ACEST TEXT APARE IN NR VIITOR AL REVISTEI LITERE

SFATURI PE LUMINĂ                                                                                                                                           Mihai Miron

PANA DE CORB

             Ne cunoaștem bine , nu sunt vreun fricos dar nici nu fac exces de zel pentru a-mi depăși puterile , vârsta și vicisitudinile legate de al optulea deceniu de viață . Mă port cum mi-e portul , a treia generație de țărani care au învățat carte și unii au ajuns chiar și la București . Am o legătură strânsă cu tradiția și cutumele ei , înțeleg și sunt de acord că la noi , la români , omul arhaic vede moartea ca pe o etapă ce precede viața și prin care își termină ciclul pe pământ , continuând să trăiască pe cealaltă lume, a morții fizice . Pentru noi , românii tradiționali , viața este o perioadă de timp de care ne rupem când murim și trecem în lumea strămoșilor . Chiar fac parte dintr-o familie care respectă cultul morților , al bunilor noștri plecați dincolo .

De aceea cred că pot fi un martor credibil a ceea ce se întâmplă acum , aici , în România .

În urmă cu aproximativ douăzeci de zile nu m-am simțit confortabil , am avut temperatură de peste 37 grade , amețeli și o formă de dezinteres pentru absolut orice . Ceva ce nu se mai întâmplase . Am acceptat propunerea fiului și nurorii mele și am ajuns într-o dimineață , devreme , la Spitalul Militar Central ”Carol Davila” . Preluat de Unitatea pentru urgențe , am fost analizat , găurit cu sonde și seringi , branule și alte chestii de tehnică sanitară , computerizat , scanat , testat și declarat pozitiv covid . Ca atare , după cam șapte ore , nemâncat și fără medicamentele obișnuite ale bolilor vârstei , am fost dus în secția de boli infecțioase , sectorul roșu , așezat într-un pat de spital de tip nou cu utilități electrice și mecanice ca pantru handicapați . Legat la perfuzii , nu puteam să mă mișc așa că am adormit . Și aici începe experiența … cea mai grea … psihică .

Simțindu-mă inutil , povară pentru cei dragi , pericol pentru orice tânăr căruia i-am luat locul pe un pat de spital de care poate ar fi avut nevoie , formația mea de umanitarele m-a trimis în trecutul studiului asupra  celor care la diverse popoare justițiau asupra vieții și morții : grecul Thanatos în  luptă cu Sisyphos cel care l-a blocat o vreme și oamenii n-au mai murit , egipteanul  Anubis îndrumătorul pe drumul fără întoarcere , romanul Orcus , scandinavul Odin , germanul Wotan , toți cunoscuți mie din povești , legende , studii … Îmi apăreau sub imagini păerelnice , fumurii , și toți , toți sub semnul unei pene negre de corb . Negru , negru intens , tușă . Subconștientul meu căuta o ”cunoaștere” personală , apropiată , alta decât astea întunecate , livrești . Poate că se făcuse dimineață , pe geamul salonului nu se vedea încă lumină , o asistentă a venit să mă dezlege temporar de tuburi și mi s-a adresat pe numele meu întrebându-mă cum mă simt . Viu , am răspuns . M-am ridicat din pat și am făcut câțiva pași prin salon , acolo unde alți trei bolnavi sufereau alături de mine . Mișcarea , faptul că m-am putut ridica , mi-au făcut bine . Am băut un ceai , am luat medicamentele curente , apoi cele specific bolii infecțioase , oximetrul la care eram conectat arăta 96 . Era mai bine . M-am culcat din nou . Am visat și am ținut minte : soția mea nu demult plecată dincolo  și părinții au venit și mi-au spus că nu sunt singur . Nici aici , nici acolo . Cel de Sus ne ajută pe cei ce vrem să fim ajutați . Am înțeles mai bine cum ”credința zugrăvește icoanele-n biserici”.

Mi-am revenit , eram eu , într-o situație grea dar nu fără ieșire . Între oameni . Hotărîrea pe care am luat-o a fost să nu refuz niciun tratament oricare ar fi fost el , să mă hrănesc cu tot ce dă spitalul și pe cât este voie și cu pot primi de acasă . Medicii , asistentele , infirmierele din spital sunt de excepție , profesioniști în cel mai înalt grad , exacți , punctuali , grijulii fizic față de oricare pacient indiferent de  ce tip de servicii este nevoie să facă . Nu prea au timp de taclale , ba chiar deloc . Noi , cei de mijloc , bolnavii nici intubați , nici vindecați stăteam tot timpul cu mască de oxigen la pat , sau textilă când ne mișcam , ei ”sanitarii” erau 8 – 10 ore îmbrăcați în costumele de cosmonauți , din care puteai vedea statura , dimensiunile iar de undeva se auzea o voce distorsionată care punea câteva întrebări standard . Aici este hiatusul : lipsa de comunicare reală , cu fețe care nu se văd – deci pare că nu există , imaginea de roboți pe care o lasă personalul medical crează o distanțare extremă prin lipsa de empatie . Desigur că la plecare am solicitat niște numere de telefon și nume și am de gând , ca atunci când se va putea să le mulțumesc în direct , la o cafea , binefăcătorilor mei medicali . Mai e de așteptat .

Timpul nu trece repede în spital dar trece . În a opta zi de tratament am fost declarat negativ . A mai durat încă 4 zile de confirmare , de creștere a imunității și de întărire a organismului . Nu mă întrebați , pentru că nu știu , cu ce am fost tratat , nimeni nu este tratat la fel deși există și o schemă oarecum fixă , toți avem , chit că știm sau nu , comorbidități și ele sunt serios luate în calcul . Nu mă întrebați nici cum m-am molipsit deși am respectat tot ce se putea . Nimeni nu știe de ce se îmbolnăvește X și nu Y , nici doctorii nu știu .  Copiii mei cu care stau în aceeași casă au fost testați și erau și sunt negativi în continuare . Am întrebat dacă pot da plasmă pentru vindecarea altora în nevoie , mi s-a spus că teoretic , da , dar având în vedere vârsta mai bine , nu .

Acest text nu este scris ca să vă sperie ci mai degrabă ca să vă dea încredere . În voi , în cei de  aproape , în familii și mai ales să vă întărească credința străbună , creștină . Pe steag stă scris NIHIL SINE DEO .