5 Aprilie 2012 | vezi articol

O poezie a scriitorului german Günter Grass, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1999, publicată în cotidianul german Süddeutsche Zeitung, a iscat o controversă majoră în Germania; în textul său, Grass acuză Israelul că ar plănui distrugerea poporului iranian şi că ar reprezenta un pericol pentru pacea mondială. Mai mulţi intelectuali şi politicieni au atacat poziţia lui Grass, acuzându-l pe acesta – aşa cum, de altfel, Grass prevăzuse în poezia sa – de antisemitism.

 

Ceea ce trebuie spus

 

De ce tac, de ce ascund de prea mult timp

ceea ce este evident şi-a fost

exersat în simulări la capătul cărora suntem,

ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.

 

Este dreptul pretins de a da prima lovitură

care ar putea şterge de pe faţa pământului

poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură

şi pus să jubileze în mod organizat.

Pentru că în sfera sa de influenţă

se bănuieşte construirea unei bombe atomice.

Dar de ce îmi interzic mie însumi

să spun numele acelei alte ţări

în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,

există un potenţial nuclear

aflat în afara oricărui control?

 

Trecerea sub tăcere a acestui fapt

căruia tăcerea mea i s-a subordonat

o simt ca pe o minciună apăsătoare

şi o constrângere a cărei încălcare

stă sub ameninţarea cu pedeapsa:

verdictul „antisemitism” este de uz curent.

 

Acum însă, când ţara mea,

ale cărei foarte proprii crime

fără egal

sunt aduse iar şi iar în discuţie,

declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,

că drept „reparaţie”

va livra Israelului un alt submarin

a cărui specialitate va fi să trimită

focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa

unei singure bombe atomice este nedovedită,

dar frica este folosită drept dovadă,

spun ceea ce trebuie spus.

 

Dar de ce am tăcut până acum?

Pentru că mi s-a părut că originea mea

pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând

îmi interzice să oblig ţara Israel

de care sunt şi vreau să rămân legat

să audă acest adevăr.

De ce spun abia acum,

îmbătrânit, cu ultima cerneală:

puterea atomică Israel pune-n pericol

pacea mondială oricum atât de şubredă?

 

Pentru că trebuie să fie spus

ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:

şi pentru că noi – ca nemţi, deja destul de împovăraţi –

am putea deveni furnizorii unei crime

previzibile, drept care complicitatea noastră

nu ar putea fi achitată

prin scuzele obişnuite.

 

Şi recunosc: nu mai tac

pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;

de asemenea, sper că mulţi

se vor elibera de tăcere,

şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil

să renunţe la violenţă

şi vor cere, totodată,

ca guvernele ambelor ţări să permită

un control liber şi permanent

al potenţialului atomic israelian

şi a facilităţilor nucleare iraniene

de către o instanţă internaţională.

 

Doar astfel israelienii şi palestinienii

şi mai mult de atât, toţi oamenii

care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi

în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,

vor putea fi ajutaţi –

şi noi, la urma urmei, odată cu ei.