.

Războiul nedeclarat al Occidentului cu imigranţii
Dumitru Constantin

Dumitru Constantin

Înainte de toate aş începe prin a semnala că lungul gard construit de Ungaria la frontiera cu Serbia pentru a stăvili afluxul de imigranţi ilegali va avea ca efect aproape sigur deturnarea unei părţi a acestuia spre România, ceea ce nu reprezintă un lucru care trebuie ignorat. Pe de altă parte, în tot acest context complex trebuie reamintit că, în 2011, în timp ce Libia era atacată de o coaliţie internaţională care viza înlăturarea de la putere a lui Muammar Kadhafi, acesta din urmă a adresat un avertisment dur occidentalilor ce s-a dovedit a fi o adevărată profeţie: „Dacă eu cad, veţi avea parte de mii de imigranţi care vor invada Europa pornind din Libia şi nimeni nu va putea să-i oprească”! Din păcate, nimeni, atunci, nu l-a băgat în seamă, drept care, departe de noi de a-l apăra pe fostul lider de la Tripoli, liderii vestici aveau atunci alte preocupări: eliminarea lui fizică, instalarea democraţiei ca punct distinct al Primăverii arabe şi împărţirea petrolului libian, unul dintre cele mai bune din lume din punct de vedere calitativ, aflat foarte aproape de coastele europene sudice. Zis şi făcut, doar din perspectiva ultimului punct. Numai că, ulterior, nimeni nu s-a preocupat de soarta Libiei, care, la ora actuală, nu mai există practic ca stat de sine stătător, are două parlamente şi două guverne, şi, înainte de toate, aşa cum a prezis Kadhafi, a devenit principala poartă a imigranţilor din nordul Africii şi subsaharieni spre Europa.

Mai exact, dacă, înainte, africanii francofoni mergeau legal pe ruta Algeria sau Tunisia ca muncitori sezonieri în Franţa sau alte ţări vest-europene, acum se asistă zilnic la un aflux de imigranţi greu de imaginat, greu de descris şi greu de stăpânit la nivelul statelor unde ei ajung într-un număr care creşte spectaculos pe zi ce trece. Bărci, tot felul de ambarcaţiuni improvizate, nave pline ochi cu copii, femei, bărbaţi tineri sau mai puţin tineri pleacă zilnic din porturile libiene spre a ajunge în acest Eldorado al zilelor noastre – porturile italiene de la Marea Mediterană. De multe ori marina italiană acţionează în forţă, ambarcaţiunile se scufundă, mulţi dintre ocupanţi mor, dar numărul lor nu se va afla niciodată, dat fiind că sunt victimele colaterale ale unui război nedeclarat al Europei civilizate cu aceşti oameni din lumea a treia.

Cum am spus, mai toţi se strâng întâi în Libia, unde autorităţile statului nu mai există, dar mişună în voie tot felul de călăuze şi samsari care, contra cost, „le asigură transportul” până în Europa sudică, de acolo, dacă au reuşit să ajungă, urmând să-i preia alţi inşi, la fel de rapaci. Totuşi, există cel puţin o ciudăţenie ce nu poate scăpa şi unei analize de amator: cum se face că în condiţiile în care, în Libia, există tot felul de grupări paramilitare care zburdă prin ţară, că de pe acest teritoriu, mai exact din Benghazi, a plecat nucleul dur al Al-Qaida; că tot pe pământ libian fiinţează grupări ce au declarat supunere Statului Islamic, terenurile petrolifere, conductele sau terminalele de la Marea Mediterană în care încarcă petroliere occidentale nu au fost atacate vreodată? Or, cum se ştie, ţintele privilegiate ale acestor grupări jihadiste sunt cele Vestice.

Revenind la imaginile apocaliptice zilnice cu imigranţii care traversează Mediterana, nu pot să nu invoc o povestire de prin anii ’60 a unui scriitor italian, Italo Calvino, cred, pe care am citat-o în prefaţa antologiei „Drama dezrădăcinaţilor” din 1984, ce trata exact situaţia aparte a imigranţilor. În povestirea cu pricina, un grup de imigranţi italieni se îmbarcă noaptea pe o navă, care urma să-i ducă pe şest în SUA. Nava i-a dus pe apă câteva nopţi lungi de tot pentru ca, în final, pasagerii să fie debarcaţi tot noaptea. Erau fericiţi, se credeau ajunşi pe ţărmul mult visat, dar, după câteva minute, au constatat stupefiaţi că fuseseră duşi câteva zeci de metri mai departe de locul în care se îmbarcaseră…

Celălalt mare pol al imigranţilor ilegali îl reprezintă partea sud-estică europeană, care-i strânge pe cei plecaţi din cauza războaielor din Siria, Irak, Eritreea, Somalia şi Afganistan. S-o luăm pe rând: în 2003, când SUA şi Marea Britanie au invadat Irakul, preşedintele George W. Bush a făgăduit că după eliminarea dictatorului Saddam Hussein se va instaura democraţia în marele Orient Mijlociu. Rezultatul: Saddam a fost spânzurat; petrolul irakian împărţit meticulos, Al-Qaida bântuie în Irak; nordul irakian este acum controlat de Statul Islamic; kurzii stăpânesc o zonă bogată în zăcăminte. Iar peste toate trebuie luaţi în seamă numeroşii irakieni care au luat drumul bejeniei, cum spun românii. În ce-o priveşte, Siria este teatrul unui război civil prin procură: se vrea eliminat regimul Hafez Assad şi, scuzaţi repetiţia!, instalată democraţia şi, în subsidiar, eliminată prezenţa rusă în portul mediteranean Tartus. Războiul durează de patru ani, distrugerile materiale sunt uriaşe, numărul morţilor este enorm, dar cel mai grav este fenomenul migraţiei care a cuprins milioane de oameni.

Cei mai mulţi se află în tabere din ţara vecină – Turcia –, pentru că în Israel nu au cum ajunge, iar în SUA, cea care îşi doreşte cu ardoare instaurarea democraţiei şi pe aceste meleaguri, cu atât mai puţin. În atare condiţii, extrem de mulţi sirieni au luat drumul Europei. Reţele de călăuze controlate de mafioţi din Vest îi duc în insulele greceşti, în state ale Uniunii Europene prin Macedonia, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Albania, Muntenegru, Kosovo. Aşa se face că în multe din aceste ţări abundă scenele de haos, disperare şi deznădejde. Zilele trecute, Macedonia a închis trei zile frontierele sale, imigranţii fiind atacaţi cu arme, bastoane şi gaze lacrimogene de poliţie. La fel a procedat Bulgaria la cele 4 puncte de trecere a frontierei cu ţara vecină.

Mai presus de orice despre această „explozie” vorbesc cifrele: din ianuarie până la finele lunii iunie a.c., doar pe ruta de mai sus au intrat în UE 102.000 imigranţi clandestini. Per total, în primele şapte luni din 2015, în UE au pătruns 340.000 imigranţi ilegali, faţă de 123.500 în 2014. Ţara cea mai vizată este Germania, care se aşteaptă la circa 800.000 în acest an, ceea ce înseamnă de 4 ori mai mult decât până acum. De aici şi preocupările cancelarei Angela Merkel, pe de o parte de a stopa în concertare cu UE şi mai ales cu Franţa acest aflux greu de controlat; pe de alta de a introduce tot felul de măsuri în acest sens. Avem în vedere că sirienii au fost retrimişi pe şest în ţara prin care au intrat în UE, măsură discriminatorie şi aberantă, la care s-a renunţat. Este un „gest de solidaritate europeană”, spunea miercuri Merkel, vizitând în premieră o tabără de refugiaţi din Haidenau, care a fost ţinta unor manifestări violente anti-imigranţi.

Europa este într-o situaţie care nu este demnă de Europa, trebuie s-o spunem clar”, declara Merkel, făcând apel în context la o mai judicioasă repartiţie a primirii de refugiaţi în cadrul UE. Împreună cu preşedintele francez Francois Hollande ea a spus că vor un răspuns unic al Europei la problema imigranţilor clandestini, iar Austria a anunţat că la summitul Balcanilor de Vest consacrat acestei spinoase probleme va propune un plan ce va viza următoarele domenii: lupta împotriva reţelelor de călăuze; repartizarea „mai echitabilă” a refugiaţilor din UE; o cooperare securitară întărită; ajutor acordat ţărilor din care provin imigranţii.

Până atunci să notăm că scenele de luptă autentică între imigranţi şi poliţişti englezi ori francezi la intrarea şi ieşirea tunelului pe sub Canalul Mânecii au devenit un element cotidian. De asemenea, Ungaria a trimis 2.100 de poliţişti pentru a ajuta grănicerii proprii ce păzesc gardul de 167 de km construit la frontiera cu Serbia, care va închide efectiv accesul imigranţilor în Spaţiul Schengen. Aici se află cheia explicaţiei felului timid, evaziv sau absent în care mai-marii UE, cât şi liderii marilor democraţii occidentale au reacţionat la construirea acestui zid, care aproape sigur va deturna din Serbia spre România o parte a fluxului de imigranţi clandestini. Asta ne mai lipsea, pe lângă cinismul, egoismul şi aerul superior cu care ne tratează unii „europeni” în atare situaţii complexe.

DUMITRU CONSTANTIN Publicat acum 18 ore şi 36 minute