profund originala e urâta la început”. In 1949, Life l-a numit „cel mai mare pictor în viata al Statelor Unite”. Time si Newsweek i-au tinut isonul – si totul a fost bine si frumos pâna în ianuarie 1958. Atunci a aparut arta „pop”.
Arta „pop” a debutat cu expozitia lui Jasper Johns în ianuarie 1958, unde artistul a expus pânze mari pe care se puteau vedea literele alfabetului, sau cifre, sau drapelul, sau tinte pentru trageri. Toate executate precis ca si în realitate. Alt pictor din generatia noua, Robert Rauschenberg, expunea opere ca: trei sticle de coca-cola (reale) asezate una lânga alta. Si criticul de arta Leo Steinberg (ajutat de alt critic, William Rubin), a fost noul preot al noii religii, înlocuindu-i pe confratii Greenberg si Rosenberg. In 1960, Leo Steinberg a tinut o conferinta la Muzeul de Arta Moderna – si, desi doar 480 de culturati au încaput în sala, în câteva zile toata „intelectualitatea” de pe toate continentele au stiut ca adevarata arta este arta „pop”. „Orice ar putea fi, arta adevarata reprezinta doar arta”, a explicat Steinberg. Geniile n-au mai fost Pollock si de Kooning ci Andy Warhol (care a pictat o cutie de conserve) si Roy Lichtenstein (care a pictat desenele umoristice din ziar). Dar nici acum, printre artistii, criticii si patronii artei „pop” n-au fost admisi crestinii.
M-a bucurat si m-a reconfortat mult acest articol; ma gândeam ca ceva nu e bine cu mine, ca sunt prea „contre le curent” cînd sustineam ca mie nu- mi spun absolut nimic lucrarile lui Picasso. Din contra, anul acesta am vazut in vara la Paris, o retrospectiva a operei lui Salvador Dali. Nu prea gasesc cuvinte sa va spun ce efect a avut asupra mea acest eveniment! Ceva s-a întîmplat cu mine, am iesit un alt om, vreau sa spun o alta femeie. Am fost foarte norocoasa sa vad aceasta retrospectiva. Exceptional!
Pablo Picasso a fost membru cotizant al partidului comunist; si apologetul sau, Anthony Blunt, care a scris o carticica despre arta „anti-imperialista” a lui Picasso, a fost spion platit de KGB-ul sovietic.
Cand spuneti ca e multa impostura in arta moderna nu exagerati prea mult. Inca Picasso e mic copil pe langa alti avangardisti. M-am gandit mult timp la valva ce se face pe seama unor picturi zamislite parca de o minte bolnava, fragmentata.S-o luam de la Hristos incoace: incepem cu icoanele, trecem prin Renastere, clasicism si ajungem la impresionism (care imi place foarte mult)si de aici incepe nebunia (simbolism, expresionism postmodernism, etc.). La inceput reactia impotriva impresionismului a fost dura, caci reprezenta o rupere de vechile canoane artistice, ceva strain spiritului uman. Discrepanta se adanceste si ajungem la o pictura schizoida. Am observat ca nu e mare diferenta intre aceasta pictura schizoida si omul modern, schizoid si el. E diferenta dintre Teofan Cretanul sau Cimabue si Picasso sau Jackson Pollock. Daca ne gandim si la contextul istoric observam ca toata degringolada in arta incepe dupa revolutia franceza, odata cu industrializarea. Ceea ce inseamna odata cu ruperea brutala a lui Dumnezeu din inima omului (proces inceput inca de la Renastere) si cu tehnologizarea. Omul e rupt de Creatorul sau si aruncat in haos. Foarte bine se observa acest lucru si in muzica. De la Bach la Stockhausen, de la armonie la atonalism. Atata doar ca nu este vorba de o pura intamplare, de o asa-zisa evolutie a omului si societatii. E vorba de programare, de aceea se cultiva asiduu in mass-media si revistele de specialitate grotescul, vulgarul, haosul, etc.
Cu ceva ani in urma am fost la o punere in scena a piesei lui Cehov, Pescarusul. O piesa clasica si frumoasa, e vorba de ce a scris Cehov. Ce a facut Purcarete din piesa respectiva e alta treaba. Se potrivesc foarte bine epitetele de mai sus. Sa vedeti care a fost reactia publicului. A aplaudat furtunos, s-a ridicat in picioare. Nu am aplaudat ca nu am avut ce iar de ridicat m-am ridicat cand am iesit din sala. E drept ca in piesa a jucat si Maia Morgenstern, cap de afis. Nu am nimic cu dumneaei, e o actrita de valoare, dar piesa respectiva chiar m-a scarbit. Si nu am fost singura, prin publicul aplaudac s-au mai gasit vreo doi consternati.Ideea e ca omul de rand, mai mult sau mai putin consumator de arta, nu baga de seama vocea interioara a bunului simt si se lasa pacalit de cronicile si recenziile desantate care ridica uratul si nimicul in slavi. Fiecare spune, mai, eu nu ma picep, daca specialistul, care e doldora de stiinta spune ca aia e opera de arta, apoi eu cum sa spun altfel? Tare bine ar fi daca am gandi cu propriul cap, dar ne lasam manipulati. De asta nimeni cu scapa, nici subsemnata. Dar macar sa ne mai revenim din cand in cand.
Ca sa nu ma judece gresit iubitorii de arta moderna: cele spuse mai sus sunt la modul general. Exista multe lucrari de arta moderna care imi plac, ceea ce, tinand cont de cele afirmate mai sus, reflecta o nota de nebunie.
Frumos si bine scris! Dar de ce nu incerci sa privesti istoria artei ca o patologie, ca un simpton al unei boli antropice, care se manifesta in principal la omul european, dar nu numai la el. Artistii simt maladia din fiinta omului si o ex-pun. Cehov e un astfel de artist- in plus, era si medic. Arta nu poate fi privita si cu atat mai putin inteleasa numai in „obiectul” artistic, fie el poem, pictura, roman, teatru. Ea aduce la suprafata, in vazul lumii, maladia din adancuri. Frumosul, ca si adevarul, nu e categorie usor de definit. Exista numai o singura descriere- deci, descriere, nu definitie!- a frumosului, in rest sunt incercari mai mult sau mai putin limitate, locale, dependente de o epoca. Sigur, impostura apare si ea, cum apare in stiinta si, iata, chiar printre cei ce posteaza pe cate un blog, ca cel de fata, blog, dealtminteri foarte expus, tocmai pentru ca se incearca gasirea unor solutii de iesire din criza, care cuprinde nu numai economia, ci si natia. Sa nu uitam ca, pe langa arata, stiinta etc., si religia are un grad de dificultatea care depaseste capacitatile de receptare comune ale unui om, e atat de mare dificultatea incat de 2014 ani incercam sa intelegem si nu reusim, dar, in acest caz, cel putin, credem sau credem ca am crede! Totusi, modelul european este, pana acum, singurul care merita globalizarea, dar si el sufera din cauza ca nu am asimilat inca crestinismul, in toata adancimea lui. Logosul lui Dumnezeu, spre deosebire de cel al omului, e neconventional si, traid in El, ii suportam greu rigorile, solicitarile, provocarile. Artistii incearca si ei, ca si oamenii de stiinta, sa faca sau, mai corect, sa reduca- sau sa „formuleze”, cum spune Blaga- non- conventionalul/misterul, la conventionalul logosului uman, pentru a-l transforma si inalta pe acesta.
Mă bucură nivelul acestor comentarii! Mă simt „împlinit” dacă blogul acesta a putut stârni asemenea reacții! Felicitări la tus trei coemntatorii de până acum ai textului despre …Chicasso!
Pai cam tot asa privesc si eu arta, ca pe un simptom al unei maladii sufletesti. Alienarea omului, ca urmare a rupturii sale de Dumnezeu, se reflecta in arta pe care o zamisleste.
Despre frumos, intr-adevar e mai greu de discutat. Depinde de punctul de referinta. Daca acceptam definitia ca Dumnezeu e Binele si Frumosul, avem o tema de discutie. Daca din arta este exclus Dumnezeu (ceea ce din punctul meu de vedere e un nonsens) atunci avem alta tema, dar una foarte stufoasa caci apar
o multitudine de perspective.
Se pot discuta foarte multe pe marginea acestui subiect, al artei. Dar timpul… bata-l vina!
Omul era alienat si cand credea ca nu e rupt de Dumnezeu! Vezi Marele Inchizitor, la Dostoievski- si e numai un exemplu! Bietul Dumnezeu suporta multe din partea noastra! Acolo unde nu stim ce sa spunem, il bagam pe El in fata! Formula: Dumnezeu e Binele si Frumosul, chiar scrise cu majuscula, nu spune mare lucru, pentru ca reprezentarea Binelui e diferita la fiecare iar Frumosul iarasi e o reprezentat pe masura noastra, chiar daca aceasta masura e variabila in timp si spatiu. De aceea, inca de la Dionisie Pseudo-Areopagitul, sunt introduse predicatele negative pentru a ne putea reprezenta cat de cat pe Dumnezeu si, mai mult, „via eminentiae”, adica, cu alte cuvinte, prea-marirea. Tocmai pentru ca aceste predicate, in limba noastra conventionala, descriu realitati umane. Bizantinii spuneau ca pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste, dupa fiinta, ci numai dupa lucrarile Sale, iar scopul omului imbunatatit este sa devina Dumnezeu dupa har si impreuna lucrator cu Dumnezeu, in creatie(„creatie” e mai mult decat „lume”). In arta e vorba de o reprezentare care, pentru ca are fiinta, se numeste opera de arat, iar predicatele: frumos, sublim, se aplica acestei opere de arata, pe care o cunoastem in fiinta ei, in urma lucrarii artistului. Dumnezeu este prezent in arta, tot atat cat e prezent in stiinta- acestea sunt lucrari ale omului si ele ne arata mai curand „distanta” dintre noi si El, decat prezenta Lui- noi nu avem putere sa reprezentam ceea ce e dincolo de timp. Chiar si cei care cred ca opera de arta ex-pune adevarul fiintei(Heidegger), precizeaza ca e vorba de acea „parte”(sa zicem) de adevar care iese din ascundere, in opera, in vederea dialogului cu omul si e pe masura acestuia(fiinta insa nu e Dumnezeu!). Discutia devine prea … tehnica, dar cam asta e drumul. In orice caz: Atentie la Dumnezeu! Dar nu in opera de arata! Daca credeti ca-l gasiti acolo, va sigur ca e un idol!
E mult snobism, adică prostie cu pretenții mari. Snobii nasc impostorii, așa cum naivii nasc escrocii.
Naivii nasc escrocii: bine spus, ca de asta am ajuns unde am ajuns! Mai e un verset dintr-un psalm care tare bine se mai potriveste situatiei actuale: „Cand sus ajung oamenii de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni”.