Laudatio
Mă laud cu multe, dar mai presus de toate mă
laud că m-am născut! Că m-am născut într-o anumită zi:
22 octombrie! Este ziua în care Doamne-Doamne s-a apucat
de lucru la marea Sa operă: Facerea Lumii! Era în ziua
de 22 octombrie a acelui an de grație! Un călugăr irlandez
din plin Ev Mediu, bun matematician, a făcut acest calcul
și ne-a lăsat acest reper fundamental: 22 octombrie!
Această informație o am de la Sergiu Radu Ruba,
omul care, dintre prietenii mei, știe cele mai multe, are cele
mai vaste și variate cunoștințe, exacte toate! Cel mai erudit
dintre cei cu care pot sta de vorbă la telefon… Mă laud și cu
Radu Ruba, că mi-e prieten!
Mă mai laud și cu anul nașterii, 1942! M-am născut
la marele fix! Tata era mobilizat, aflat într-un tren militar
cu direcția Cotul Donului! Cum nașterea mea era a patra
în familia tatălui meu, taică-meu a trecut automat în altă
categorie de români, cei scutiți de front, așa că guvernul
mareșalului l-a întors din drum pe Zaharia Coja, lăsându-l
la vatră unde îl aștepta subsemnatul!
Născut, cum vă spuneam, pe 22 octombrie 1941,
în zorii unei zile de Joi, zi dedicată lui Jupiter, Jovis dies!
La câteva ore de la producerea evenimentului, afară s-a
făcut lumină, așa că în casă au stins becul electric, ceea ce
mi-a oferit ocazia să mă fac remarcat în fața moașei! Nu
prea i-a venit să creadă și a deschis din nou lumina becului,
apoi a stins becul, și asta de mai multe ori până când
s-a convins că ne-zdravănul din scutece ținea ochii deschiși
și îi muta după jocul luminii: când la bec, când la fereastra
de unde se revărsa lumina soarelui, invincibila! Minunată
515
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
priveliște, ușor de reconstituit. De mirare, mă oprisem și din
orăcăit. Și starea asta de mirare m-a însoțit cel mai des de-a
lungul celor aproape opt decenii de holbat ochii în jurul meu
la spectacolul vieții!
După zeci de ani doctorul Tiberiu Turculeț avea
să-mi spună în față, fără ocolișuri, că sunt, citez, omul luminii!
Acesta era motivul pentru care îmi încredința darul cel mai
de preț pe care-l putea oferi, manuscrisul lucrării sale de
suflet despre Persoana umană Cunoașterea supranaturală și
poezia mistică. O capodoperă a filosofării libere. Abia aștept
s-o pot tipări vreodată, în beneficiul total al cititorilor!
Mai contează și locul nașterii, unde mi-am petrecut
și copilăria, și anii de liceu: Constanța, pe strada Talazului…
Sunt așadar constănțean, din neamul nostru de mocani sunt
prima generație născut și crescut pe malul mării.
Dincolo de orașul natal începe marea, marea din
care în fiecare dimineață răsare soarele, soarele pe care noi,
constănțenii, îl vedem așadar primii din toată Țara, pe noi
soarele ne deșteaptă primii din somnul năuc al nopții! Mă
laud și cu povestea asta! A fi constănțean este, pentru un
român, un soi de nec plus ultra!
Mă laud și cu Liceul Mircea cel Bătrân, ca și
cu mahalaua Cuza Vodă, creatoare ale unui stil de
comportament, al unei forma mentis fără pereche! Mi-am
propus să dau expresie literară acestui noroc, am încercat,
dar până acum rezultatele sunt mediocre. Nu mă laud
decât cu intenția, onorabilă, trebuie să recunoașteți! Dar
insuficientă. Nesatisfăcătoare!
Am avut profesori, colegi și vecini de mare ispravă.
Mă doare sufletul că amintirea lor nu am reușit s-o salvez,
s-o „eternizez” ‒ doar asta e menirea scrisului! ‒, decât pe
ici, colo, mai nimic de fapt!
Mă întorc la lauda de sine, exercițiu somptuos! Și am
să mă laud mai departe cu isprava mea cea mai importantă
516
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
din liceu, ispravă care m-a umplut de respect pentru propria
mea persoană! Respectul de sine! Ce mare valoare!
…Eram în preajma examenului de maturitate, de
bacalaureat. Trebuia să ne decidem ce limbă străină vom
da la examen, având de ales între franceză, rusă și latină.
Majoritatea am ales franceza, câțiva rusa, iar la limba latină
nu s-a înscris niciunul dintre noi! Ceea ce era oarecum
inadmisibil! Dureros de inadmisibil! Limba latină ne
fusese predată, patru ani, de profesoul pe care îl iubeam
toți mai presus de toți ceilalți dascăli: Traian Lazarovici!
Pâinea lui Dumnezeu! I-am citit în ochi ce se putea citi în
situația în care era pus: o mare dezamăgire, tristețe etc.
și mi s-a părut că așa ceva era de netolerat, așa că m-am
înscris să dau bacalaureatul la latină. După mine a prins
curaj și alt coleg, Mihai Cazacincu, așa că ne-am spălat
de bine, de rău obrazul, și l-am putut privi mai departe
în ochi pe Latinu. La franceză puteam da examenul fără
nicio pregătire în plus, dar pentru a mă prezenta la latină
a trebuit să mă pun cu burta pe carte în ultima lună de
liceu! N-am știut că voi avea mereu de câștigat după
aceea din acest efort asumat dintr-un fel de donquijotism!
Și, cum spuneam, principalul câștig a fost să descopăr
că există respectul de sine, dădusem atunci prima probă! Nu
a rămas ultima!
A urmat facultatea, facultatea de re-cetire, cum
îi
zicea Nichita Stănescu. M-a atras partea de studii
lingvistice, dezamăgit de lumea literară bântuită de invidii
și coterii penibile. Am reușit să-mi fac un mic renume de
lingvist când un eseu de câteva pagini a atras atenția asupra
mea a marelui Alexandru Graur, bucuros să mă publice
într-un volum colectiv, alături de profesorii cu care îmi
dădeam examenele universitare. A avut haz că volumul
respectiv a figurat în bibliografia obligatorie a examenului
de licență pe care l-au dat colegii mei!…
517
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
Am fost propus de Alexandru Graur să rămân
la facultate, asistent la catedra de lingvistică generală.
N-a fost ușor, nu aveam dosar politic prea bun. După ani
de zile, adică după moartea marelui profesor, am aflat
că acesta a mers până la amenințarea că-și dă demisia
de la Universitate dacă numitul Ion Coja nu este acceptat
de serviciul de cadre ca asistent universitar! Regret că n-am
știut asta cât a trăit Graur, să-i arăt recunoștința cuvenită!
L-am dezamăgit, cred, când am început să public
literatură, mai întâi un volum de piese de teatru, mai apoi un
roman și așa mai departe… Am fost, în tradiția lingvisticii
românești, deopotrivă grămătic și literat, împăcând cele
două direcții de studii în facultate: limba și literatura.
Vorba lui Boris Cazacu: Ion Coja este cel mai bun lingvist
dintre scriitorii români și cel mai talentat scriitor dintre
lingviștii români…
Academicianul Grigore Brâncuș a mers mult mai
departe și m-a comparat cu Hasdeu, după ce a citit manu
scrisul volumului Transilvania Invincibile Argumentum.
Alexandru Graur și Grigore Brâncuș, în facultate,
mi-au făcut cel mai mult bine, mi-au arătat o prețuire de
care nu sunt convins că o meritam. Eu nu pot spune că am
avut vreo vină dacă cumva dînșii au exgerat, dar mă laud și
cu acești mari savanți, mari profesori, că m-am bucurat de
sprijinul lor mai mult decât colegial.
În lumea scriitorilor nu am avut parte de ceva
asemănător cât de cât!
Închei această laudă de sine, oferind lista celor
mai importante cărți. Mai întâi în lingvistică, pe lângă
câteva articole și capitole în lucrări colective, eu mi-s
autorul Gramaticii raționale a articolului, în care mi
am publicat teza de doctorat. Ca să fac față unor posibile
acuzații de plagiat, mi-am numerotat ideile cu care am
apreciat că sunt original: câteva zeci de ipoteze inedite,
518
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
inovatoare. Inclusiv propunerea de a înregistra un articol
nou în limba română, fără echivalent în alte limbi: vreun,
vreo… Am identificat în limba română un întreg domeniu,
al părelnicului, strâns legat de individualitatea distinctă a
limbii române printre limbile romanice.
Am mai scris un Îndreptar al Îndreptarului ortografic,
o carte simpatică, plăcută la lectură, ușor și cordial polemică.
Cel mai mult mă laud cu cartea UNU în limba
română! O carte fără egal în literatura lingvistică de
pretutindeni. Am scris câteva sute de pagini despre un
singur cuvînt, cuvîntul unu în limba română! Nu că aș fi eu
mare deșteptăciune, dar numai în limba română și în lumea
românească cuvîntul și conceptul respectiv au o poziție
privilegiată, fără pereche în altă limbă a lumii! După ce
am publicat-o m-a încercat un sentiment straniu: regretul
că Alexandru Graur nu mai trăiește să se bucure că a făcut,
la vremea respectivă, o alegere potrivită!
O carte scrisă pe vremea când Alexandru Graur
trăia, dar publicată mai târziu, este Transilvania
Invincibile Argumentum. Prezint argumentele lingvistice
ce pot fi invocate în sprijinul ideii de continuitte daco
română în Nordul Dunării, în Ardeal! Prilej de a mă…
risca în considerații de etno-psihologie românească, de
a defini însuși „fenomenul românesc”! Acest subiect
l-am urmărit și în piesa de teatru Credința, cu care de
asemenea aș putea să mă laud, printre altele și pentru
că am îndrăznit să fac personaj literar pozitiv din regele
Carol I, după ce ani de zile, după 1947, fusese un subiect
interzis. A fost un adevărat eveniment, un semn de
normalizare a percepției istoriei, onorat de Academia
Română cu premiul pentru dramaturgie.
Mă laud că alte distincții publice nu am mai primit!
519
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
În schimb m-am bucurat de atenția organelor de
securitate a statului socialist atunci când am scris piesa
Requiem pentru Jan Palach, piesă literar vorbind riscantă,
care aduce pe scenă ultimele ore din viața eroului ceh, cu
aluzii politice la situația din lagărul sovietic. M-am ales
cu un dosar de umărire „operativă”, interesant de citit
la CNSAS după 1990…
Tot după 1990 nu am acceptat punerea în scenă
a acestei piese. Pasămite, Marian Munteanu, organizatorul
mitingului maraton de la Universitate, îmi povestise despre
un grup de elevi care veniseră la el să-i împărtășească
planul lor de a se auto-incendia dacă Ion Iliescu va fi ales
la alegerile din mai 1990. M-am temut că piesa mea, pusă
în scenă, ar putea da asemenea idei vreunui tînăr mai dedicat,
mai delicat, mai… Desigur, mă laud și cu Marian Munteanu
că mi-a fost student și l-am susținut cât am putut!
La începutul anilor 1970 am publicat volumul de
teatru Jucătorul de table, bine primit de publicul interesat.
Câțiva ani mai târziu am publicat romanul Carnaval
la Constanța, cu care aș avea mai multe motive să mă laud,
un EXPeriment literar reușit, o carte dedicată geografiei
care-mi este cea mai cunoscută și mai dragă, a litoralului.
În 1985 eram în planul editurii Cartea Românească
cu romanul Salonul de reanimare. Unul dintre personajele
principale era „diafanul” Petre Țuțea, prezent și în alte
texte de-ale mele. A avut un mare rol în viața mea. Mă laud
că am avut doi mentori, de calibru apropiat: comunistul
ilegalist Alexandru Graur și legionarul Petre Țuțea. Nu
degeaba ziua de 22 octombrie face parte din zodia balanței,
a dreptei cumpene!
Salonul de reanimare nu a fost acceptată de cerberii
editurii pe motiv că face apologia Mișcării legionare. În
compensație s-au oferit să-mi publice orice altă carte. Așa a
apărut, cu amputările de rigoare, volumașul Pagini pestrițe,
520
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
în care am băgat și câteva poezii de-ale mele, singurele.
M-am bucurat când una dintre ele a atras atenția câtorva
cititori, care au învățat-o pe dinafară. E singura poezie
pe care o știut și eu pe de rost:
Tată, de ce nu m-ai așteptat
să îmbătrânim împreună…
Chiar are ceva emoționant…
Salonul de reanimare a fost publicat după 1990
și a fost declarat de editură un best seller. Mă pregătesc
să-l retipăresc… Este, literar vorbind, o noutate, ca scriitură.
Tot după 1990, în 2015, la îndemnul domnului
academician Dumitru Radu Popescu am acris piesa Pariul
valah, despre martirii brâncoveni. Mă laud și cu această
piesă, în care am reușit ceva ce părea imposibil: să aduci
pe scenă momentul uciderii, rând pe rând, a celor șase
brâncoveni. Al descăpățânării!… Soluția dramatică la care
am recurs m-a umplut și pe mine de admirație pentru autor.
Piesa a fost publicată la Editura Academiei. Cum să nu mă
laud și cu această ispravă?!
Începută înainte de 1990 și încheiată după, e de laudă
și trilogia Șeitanii, peste o mie de pagini, în care apare din
nou și PetreȚuțea. De data asta în tandem cu un evreu, de
talia sa, unul din cei șapte înțelepți ai Sionului, care a trăit
peste 40 de ani în România neștiut decât de inițiați ce hram
poartă. Am imaginat o întîlnire între marele legionar Țuțea
și marele evreu, o discuție purtată în incinta cimitirului
Filantropia, unde ovreiul nostru și-a dus traiul ca modest
și inofensiv administrator, ca cimitirgiu, cum i-am zis eu,
inventând acest cuvînt. Nu știu dacă am reușit să fiu la
înălțimea întâlnirii imaginate, dar m-am străduit, și, în orice
caz, mă laud că am imaginat-o. Mă laud și cu vorbele lui
Marcel Petrișor, rostite după lectura celor trei volume: „Măi,
Kogaioane, ai scris Război și Pace al literaturii noastre”.
S-a grăbit marele meu prieten. La o recitire a trilogiei va
521
Teatru românesc contemporan ♦ Ion Coja
f
i obligat să recunoască că e mult mai mult! Cărțile bune
se recitesc…
După 1990 am mai scos și câteva cărți polemice, pe
teme de actualitate politică. Cel mai de laudă mi se pare
volumul Protocoalele Kogaionului. Dar nu mă lepăd nici
de celelalte.
Însă isprava mea post-decembristă cu care mă
recomand în fața oricui este site-ul meu, www.ioncoja.ro,
deschis în anul 2007, dacă nu mă înșel, pe care s-au
publicat până azi, citez, „12.271 de articole”, care au stârnit
90.500 de comentarii. Mai mult de 2000 de articole sunt scrise
de mânuța subsemnatului, pe teme „naționaliste” îndeosebi!
M-am lăudat totdeauna cât mi-s de naționalist. Unii, precum
Mihăiță Voicu, au catalogat naționalismul meu ca fiind unul
„cuviincios”! Accept acest calificativ. În 1989 am publicat
ultimul meu text sub cenzura vremii, intitulat Sunt naționalist,
iar după 1990, primul meu text publicat în presa liberă,
a purtat același titlu! Să nu mă laud și cu această consecvență?!
Am avut parte și de lăudători, care au scris despre
mine elogii colegiale: Ioan Alexandru, Paul Anghel, Nicolae
Manolescu, Mihai Ungheanu, Damian Necula și alți fraieri.
Unul dintre ei, coleg de facultate, Florin Șindrilaru,
a scris chiar o carte cu laude nestăpânite la adresa romanelor
mele: La frontierele Adevărului. Alegorie și simbol în proza lui
Ion Coja. L-am citit cu atenție și am rămas mirat să văd câte
subtilități de-ale autorului au fost corect decriptate de bunul meu
coleg! Da! Am avut și colegi cu care mă laud: Puși Dinulescu,
Vasile Răvescu, Dumitru Eftimie, Lucian Pavel, Puiu Rujan,
Cornel Câlțea, Alexandru Saucă, Cornel Țânțu și restul,
o droaie de colegi și prieteni, cu care mă laud la orice ocazie.
M-aș mai lăuda și cu membrii familiei mele, dar las
asta pentru o ocazie viitoare. Suntem încă tineri, mai putem
aștepta!
Ion Coja

*

NR – Textul de mai sus a apărut în volumul Teatru românesc contemporan, publicat șa Editura Academiei în anul 2021