Pensii uriase

Cei ce fug de viitor construind cetati personale, venituri fara baza reala, vor fi nimiciti de cei care reprezinta cu adevarat viitorul. Viitorul nu poate fi evitat.Acest stil mafiot de a crea venituri din pix se adauga falimentului energetic si celui legat de vechiul sistem piramidal de pensii. Somajul in crestere este o bomba cu ceas. Deja se aude ticaitul acesteia.

tuturor

despre democrația participativă.

Am zis despre necesitatea unei asemenea democrații… Sînt obsedat de această alternativă la tot ceea ce există în materie de politică azi.

Politica actuală, care se desfășoară conform unor standarde impuse de votul așa-zis universal, nu este decît o înșelătorie de sine și de ceilalți a unor grupări, dreapta sau stînga, care nu realizează cît de dăunător este elitismul de care dau dovadă…

Iar cînd realizează, continuă să facă ceea ce fac, pentru că situația le aduce avantaje de tot felul, mai ales consumerist – capitaliste.

Lumea este într-un dezastru tot mai mare. Eforturile de a opri vertiginosul eveniment major care amenință existența vieții pe planetă – și nu sînt un apocalipticist, cum ar fi tentați unii să mă caracterizeze – sînt, tot mai evident, metode, încercări de a salva sistemul actual de exploatare, menținerea puterii prin șantaj financiar, forță abrutizantă, frică… mai ales frică.

Amenințarea cu războaie, viruși, boli, invazii, represiuni de tot felul, nu rezolvă problemele, contradicțiile la care s-a ajuns. Dimpotrivă, se încearcă o amînare, fără limite previzibile, a dezastrului, și nimic altceva. Se speră, încă se speră, că manevrele financiare, liniștirea maselor cu tot felul de droguri – între care instituții care par benigne, precum familia, necesități care par drepturi inalinabile, precum dreptul la o viață decentă, asistență medicală, dreptul la cultură, educație sănătoasă, dreptul de a decide propriile acțiuni ca ființă dotată nu numai cu rațiune, dar, mai ales, cu libertate – pot să amine, ceea ce este evident, cel puțin pentru mine, inevitabilul, în caz că lucrurile vor merge tot așa.

Poate cea mai mare forță este inerția. Și partidele, noi sau mai vechi, organizațiile, edificiile birocratice, modul de a produce valori, suferă de inerție într-un mod radical.
Oamenii participă la propria lor distrugere din cauza inerției manifestată în foarte multe feluri, știute sau neștiute, adică în mod conștient sau nu. Reaua credință și ignoranța își dau mîna în acest proces.
Este evident că liderii statelor, la ora actuală și în următoarea perioadă, fac eforturi disperate ca să mențină corabia lumii pe linia de plutire, împărțind și re-împărțind sferele de influență politică, economică și financiară, încercînd, disperat, să convingă lumea că au soluții sau chiar soluția la uriașa bombă social-istorică cu care au de a face.

Ei cred că o pot dezamorsa, că pot ascunde modul în care viața oamenilor este ruinată clipă de clipă prin actualul sistem economic și, prin această democrație reprezentativă prin care oamenii își cedează puterile altora, unui grup, sau unor grupuri chipurile reprezentativ/e, care apoi fac legi, războaie și cer ascultare fără crîcnire.

Căci e o minciună să credem că oamenii sînt lăsați să protesteze ca să fie luați în considerație.
Protestul este permis, cînd este permis, pentru a se creea iluzia că fiecare are dreptul să protesteze, să-și spună cuvîntul și, mai mult că acest drept contează mai mult decît profitul unora puțini, pe seama altora, cei mai mulți. Este o păcăleală…

Căci acum, cînd scriu acestea, știu că un computer memorizează textul, că există o monitorizare tot mai strictă a ceea ce eu scriu, ceea ce alții scriu… și asta nu e paranoia, așa cum au pregătit ei nomenclatorul psihiatric să claseze.
Cazul Assange este revelatoriu în această privință, ca toată mișcarea Wikileaks. A difuzat omul ceva ce a interceptat din discuțiile din spatele scenei parlamentare, din spatele scenei numită mass-media, și gata, i s-au găsit acuzații, i s-a cerut extrădarea, i s-a contestat autenticitatea, s-a încercat compromiterea lui morală, arestarea în ciuda azilului acordat de ambasada Ecuadorului. S-a încercat chiar asaltul asupra ambasadei, într-o noapte. Au venit oameni care au vegheat să nu se întîmple mîrșavia anunțată de guvernul britanic intrat în panică. S-a dat chiar știrea că Assange Julian a mulțumit public celor aflați în fața ambasadei, dar nu s-a spus un cuvînt pe mass-media de ce anume a mulțumit el, de ce au venit oamenii să picheteze ambasada Ecuadorului. S-a tăcut și s-a mințit, cu bună știință, prin omisiune. Numai cei care au urmărit surse alternative de informație ca internetul, și dintre ei, numai cei care au fost atenți la fiecare detaliu, au aflat ce anume s-a întîmplat acolo.

Se încearcă cu disperare să se impună tăcerea, tăcerea de moarte asupra a ceea ce se întîmplă. De aceea, nu mult timp în urmă, un anume Murdoch, gigant al mass-mediei, a vorbit despre necesitatea schimbării radicale a internetului, pentru ca numai jurnaliști așa ziși profesioniști să aibă dreptul să publice ceva. Pentru ca să se facă încă o manevră de amînare, de anulare, de ascundere a ceea ce se petrece de fapt, zilnic, în viața cotidiană a oamenilor. Da, din cauza asta e nevoie doar de, chipurile, specialiști în jurnalistică, pentru ca să nu se audă ce anume se petrece zilnic, la locurile de muncă, în casele oamenilor, pe stradă, în sufletul oamenilor. Da, pentru acestă operațiune de distrugere a adevărului, pentru acestă operație pe viu, pentru vivisecția extrem de sofisticată, specializată, e nevoie de specialiști de elită, așa cum pentru reactoarele atomice care sînt un pericol iminent pentru viața însăși pe planetă, e nevoie de specialiști de maxim antrenament, pregătire profesională. La fel este nevoie de ultra-specialiști pentru detectarea indivizilor care prezintă simptomele revoltei împotriva samavolniciei care domină scena politicii mondiale, fiind apoi clasați drept paranoia sau schizofrenici.
Nu cred că se face ceea ce se face cu toată intenția. Departe de mine gîndul acesta. Nu cred că există reptilienii lui David Icke, sau alte bazaconii în care sîntem îndemnați să credem. Dar cred că reflexele de apărare ale sistemului actual, inclusiv sistemul democrației reprezentative, funcționează instinctiv ca auto-apărare. Orice și oricine ar reacționa la fel, dacă s-ar simți amenințat de vreun pericol. Pericolul nu constă numai în al treilea, și ultimul, război mondial.
Pericolul, pentru cei care au puterea, nu numai cea economică, ci puterea cea mai mare, constă în pierderea controlului asupra unei populații planetare care geme zilnic sub opresiune și exploatare.
Două contradicții sînt aici în joc: una care conduce la războiul devastator, conform așa zisei competiții, o altă minciună… așa zisa piață liberă , care tinde mereu să scape de sub control, căci sîntem loviți continuu de tot felul de crize, conform acestui liberalism și neo-liberalism în care banii, economia, orice, a fost supus unui proces de de-regulizare care a dus la o dictatură economico-financiară exact contrară principiului care, chipurile, guvernează piața mondială.
Competiție? Care competiție? Ce competiție poate fi între plugul primitiv la care sînt reduse a-l folosi o mulțime de oameni și plantele sinucigașe agricole produse de Monsanto, spre exemplu? Ce competiție poate fi între un partid cu un buget aproape nul, precum un partid al indigenilor australieni (900 de dolari.. !!! ați citit bine: $900… nouă sute de dolari) și alte partide cu bugete de milioane? Ce competiție poate fi între bilionarii care nici nu-și mai numără banii, căci cifrele de afaceri le-au depășit un secol sau două în urmă capacitatea de a număra bani, și un muritor care n-are decît o forță de muncă evident limitată la forța lui fizică, cum se zice, și merge la ruperea oaselor ca să-și mențină amara lui existență?
Ce competiție mai poate fi între o Romînie adusă la total faliment de așa zisa revoluție din 1989 și giganții corporatiști formați în așa zisul occident? N-a spus tovarășul Petre Roman, pe atunci prim-ministru, că industria romînească este un maldăr de fier vechi? Nu a fost lăsat la mîinile hoților un sistem de irigații care funcționa pe vremea lui Ceaușescu, un sistem de irigații care asigura apa necesară, în caz de secetă, pentru agricultură? Nu s-au tăiat păduri care asigurau atît stabilitatea solului, cît și mediul ecologic necesar vieții? De ce vin viituri turbate peste casele oamenilor cum nu au venit de zeci de ani? De ce e distrusă munca, agoniseala făcută de oameni cu eforturi numai de ei știute, chiar dincolo de limitele legislației așa zis socialiste? De ce piața de carne vie, piața prostituției, piața de organe, piața de copii înfiați e plină de carne din Romînia, din estul Europei? De ce toate astea? Pentru liberul schimb cultural și de informație? Nu. Pentru profitul cel mai josnic al unora, care trag sforile acestei mașini de făcut bani și iar bani, sub sloganul pieții libere și al așa zisului tratament de șoc de … reformă, de trecere de un sistem la altul, în numele libertății și democrației.
Care competiție, concurență? Aceea a bombardamentelor NATO asupra celei mai libere dintre țările așa zis socialiste, și anume Iugoslavia, ajunsă acum împărțită teritorial și manevrată conform așa ziselor standarde europene? Competiția dintre țările care n-au nici forță de muncă calificată, nici fabrici și uzine, nici nimic decît niște bogății ale subsolului, de care nici măcar n-au habar, că sînt descoperite de sistemul sateliților artificiali al Pămîntului, sistem extrem de sofisticat tehnologic, și statele capitaliste care au și creat acel sistem de sateliți artificiali?
Ce competiție e asta? Ce minciună e asta? Apoi, oriunde aceste state sărace lipite pămîntului au încercat să realizeze ceva, au venit războaie civile cu arme vîndute de competitori pe piața armelor, războaie locale cu arme tot de l aceiași competitori.
Competiție?
În cartea domnului Coja se face supoziția că ar fi existat un proiect, pe vremea din urmă a lui Ceaușescu, un proiect de a pune bazele unei bănci care să concureze cu FMI și Banca Mondială. O fi fost… eu nu am avut acces și nu am la o asemenea informație și trebuie să cred pe cuvînt ce spune textul cărții, care nu știu pe ce se bazează. Dar dacă e adevărat? Atunci nu e de presupus că 1989, 22 decembrie, Romînia, a fost și o manevră care să elimine competiția asta, amenințarea unei competiții pe piața financiară? Păi, care ar fi avantajul oricărui competitor, conform logicii ăsteia iraționale, demente, a așa zisei competiții? Eliminarea oricărui competitor în domeniul de competiție înainte de a apare vreun competitor, pentru ca numai marfa unuia singur să fie vîndută, că fiind numai un vînzător, el poate să impună, în mod dictatorial, dincolo de orice competiție, prețul la care să se vîndă marfa lui, a unicul concurent. Căci capitalul are tendința să se extindă la orice și tendința de a se concentra la un centru care este un competitor care a luat startul primul, înainte ca oricare arbitru (arbitrul nici n-a existat istoric, real, vorbind) să apase pe tragaciul pistolului de start. Așa că ea, competiția a fost cîtigată, în mod real, în practica social-istorică, înainte ca ea să se desfășoare drept competiție. Ce fel de competiție e asta, cînd unul din competitori e de mult dincolo de linia de sosire, deja la o cafea și o țigară cu amicii și rudele lui, așteptînd surîzător să ajungă și alții, proștii, la linia de sosire?
Care va să zică, un amator de șah, care abia a descoperit regulile de bază ale jocului, să concureze cu mari maeștri internaționali ca Fisher și Spaski, într-un turneu al unei demente competiții care se desfășoară între cei mai recenți campioni mondiali? Te apucă rîsul și plînsul, amîndouă deodată, cînd te gîndești la așa zisa competiție, la această minciună care se tot vîntură pe sub nasul oamenilor de-a lungul și de-a latul lumii, din Patagonia în China, din Polul Nord pînă la cel Sud, peste tot,ca și cum n-am avea altceva mai bun de făcut decît să participăm la un concurs îndrăcit, sleindu-ne energiile de tot felul, deformîndu-ne fizic, intelectual, emoțional, digestiv și cum dracul s-o mai putea, ca să … ca să ce? Ca să, chipurile, participa la competiția mondială a capitalului care produce nimic altceva decît bani, profit pentru unii și nenorociri pentru alții.
Banii au o singură tendință: să se înmulțească. Banii nu cunosc limite, nici legale, nici ilegale. Banii transformă orice în bani. Și cînd zic orice, zic adevărul. Orice! Adică: idei, invenții, artă, cărți, comunicare între oameni, sexualitate, arme, războaie, granițe statale, state, vieți omenești… orice.
Banii și circulația lor constituie nivelul sub-atomic al vieții omenești.
În sine, banii nu au nimic rău. Banii, ca și orice alte unelte omenești, nu au nimic rău în sine. Ei au fost inventați pentru facilitarea schimbului de produse materiale între oameni, așa cum cuțitele au fost inventate ca să tăiem pîine, carne, etc. Dar cînd fluxul banilor, mișcarea lor, a ajuns să domine ființele omenești, ei, banii, au devenit cel mai rea invenție umană, așa cum fisiunea atomului, iradierea atomică, armele biologice, au devenit cel mai mare pericol pentru viața umană și chiar pentru viață în general.
Mișcarea haotică a banilor, mișcare evident ieșită de sub control, așa cum se desfășoară ea, sub forma capitalismului prezent, actual, mișcare care vizează multiplicarea la infinit a cifrelor, a banilor, este similară mișcării elementelor sub-atomice scăpate de sub control, explozie atomică distrugătoare.
Politicienii, sub presiunea mișcării banilor, a mișcării capitalului, fac tot soiul de scălămbăieli ca să stăpînească o forță care i-a supus de mult.
Sistemul financiar capitalist actual încearcă să supraviețuiască, să sară peste crizele pe care le declanșează, ca un om care încearcă să sară peste umbra proprie.
Au fost două războaie mondiale ale capitalului tot mai globalizant, tot mai extins și mai concentrat în mîinile unor indivizi care au devenit tot mai puternici, copleșitor, pentru ei înșiși și pentru toată lumea, de bogați și puternici. Acum lumea e amenințată, iar și iar, cu al treilea război mondial, mai ales în jurul situației Siriei și a Iranului. Lumea e amenințată cu tot felul de distrugeri, de sfîrșituri, de apocalipse pentru ca lumea să se supună, în continuare mașinii banilor, mașinii producătoare de profit, de bogăție la un pol și de sărăcie, la celălalt pol al vieții sociale. Băncile joacă la cacialma, prețurile o iau razna, se fac sau se promit reforme peste reforme, se percep taxe pe te miri ce, se minte ca și cum s-ar spune table adunării, cu neutralitate sau cu entuziasm, după caz și nevoi. Se caută cauze în cer, în Biblie, în logica mișcărilor astrelor, în orice, numai în mișcarea capitalului nu se caută cauza.
Se face orice ca ziua unui deznodămînt dezastruos să fie amînată, pînă cînd … pînă cînd întîmplă-se ce s-o întîmpla, principiu de bază a tuturor manevrelor celor fără viziune, capacitate de a stăpîni mișcarea banilor, mișcarea capitalului, care nu este numai ban, ci o relație social-istorică de producere a bunurilor materiale.
A doua contradicție constă în faptul că se încearcă ceea ce nu se poate din capul locului, și anume normalizarea a ceea ce este anormal de la început. Una din formele de normalizare a anormalului este democrația reprezentativă.
Democrația reprezentativă dă posibilitatea și realitatea unora să hotărască viața sau moartea altora, să hotărască legi care să reglementeze viața socială haotică produsă de mișcarea capitalului, inclusiv mișcarea forței de muncă, piața forței de muncă, ca, de exemplu: emi- și imigrația. Frica de pierderea serviciului este una din cele mai puternice frici care motivează masele. Masele votează niște persoane, niște indivizi, de la care masele așteaptă apoi să vină binele tuturor, dacă se poate binele egocentric, egoist, binele consumerist. N-are importanță cum se realizează, pentru votant, binele care să-i asigure ceea ce poate consuma în limitele salariului. În loc oamenii să voteze legile care să le guverneze viața, ei votează persoanele care le va trimite, la nevoie, fii la moarte, fiicele, eventual, la altă formă de prostituție, și copii la o școală, unde vor fi îndoctrinați, în intervalul de timp cînd părinții muncesc pentru producerea banilor …a profitului. Sau se ocupă cu însușirea lui.
Democrația participativă atît economică cît și politică, în același timp, are șansa să dea alte efecte social –istorice, efecte positive libertății și creativității omenești. O schimbare radicală, în acest sens ar trebui să înceapă de la recunașterea situației de față, prezentă sub nasul nostru și de la dorința genuină de a găsi soluții împreună cu semenii noștri, fără gînd ascuns de profit și abuzare a celui de alături, contemporan nouă, fără viclenii și manipulări tot mai sofisticate, așa cum se face în democrația reprezentativă capitalistă.
Democrația participativă presupune votarea principiilor și a legilor vieții sociale, și nu a unor indivizi care pretind că vin în numele unor principii, pe care, oricum, n-au de gînd să le respecte și, chiar dacă ar vrea să le respecte, ei nu pot s-o facă, din cauza presiunilor mișcării banilor, din cauza mișcării capitalului.
Să ne pregătim să devenim capabili de exercitarea participativă a puterii. Și să nu ne fie frică de al treilea război mondial, învățînd din mers, dacă putem, cum să facem mai probabiliă posibilitatea de a fi de fapt, în puterea noastră, în puterea tuturor controlul asupra banilor, controlul asupra mișcării banilor care, în nici un caz nu trebuie să se ridice, așa cum se întîmplă sub ochii noștri, fie prin lipsă fie prin prezență, fie prin amîndouă, împotriva noastră, a celor ce participăm (sic!) activ la producerea, multiplicarea lor prin munca salariată, prin producerea de valoare, plusvaloare și deci: profit; că banii se ridică chiar împotriva celor ce cred că sînt mai tari ca ei, că ei au bani, cînd, de fapt, banii îi au pe ei și pe noi, văzîndu-și de legilor lor ce par scăpate din mînă, devenind un mijloc al unora de a-i domina, exploata și supune pe alții.
Banii, mișcarea lor, se ridică, în condițiile actuale ale capitalismului, chiar împotriva celor care cred că îi stăpînesc, că reușesc să-i manevreze, cînd, de fapt banii, ca o energie total străină și ostilă oamenilor, îi stăpînesc pe aceștia din urmă.
Posedați de bani ne ducem cu toții în genunea unui război care nu mai înseamnă ceva, în termini de învingător – învins, căci cine mai rămîne viu după aceea?
Stăpîniți de bani, posedați de mișcarea lor, a capitalului, ne-am obișnuit să credem că banii sînt ceva de care nu numai că avem nevoie așa cum se mișcă ei acum, în prezent, dar ei, banii, nici nu se pot mișca altfel – (pe dracu!!!) – , că așa e „natural ” – (să moară mama, chiar așa, mînca-ți-aș???) să se miște banii, că așa trebuie să fie ce este.
Ne-am obișnuit atît de mult cu actuala mișcare a banilor, cu vînzarea și cumpărarea a orice, a cărnii de om, a semenului nostru, a plăcerilor sexuale, a culturii a tot și a toate, în felul în care aceste tranzacții se fac în cadrul capitalismului actual, încît nu mai putem vedea o mișcare alternativă la prezenta mișcare a banilor.
Credem că așa s-au mișcat – (???) – banii de cînd sînt ei inventați, că așa este absolut necesar să fie și nu se poate altfel, că este o idioțenie să încercăm (????), împreună, să stăpînim acest mijloc, acest instrument de schimb și atît.
Credem că așa cum este el, capitalismul este ceva natural, ceva dat omului ca om odată pentru totdeauna cum a dat Dumenzeu legile lui Moise, sau cum sînt legile după care se mișcă planetele și alte corpuri cerești.
Refuzăm să vedem ce este sub ochii tuturor.
Sîntem orbiți de așa zisă lumină strălucitoare de pe monede.
Amețim la gîndul posibilității ca, într-o bună sau rea zi, să cîștigăm lozul cel mare, să luăm toți banii loteriei naționale și
credem că banii se tipăresc pur și simplu, se fac din aer.
Nu înțelegem natura și mișcarea banilor, cum nici marii finanțiști nu o înțeleg, deși bîiguie și ei tot felul de prostii despre bursă și rata dobînzii și altele asemenea.
Alergăm, zburăm cu pași rapizi către o nouă conflagrație mondială, tot numărînd fascinați fișicurile strănse, agonisite, văzînd în bani carne, vin, țuică, țigări și femei, bărbați, distracții idiotizante, cîrpe vîndute la prețuri exorbitante și multe alte prostii numite consum pe care
credem că, dacă le-am cumpărat, ne-am împlinit idealul în viață, ne-am realizat, sîntem cineva.
Cînd, de fapt, n-am făcut decît să ne supunem mișcării banilor, mișcării capitalului, făcînd pe deștepții, pe liberii, pe cei fără granițe, liberi… Liberi să ce? Liberi să ascultăm de ciclurile mișcării capitalului cumj ascultăm de legea gravitației, fără să realizăm că una e o lege naturală, cealaltă este o lege artificială, pe care ne-o facem noi înșine și nouă înșine.
Banii și capitalul, mișcarea lor ne apare ca o energie străină, de pe altă planetă, din alt regn, inventată de Dumnezeu chiar înaintea cuvîntului, stelelor, cerului și luminii, ba și înainte de Adam și Eva. Banii; capitalul și mișcarea lor ne par niște extratereștrii a căror putere e mai mare decît forțele galactic și cele subterane la un loc. Și, pentru că nu facem nimic ca să-i stăpînim, ne stăpînesc.
Nu vedem că oamenii au făcut banii și nu invers.
Nu înțelegem gradul de degradare în care a ajuns democrația reprezentativă, acest sistem potrivit mișcării capitalului și a banilor.
Acest sistem politic care, după experiențele socialiste, atît din fostul lagăr socialist, cît și din naționalismul socialist german, Italian și japonez, a învățat din ele cum să fie și mai opresiv, și mai aducător de profit, că asta a învățat capitalul: să se adapteze, să înglobeze, să supună forței banului ceea ce nu poate fi supus cu nici un chip: libertatea omenească, libertatea umană. Politicienii cred azi că fac războaie pentru eliberare, pentru mai știu eu ce dracu! Totți știm aceste minciuni! Toți le cunoaștem ca fiind minciuni. Dar nu înțelegem că prin sloganurile acelea se exprimă mișcarea haotică a banilor, a capitalului, confundînd lucrurile cu sau fără voie.
Pînă cînd?
Speculația financiară trebuie trecută prin furcile caudine ale democrației participative.
Speculația financiară are aspecte mult mai ample și mai adînci decît sîntem dispuși să vedem.
Speculația financiară trebuie oprită, căci duce la război, la cel definitiv și mondial, total. Pînă nu e prea tîrziu, deși este foarte tîrziu.
Speculația financiară nu poate fi oprită în cadrul democrației reprezentative, ci numai în cadrul celei participative. Pentru că nici un individ sau grup de indivizi nu poate opri mișcarea banilor și a capitalului să nu deterioareze viața social umană. Nici un partid nu poate să regleze mișcarea banilor fără să impună o formă de dictatură sau alta, adică o formă de grav atac la adresa libertații ca atare. Libertatea este adevărata nevoie umană. Nimic nu se poate realiza decît în cadrul libertății. Cine nu e pentru libertate este împotriva libertății, căci aici nu există neutralitate, ca în cazul persoanelor, indivizilor, partidelor, găștilor și așa mai departe. Iar libertatea nu poate fi dobîndită în cadrele democrației representative.
Numai democrația participativă pune bazele vieții sociale în libertate. Numai în cadrul ei banii, mișcarea lor, poate fi, în principiu, controlată, și, am credința că … și în practică.

Un text mai actual ca niciodata:

„Biata masă a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-şi de fiecare, cu credinţa ei seculară, cele mai curate nădejdi, dar întorcându-se înşelată şi amărâtă, cu toate speranţele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, până când va înţelege odată, că a intrat în mâna unor cete puse pe câştig şi pe pradă.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan şi naţional ţărănesc. Pe lângă ele şi altele mai mici. În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele şi interesele personale le deosebeau. Acelaşi lucru sub alte forme. Nu aveau nici măcar justificarea unor păreri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevărat era: religia interesului personal, pe deasupra oricăror dureri ale ţării şi a oricăror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită, acestor lupte. Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depăşeşte interesul, egoismul şi poftele personale, este blândă, cuviincioasă, nobilă şi fără dezlănţuire oarbă de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimă oarbă şi josnică.

Aspectul de vrăjmăşie şi de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadă suficientă, că ele nu se dădeau în lumea unui ideal înalt şi sfânt şi nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai neruşinate interese personale.

Lumea politicienilor trăieşte în lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustătoare, pe spinarea unei ţări din ce în ce mai demoralizată. Cine să se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii aceştia cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşti.

Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara. Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor.

Se vor înfige ca nişte căpuşi în consiliile de administraţie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din sângele muncitorului istovit.

Vor fi încadraţi în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane şi zeci de milioane, ca preţ al vânzării lor de neam.

Vor da naştere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti monştri şi prin ei ţara întreagă.

De aceea, când ţara stoarsă nu va mai putea să le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele şi independenţa noastră naţională.

O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea şi deznădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, seceraţi de boli şi de mizerii, slăbindu-se astfel puterea de rezistenţă a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidănesc organizat şi susţinut de politicianismul înstrăinat şi de tot aparatul de stat.

Cei câţiva oameni politici cinstiţi, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi nişte biete marionete în mâna presei jidăneşti, a bancherilor jidani sau străini şi a propriilor lor politicieni.

Această batjocură, această demoralizare, această infecţie, va fi susţinută, pas cu pas, de toată falanga jidănească, interesată la distrugerea noastră, pentru a ne lua locul în această ţară şi a ne fura bogăţiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei româneşti, prin sute de fiţuici imunde, printr-o literatură atee şi imorală, prin cinematografe şi teatre provocatoare la desfrâu, prin bănci, Jidanii au devenit stăpâni în ţara noastră.

Cine să se opună? Astăzi când ei sunt pregătitorii dezastrului şi apariţia lor e semnalul morţii noastre naţionale, cine să le apară în faţă?”

Si o urare de bine:
Biata masă a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-şi de fiecare, cu credinţa ei seculară, cele mai curate nădejdi, dar întorcându-se înşelată şi amărâtă, cu toate speranţele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, până când va înţelege odată, că a intrat în mâna unor cete puse pe câştig şi pe pradă.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan şi naţional ţărănesc. Pe lângă ele şi altele mai mici. În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele şi interesele personale le deosebeau. Acelaşi lucru sub alte forme. Nu aveau nici măcar justificarea unor păreri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevărat era: religia interesului personal, pe deasupra oricăror dureri ale ţării şi a oricăror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită, acestor lupte. Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depăşeşte interesul, egoismul şi poftele personale, este blândă, cuviincioasă, nobilă şi fără dezlănţuire oarbă de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimă oarbă şi josnică.

Aspectul de vrăjmăşie şi de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadă suficientă, că ele nu se dădeau în lumea unui ideal înalt şi sfânt şi nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai neruşinate interese personale.

Lumea politicienilor trăieşte în lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustătoare, pe spinarea unei ţări din ce în ce mai demoralizată. Cine să se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii aceştia cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşti.

Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara. Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor.

Se vor înfige ca nişte căpuşi în consiliile de administraţie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din sângele muncitorului istovit.

Vor fi încadraţi în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane şi zeci de milioane, ca preţ al vânzării lor de neam.

Vor da naştere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti monştri şi prin ei ţara întreagă.

De aceea, când ţara stoarsă nu va mai putea să le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele şi independenţa noastră naţională.

O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea şi deznădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, seceraţi de boli şi de mizerii, slăbindu-se astfel puterea de rezistenţă a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidănesc organizat şi susţinut de politicianismul înstrăinat şi de tot aparatul de stat.

Cei câţiva oameni politici cinstiţi, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi nişte biete marionete în mâna presei jidăneşti, a bancherilor jidani sau străini şi a propriilor lor politicieni.

Această batjocură, această demoralizare, această infecţie, va fi susţinută, pas cu pas, de toată falanga jidănească, interesată la distrugerea noastră, pentru a ne lua locul în această ţară şi a ne fura bogăţiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei româneşti, prin sute de fiţuici imunde, printr-o literatură atee şi imorală, prin cinematografe şi teatre provocatoare la desfrâu, prin bănci, Jidanii au devenit stăpâni în ţara noastră.

Cine să se opună? Astăzi când ei sunt pregătitorii dezastrului şi apariţia lor e semnalul morţii noastre naţionale, cine să le apară în faţă?”

Si urarile corespunzatoare: Biata masă a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-şi de fiecare, cu credinţa ei seculară, cele mai curate nădejdi, dar întorcându-se înşelată şi amărâtă, cu toate speranţele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, până când va înţelege odată, că a intrat în mâna unor cete puse pe câştig şi pe pradă.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan şi naţional ţărănesc. Pe lângă ele şi altele mai mici. În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele şi interesele personale le deosebeau. Acelaşi lucru sub alte forme. Nu aveau nici măcar justificarea unor păreri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevărat era: religia interesului personal, pe deasupra oricăror dureri ale ţării şi a oricăror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustător. Fuga după bani, după situaţii personale, după avere şi plăceri, după pradă, dădea un aspect de duşmănie neasemuită, acestor lupte. Partidele apăreau ca adevărate cete organizate care se învrăjbeau, se mâncau şi se luptau unele cu altele pentru pradă.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depăşeşte interesul, egoismul şi poftele personale, este blândă, cuviincioasă, nobilă şi fără dezlănţuire oarbă de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patimă oarbă şi josnică.

Aspectul de vrăjmăşie şi de josnicie al acestor lupte putea fi o dovadă suficientă, că ele nu se dădeau în lumea unui ideal înalt şi sfânt şi nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai neruşinate interese personale.

Lumea politicienilor trăieşte în lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustătoare, pe spinarea unei ţări din ce în ce mai demoralizată. Cine să se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii aceştia cu familiile şi cu agenţii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-şi întreţine clientela politică, bani pentru voturi, bani pentru cumpărarea de conştiinţe omeneşti.

Rând pe rând, cetele lor se vor năpusti şi vor spolia ţara. Aceasta va însemna, în ultimă analiză, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secătui bugetele statului, ale prefecturilor, primăriilor.

Se vor înfige ca nişte căpuşi în consiliile de administraţie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din sângele muncitorului istovit.

Vor fi încadraţi în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane şi zeci de milioane, ca preţ al vânzării lor de neam.

Vor da naştere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca o plagă, de la cel mai umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti monştri şi prin ei ţara întreagă.

De aceea, când ţara stoarsă nu va mai putea să le dea bani, vor ceda consorţiilor de bancheri străini, rând pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele şi independenţa noastră naţională.

O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea şi deznădejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, seceraţi de boli şi de mizerii, slăbindu-se astfel puterea de rezistenţă a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidănesc organizat şi susţinut de politicianismul înstrăinat şi de tot aparatul de stat.

Cei câţiva oameni politici cinstiţi, câteva zeci, poate chiar conducători de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi nişte biete marionete în mâna presei jidăneşti, a bancherilor jidani sau străini şi a propriilor lor politicieni.

Această batjocură, această demoralizare, această infecţie, va fi susţinută, pas cu pas, de toată falanga jidănească, interesată la distrugerea noastră, pentru a ne lua locul în această ţară şi a ne fura bogăţiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei româneşti, prin sute de fiţuici imunde, printr-o literatură atee şi imorală, prin cinematografe şi teatre provocatoare la desfrâu, prin bănci, Jidanii au devenit stăpâni în ţara noastră.

Cine să se opună? Astăzi când ei sunt pregătitorii dezastrului şi apariţia lor e semnalul morţii noastre naţionale, cine să le apară în faţă?”

basescu,basescu si iar basescu.ce s-ar face romania fara el.
gm