«Chestiunea evreiască», de Paul Everac (1992)
De către Anonimus – 8 aprilie, 2017
Chestiunea evreiască se pune astăzi într-un context cu totul schimbat. Evreii nu mai sînt o mică minoritate, ci o mare putere mondială, după părerea noastră, cea mai mare. Această putere e difuză şi ocultă. Spre deosebire de statul naţional Israel, ce rămîne vulnerabil, reţeaua internaţională evreiască este, astăzi, indestructibilă. Ea domină politica mondială, influenţează hotărîtor raportul de forţe, poate destructura economiile, poate asigura redresarea unor ţări. Ea poate propulsa oameni ce-i sînt devotaţi sau apropiaţi, poate crea cursuri publicitare şi valutare, acorda premii supreme, distribui agenţi în toată lumea, inspira sediţiuni, condamna sau compromite şi, de cele mai multe ori, nu cu mîna proprie ci prin influenţă. Ea stăpîneşte astăzi cele două mari pîrghii hotărîtoare în dezvoltarea lumii: pe cea financiară şi pe cea culturală, de la ştiinţific, pînă la spiritual. Ea stăpîneşte pretutindeni propaganda. Vreme de sute de ani, evreimea, refulată de peste tot, a aspirat la o asemenea dominaţie; astăzi o are. Puterea ei, centralizată ocult, se poate acum revanşa copios.
Ca să ajungă aici, neamul evreiesc a trebuit să dezvolte calităţi excepţionale: o minte trează şi combinatorie; o voinţă nedomolită de a servi bine pe alţii, pentru a se servi în final pe sine; de a se amesteca în treburile altora, pentru a le face mai curînd ale sale. Un simţ practic şi bănesc fără egal completat cu rapacitate şi necruţare. O solidaritate exemplară, unică, cu cei de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, solidaritate rezemată pe ideea destinului comun, oarecum rătăcitor şi apatrid, şi consolidată prin persecuţie. În fine, o religie de bronz, inflexibilă în habotnicia ei şi, în ciuda unor aparenţe mai degrabă ridicole, tradiţionalistă în exces.
Se poate adăuga şi faptul că o reţea care pare fragilă şi labilă, fără mari înrădăcinări şi aparenţe ostensibile, devine, chiar prin asta, invulnerabilă. Secole de aparentă umilinţă au camuflat o superbie fără seamăn. Cerînd mereu toleranţă de la alţii, prinţi, seniori, potentaţi, evreii au devenit astăzi poporul cel mai intolerant. Fiind sediţioşi, corozivi cu toate sistemele închegate, ei şi-au închegat cel mai indeşirabil sistem.
Au fost mereu agenţi ai unor revoluţii în care se exprima dispreţul lor pentru Lumea-aşa-cum-e, cea oprită în structuri unitare şi geloase de impenetrabilitatea lor. Au zgîlţîit toate aceste structuri, făcîndu-şi loc în noile stări revoluţionare, cîştigînd preponderenţă oriunde se schimba ceva. Au provocat şi speculat schimbările, toate. Au agitat idei generoase, fără să-şi uite niciodată interesul, nevoia de dominaţie. Au dat un impuls hotărîtor socialismului de alaltăieri, comunismului de ieri; aşa cum dau liberalismului de astăzi.
Nu s-au amestecat direct, ci prin instigare oblică. Şi-au creat mereu, cu o răbdare neobosită, reţele interstatale, internaţionale, au pus pe tapet atît internaţionalismul socialist, cît şi cosmopolitismul de nuanţă liberală. Au sprijinit toate revoluţiile formale din literatură şi arta, destructurînd formele fixe, canonice, rupînd discursul, în numele unui modernism dizolvant de tradiţie, bineînţeles de tradiţiile altora. Cu o minte speculativă inegalabilă, au fost dogmatici cînd a fost nevoie şi antidogmatici cînd interesul le-a cerut-o, neîncurcîndu-se cu nici o consecvenţă alta decît fidelitatea faţă de propria lor seminţie şi de hălăduirea ei. Cînd comunismul i-a decepţionat au determinat abolirea lui. Cînd dictatorul român i-a subapreciat, punînd un accent în plus pe partida arabă, s-au raliat la pieirea lui.
Au antene nevăzute întinse aproape peste tot, direcţionează cultura întregii lumi civilizate, de la ruşi la americani, chiar dacă nu deţin pretutindeni poziţii la vedere. Propovăduiesc şi comercializează libertinajul distructiv, ei rămînînd lucizi şi austeri. Sînt promotorii estetismului dizolvant şi ilogic-steril, ei rămînînd de o logică implacabilă şi de o riguroasă cazuistică talmudică. Fac prozelism ateu, ei avînd bigotismul cel mat tranşant.
Prin spiritul lor, evreii au reuşit să materializeze lumea, să pună banul drept criteriu suprem, din clipa în care banii s-au adunat, cei mai mulţi, la ei. Acest proces a început de secole, cu primii zarafi şi cămătari. Azi ei fac zarafie şi cămătărie la scară planetară. Au inoculat doctrinar ruşilor un materialism dialectic şi istoric, iar americanilor un pragmatism, – care nu e mult altceva. Altădată, împrumutau bani prinţului deconfit şi obţineau privilegii. Acum, prinţul pe care-l ţin de bani e Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, de la care obţin privilegii şi preeminenţe peste tot, fiind adînc, indestructibil împlîntaţi în ruajul economic al acestei ţări şi, plecînd de aici, bancherii lumii.
Afară de Japonia, cele mai multe din marile economii pot fi rapid întoarse pe dos de finanţa evreiască.O asemenea putere e redutabilă şi orice opoziţie directă pare o copilărie. În momentul de faţă, orice antisemitism local e disproporţionat, simplă tiradă verbală sau instigare fără efect. Trebuie recunoscut că evreii nu pot fi în nici un caz contracaraţi din dominaţia la care, cu atîta osîrdie, au ajuns. Trebuie descifrat numai ce doresc ei să obţină politic, ca ipoteză, din supremaţia lor economică (şi, în mare parte, culturală).
În primul rînd, ar fi logic să vrea fărîmiţarea etniilor. Pentru asta, ele ar trebui puse în opoziţie, instigate, separate, mărunţite. Din ele ar trebui să dispară, în favoarea unui internaţionalism pacific, orice ferment de ethos naţional sau religios, orice încrîncenare provincial-locală, avînd iz naţionalist şi, deci, xenofob. Ar trebui, apoi, admis pragmatismul ca normă generală, creată o bunăstare medie, satisfăcute nevoile mai elementare de viaţă, de cultură, prin simili-uri artistice, uşor comercializabile şi prin îngăduinţe confortabil-operaţionale, la preţ scăzut. Să ai cît îţi trebuie, ca să poţi trăi şi munci fără gînduri duşmănoase, ori de preempţiune.
În al treilea rînd, acest popor, de o extraordinară acuitate organizatorică şi de o forţă de insinuare fără egal, va dori, probabil, să organizeze lumea, ca pe un contoar, avînd în actul de „exploatare luminată” partea leului. În forma asta, fiii lui Israel se vor găsi, în fine, la adăpost. E adevărat că mai au în cale o tulburătoare lume arabă şi una redutabilă asiatică, dar nici ele nu sînt inexpugnabile. Turbulenţii arabi, după peripeţia irakiană, vor fi o vreme mai prudenţi; aşa cum şi comuniştii antisemiţi din Estul european au devenit mai circumspecţi. Nici China sau India nu sînt chiar de capul lor, iar niponul nu riscă să rămînă în afara jocului, sau în răspărul lui cu toată excelenţa sa ştiinţifico-tehnică. Cunoaşte şi el interdependenţa şi interconexiunea. Ştie ce sînt alea afaceri, cine are piaţa de credite în mînă. Şi cine minuieşte braţul armat al Americii, ca şi filozofia ei politică.
În această situaţie, cei 30.000 de evrei din România nu mai reprezintă o minoritate, ci o diasporă. Rabinul lor nu mai e un şef de cult, ci un ambasador. Ambasadorul lor e un om politic de anvergură. Politica românească „faţă de evrei” se subordonează politicii faţă de Marile Puteri. Desigur, principala incomoditate a evreului e că, în primul rînd, e evreu şi apoi orice altceva. Dar ce lecţii pentru noi românii! Dacă am şti să învăţăm! Unde ne e luciditatea, răceala metodică, perseverenţa diabolică? Unde ne e coeziunea de neînfrint pentru cel de sîngele nostru?Unde ne e puterea religioasă fanatică, nedomolită? Unde ne e simţul chiverniselii, politeţea, onctuozitatea, viclenia, necruţarea şi extraordinara solidaritate comparabilă cu a acestui popor, cu adevărat „ales”? De ce pot 30.000 de oameni să ne influenţeze sau chiar domine economic, politic, cultural? De ce pot să ne dezbine şi să se joace cu sentimentele noastre? Să ne dicteze sau să ne refuze valorile? Răspunsul este: fiindcă au învins. Nu numai în România, ci aproape pretutindeni. L-au învins pe Kohl şi pe Walesa. Stau de vorbă cu Bush şi au stat cu Gorbaciov de la egal la egal. Discută cu Papa.Calităţile lor s-au dovedit pînă la urmă eminente, cuceritoare. Rămîne să stabilim cu această mare forţă un modus vivendi care să ne dea dreptul de a trăi, în continuare, ca popor şi de a afişa unele culori ale identităţii noastre, fără să fim excluşi de la beneficiile comunităţii mondiale şi europene.
Căci avem şi noi (dacă avem) de edificat ceva. Dar nu în domeniul exclusivului, ci în domeniul acceptabilului. Şi avem de apărat ceva. Dar nu cu armele violenţei, ci ale excelenţei spirituale. Avem, în fine, de sedimentat ceva. Dar nu prin mijlocirea acţiunii, ci a reacţiunii.
Paul Everac
*
Paul Everac despre evrei
Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de-a ajunge la bani, de-a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să-l duci de nas pe client ca să-ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n-o poate practica oricine: să-ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu-ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s-o facă. Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându-l ţării (ceea ce nu prea face niciun alt tip de cetăţean străin), urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într-unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să-şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant. Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice.
Sub acest prodigois înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu. Ca evreu el e idisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii.
El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe „goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu-i cunoaşte tainele sfinte, n-are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar.În mod ideal el ar trebui distrus.Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit.
„Poporul ales” nu are nevoie de competitori. Dumnezeu i-a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi-a ales fără greş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi-a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i-au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într-o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i-a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l-a înzestrat corespunzător.
Deci Hitler, venind în fruntea altui „popor superior”, ba chiar a unei „rase superioare”, s-a văzut infuzat de acest „popor ales” (sau chiar „rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăieri adunat, ci difuz, – dar cu atât mai solitar.
Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă. Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i-au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene). Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii.
În prima fază Hitler s-a mulţumit să-i împrăştie, să-i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul „etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s-a străduit să-i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică.
Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologetul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!
*
Din «Discursul unui septic sceptic – Mitologia Nazistă»
Sfantul Augustin, citat repetat de Philippe Ploncard d’Assac, ne prezice:
„A force de tout voir on finit par tout supporter… A force de tout supporter on finit par tout tolérer… A force de tout tolérer on finit par tout accepter… A force de tout accepter on finit par tout approuver !”
“Daca vezi mereu totul, ajungi sa suporti totul…Daca suporti mereu totul, ajungi sa tolerezi totul…Daca tolerezi mereu totul, ajungi sa accepti totul…Daca accepti mereu totul, ajungi sa aprobi totul!”
Deci sa respingem de la bun inceput tot ceea ce trebuie respins: crima si minciuna autoinfatuatilor bolnavi dupa putere.
Acest specimen – Paul Everac asta – este emblematic pentru parazitii iudeobolsevici ce au plutit si plutesc in autosplendoare, dominand mediile din lumea intreaga(nu doar din Romania!) cu minciunile si propaganda lor bagata pe gatul omenirii pentru dezinformarea si manipularea intregului mapamond(ii gasiti inca infipti in toate redactiile lumii!!!) –cu ideologiile lor antiumane si autoadmirative bazate pe pseudoadevaruri si minciuni grosolane care ascund crima dupa crima, caci au aratat foarte bine de-a lungul secolelor ce le poate pielea.
Presa trebuie curatata de aceste lipitori odioase, incrustate peste tot in mase compacte, ca sa putem scrie adevarul fara sa le lingem ciubotele spre a nu fi macelariti sau aruncati in inchisoare !
Altfel ni se intampla ceea ce ne prezice Sfantul Augustin cu o previziune fatidica.
Dar nu uitati: ei sunt mereu intolerantii cei mai feroce , care
NE CER NOUA MEREU SA FIM TOLERANTI CU JIGODIILE LOR SI SA LE INGHITIM TOTUL .
BA SA-I MAI SI NUMIM RASA ALEASA. SAU SUPERIOARA !!!
NU-L VEDETI CE SCRIE DEMENTUL?
Nu-mi dau seama daca Paul Everac a fost sincer, cand a scris ceea ce a scris despre evreime. Ii prea ridica in slavi, prea vrea sa ne faca sa credem, ca nu e nimic de facut! Poate doar de a da din coada pe langa marile puteri, ca sa ne lase in pace sa traim si noi in tara noastra, ca de nu, e vai de capul nostru!
Eu nu sunt cu totul de acord cu aceasta viziune. Or avea ei putere, bani, influenta, etc., dar au mai fost imperii in istorie, care s-au spulberat ca si cum nici n-ar fi fost. Oricand se poate intampla si cu dominatia evreiasca tot asa!
Pe ce se bazeaza ea? Pe tot ce este josnic: coruptie, avantaje materiale, santaj, dezinformare, campanii de denigrare, etc. Daca privim cu atentie, sunt toate metodele Dracului! (Si cu d mic, si cu D mare!). Nici una nu are nici in clin nici in maneca, cu invatatura lui Christos!
Daca privim mai atent textul, vom vedea ca din el, dumnezeirea lipseste. Everac scrie, asa cum scriu si cred multi, ca oamenii fac istoria. Adica, ei singuri, de capul lor!
Pai daca era asa, de mult ar fi trebuit sa fie lumea sub papucul evreiesc! Si nu este! Japonia, China, arabii, Africa, Rusia… Daca privim in istorie, vom vedea mereu ca apare ceva, vreo mirabunda, vorba domnului I.C., care le trage cate o dunga peste socoteala.
Nu e de mirare ca in zilele noastre puterea lor sa fie imensa, fiindca si Dracul, tatal lor, asa cum scrie la Apocalipsa, in ultimele lui zile, o sa-si faca de cap. Toate sunt deja programate de la inceputul lumii, si ele se desfasoara neabatul dupa programul divin. La ce dracul, doamne iarta-ma, sa ne mai miram, cand sunt deja in noul Testament scrise si rasscrise?
Deci, ei, impreuna cu Tartorul lor, nu se vor putea intinde decat atat cat li se va permite de Sus.
Asta este deja o concluzie incurajatoare.
S-o luam acum si terestru. Globalismul, cred ca nu se indoieste nimeni, este lucrarea Iluminatilor astia, pe care, fiindca nu-i stim, eu i-am botezat generic „Mana Lunga”. Acesti ucenici ai deavolului, au inventat masoneria, comunismul si acum globalismul, care toate tind spre o lume condusa de la un singur centru! (Amintiti-va de „Proletari din toate tarile, uniti-va!”). Ce s-a ales de masoni! De 300 de ani sunt pe piata, si bat pasul pe loc! Si-au atins limitele si si-au mancat malaiul! Ca si comunismul, de altfel. Ori esecul cu masoneria si comunismul, nu ne duce cumva cu gandul ca, o putere si mai mare decat a „Mainii Lungi”, i se opune? Ce au patit cu masoneria si cu comunismul, se pare ca o vor pati si cu globalismul, care incepe sa se faca si el cioburi. (cioburile sunt prima faza, oalele si ulcelele, sunt ultima!) Contra globalismului, se ridica acum un val puternic de nationalism. Aceste evolutii nu pot fi stapanite si dirijate de pe pamant, pentru ca ele vin din alta parte.
Acestei nenoriciri de „Mana Lunga” i se opune nationalismul si pe langa ea, o doctrina exceptionala, pe numele ei „Miscarea Legionara”. Ar trebui sa ne mandrim cu totii ca aceasta doctrina este suta la suta romaneasca si este pana acum unica si singura, care s-a opus cu succes, „Mainii Lungi”. In 11 ani, a ajuns la un milion de membri, ceea ce arata o rata de crestere pe care nici masoneria si nici comunismul, n-au atins-o vreodata. Cine i-a pus M.L. apa la radacina, de-a putut creste astfel? Aceasta miscare a fost invinsa, veti zice, dar invingerile sunt in istorie relative! Si Christos a fost rastignit pe cruce, a fost deci invins, dupa normele lumesti si totusi a invins! M.L. a fost invinsa momentan, pentru ca nu-i venise vremea sa domneasca. Adica, venise prea devreme! A fost doar un exemplu viabil, care va servi ca model, atunci cand ii va veni timpul. Ca ea va reinvia la scara planetara, este pentru mine o certitudine. Daca luati „Carticica sefului de cuib” si o studiati, daca citit „Circularele” Capitanului, daca va uitati la indemnurile lui, veti vedea o adanca armonie cu invataturile lui Christos. Deci, de asta a crescut Legiunea asa, pentru ca a fost sustinuta de forte care sunt mai puternice decat cele diavolesti.
In concluzie, puterea „Mainii Lungi” se bazeaza pe slabicunile noastre. Daca stam neclintiti in propus, daca nu ne indoim de invatatura lui Christos, daca ne purtam ca adevarati crestini, atat in Gand cat si in fapta, nu avem de ce ne teme de nimic.
Zisa unui conațional și coreligionar de-al lor, nulitate bolșevică promovată obsesiv înainte și după 1989, recompensat o perioadă cu postul de director al tel-aviv-ziunii publice, unul dintre miile de paraziți care trebuiau aruncați peste graniță și maculaturile lor arse în public. Aici sare repede în ochi teza „inteligenței” și „superiorității” jidovești care i-au făcut să destructureze statele și să domine lumea. Jidovimea nu este în nici un fel mai „inteligentă” așa cum vor să ne demonstreze pseudoștiințele sociale create cu acest scop, ea nu are cultură, tradiție și statornicie, ea reprezintă o masă de migratori primitivi și gregari având ca atuuri solidaritatea oportunistă a fugarilor fără de țară, dezonoarea, invidia, viclenia și rapacitatea, cele mai rele însușiri ale naturii umane, pe care și le-a cultivat ca virtuți, – alături de religia pe care a adoptat-o ca fațadă și ca pavăză în calea asimilării. Și jidanii se omoară între ei pt. putere ca tot omul, la fel ca nenumărații goyimi ajunși în trecut în fruntea națiilor lor, și ei nereprezentând altceva decât gunoaie și rebuturi care s-au impus prin mijloace imorale, în timp ce adevărații eroi au murit în anonimat.
Trebuie popularizate adevăratele lucrări, teze și opinii despre chestiunea jidovească pe care le-au produs goyimii în ultimele două secole, în particular analiza și răspunsul românesc dat problemei. O operă de căpătâi este „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria” de Nicolae Păulescu (1913), în care autorul încearcă să explice și aprofundeze ceea ce este ascuns maselor. Cum au supraviețuit asimilării și prin ce mijloace distrug popoarele și conduc lumea? Prin adoptarea anti-moralei talmudice, prin respectarea strictă a ordinii dictate de rabin și Cahal(nespunerea fiind aspru pedepsită), prin construirea unei supra-societăți a Cahalului universal și extensiilor sale utile: masoneria și democrația liberală. Nici unui jidan nu i se permite autodeterminarea, gândirea independentă, accesul la informație și cultură străină, întemeierea unei vieți în afara „comunității”; nici unui goy nu i se permite accesul la puterea reală, mai presus de intermedierea afacerilor Cahalului, de misticismul imbecil al lojii și de circul politicianist.
Paul Everac era etnic român. Aşa Era, aşa se considera şi o şi afirma.
Cred că nu l-aţi citit. Poate ar trebui, chiar dacă se declara ateu o făcea din convingere, ajutat fiind şi de natura sa septico-sceptică.
Un mare om de cultură, ale cărui raţionamente te impresionau chiar dacă nu erai de acord cu unele idei. Era un deliciu să-i asculţi TABLETELE LA tvR, sau să le citeşti.
Are o operă destul de vastă, şi n-a scris numai piese de teatru. De ce deranjau tablete sale de la tvR ? Da cum să nu-i deranjeze pe elitişti unul caruia nu-i ajungeau nici până la glezne, şi mai era şi de stânga! Deranjau de cât de mare pamfletar era, de fapt deranja şi prin valoare, că nu este suficient doar să citeşti, trebuie să mai şi pricepi textul, iar asta nu era pentru publicul larg, şi nici pentru gedesişti, douăjdoişti şi alte creaturi ale miliardarului cu nume de palindrom, care se credeau elitiste doar fiindcă se rostogolisera peste cap precum Calul din basm lui Harap şi deveniseră de dreapta.
Titlul domnului profesor face referire la o piesă de teatru din 1973 şi la ultimul din cele 25 de scenarii TV „Cititorul de contor” pe care l-a şi regizat în 1988. Mai cultivaţi-ne şi pe noi domn profesor, că nici eu nu mă prindeam dacă nu citeam „50 de PAMFLETE”, o carte apărută în 2008, în care la sfârşit este înşirată opera marelui dramaturg.
Tot de acolo aflăm că după INS, Paul Everac este autorul dramatic cel mai jucat din toate timpurile în România. Eu cu teatrul nu le am, am avut treabă doar cu tabletele, pamfletele şi cu „Reacţionarul”.
„50 de PAMFLETE” am luat-o luna trecută de la Librăria Sophia:
http://www.librariasophia.ro/carti-50-de-pamflete-Everac-Paul-so-3490.html