Dimensiunile pălăriei lui Hellvig

0

Dacă dl Hellvig şi-ar fi ţinut gura şi nu s-ar fi dat în stambă cu consideraţiile sale geopolitice, am fi putut crede că era potrivit pentru funcţia pe care i-a făcut-o cadou preşedintele în numele unităţii şi solidarităţii etnice. Românii manifestă, în general, un regret sincer pentru diminuarea drastică a numărului de etnici germani după „vânzările” lui Ceauşescu şi liberalizarea emigraţiei după Revoluţie. Localităţi întregi, vestite pentru soliditate şi stabilitatea oamenilor săi au rămas pustii sau au încăput pe mâinile reprezentanţilor altor etnii, fără vocaţia construcţiei şi a protejării patrimoniului. Puţinii rămaşi – şvabi din Banat şi saşi din Transilvania – nu reuşesc să compenseze prin calităţile lor importantul deficit de civism generat de exod.

Klaus Iohannis este, poate, cel mai reprezentativ model de neamţ cu suflet românesc, care a înţeles că înainte de a aparţine unei etnii, aparţine unei civilizaţii care şi-a pus, în secole, amprenta asupra viziunii şi sentimentelor. Această dublă calitate l-a purtat până pe cea mai înaltă treaptă a administraţiei naţionale şi nici România nu are a se jena de faptul că un ne-român îi este preşedinte, şi nici Iohannis că este preşedintele unei Românii în care spiritul nemţesc nu este încă preponderent în mentalitate.

Klaus Iohannis este la începutul carierei sale politice la vârf. A venit aici fără experienţa necesară – dar care dintre predecesorii săi a avut această experienţă? Cu excepţia, poate, a lui Ion Iliescu care a mai exersat mecanismele puterii şi autorităţii, nici Constantinescu şi nici Iliescu nu au excelat în derularea corectă şi la nivelul aşteptărilor a prerogativelor lor.

I s-a reproşat – pe bună dreptate – lui Iohannis pripeala cu care a abordat relaţia cu Germania şi aşteptările mult prea mari pe care le-a indus. Că rezultatul este cel care a fost – nu este de mirare. Politica se face pe interese, nu pe sentimente.

Cred că o altă greşeală pe care a făcut-o preşedintele a fost nominalizarea conaţionalului său Hellvig în fruntea principalului serviciu secret. Nu cred că a avut nici timpul şi nici prilejurile necesare pentru a sonda calităţile şi aptitudinile acestuia. Care se dovedesc a fi destul de modeste. Cariera sa politică de până acum nu a relevat nimic care să-l scoată din anonimat. A fost un servant credincios al şefilor pe care i-a avut. Prietenia cu Maior şi lecturile despre unele cărţi nu aveau cum să-i creeze bagajul intelectual necesar pentru un asemenea nivel de responsabilitate. Iar ideile sale despre menirea instituţiei rămân la nivelul interlocutorilor din sondajul de la „Starea Naţiei”. Cum bine observa Tăriceanu, nu e treaba SRI-ului ce axe politice are România. Serviciul trebuie să se concentreze asupra siguranţei naţionale sau asupra părţilor corespunzătoare ale siguranţei internaţionale. Şi nici nu e rolul său să se pună sub controlul unor organisme străine – cum în modul cel mai stupid cu putinţă crede Monica Macovei, cea revoltată că Hellvig a fost numit fără aprobarea americanilor (de unde ştie ea?) Dar, cel mai surprinzător lucru în instalarea acestuia la pupitrul contraspionajului o reprezintă apatia parlamentarilor sau slugărnicia acestora (a se vedea prestaţia absolut penibilă a unui Georgian Pop, pus şef la controlul instituţiei pentru motive care scapă bunului simţ. Deşi „subţirimea” intelectuală şi politică a candidatului era mai mult decât evidentă, parlamentul l-a votat cu voioşie majoritară, lăsând în seama plăpândului partid băsist sarcina „salvării democraţiei” prin nesemnificativul său vot negativ.

Iată de ce cred că numirea dlui Hellvig a fost una neinspirată şi nejustificată. Asta nu înseamnă că n-ar avea timp să înveţe, dar o va face în focul „producţiei” în care erorile pot fi fatale.

Octavian ANDRONIC