Radu
327 aprobate
radu.g@yahoo.com
Daca vrem sa vedem ce vor sa faca Globalistii Kosher din Europa nu trebuie sa facem un efort de imaginatie ci doar sa vedem ce au facut liftele din Germania in timpul Republicii de la Weimar
Asa se poate intelege mai usor de ce a fost necesara aparitia unui dictator care sa faca curat in Germania. Din pacate bunele intentii nu au ramas nepedepsite si in continuare chiar si dictatorul a inceput sa devieze.
Dar sa vedem povestea Queer:
„UTOPIA QUEER” (I):
– MAGNUS HIRSCHFELD ȘI ORIGINILE CURCUBEULUI
– REPUBLICA DE LA WEIMAR
De Levana Zigmund – https://www.activenews.ro/opinii/%E2%80%9EUtopia-queer-I-Magnus-Hirschfeld-si-originile-curcubeului-Republica-de-la-Weimar-192594
Aflu că, zilele astea, se sărbătorește la București, „cultura queer”. Printr-un personaj degeaba ascuns după o mască dotată cu coarne, afișul festivităților ne avertizează că ni se pregătește „o nouă tradiție” („mortală”, cum s-ar zice în argoul dâmbovițean, iar, în cel anglo, „sick”) și anume, „hormoni și tranziție”, care ar face parte din „utopia queer”.
Cel puțin așa interpretez eu opera grafică în chestiune – dacă nu cumva, întrucât personajele din afiș stau într-o sală de cinema, se ia pe ele ceva care rulează pe ecranul nevăzut din fața lor și e totul doar o iluzie.
În orice caz, mi-am spus că, pentru a înțelege și eu viața spectaculară a urbei și a nu rămâne, înapoiată, cu gura căscată la film, trebuie – în lipsă de tradiții locale în acest departament de specialitate – să caut câte ceva despre istoria „culturii queer” și a ei „utopie” la frații noștri mai luminați aflați la Apus.
Cum povestea e mai lungă, urmează și o parte a II-a a articolului, în care voi schița și ceva din moștenirea istorică în domeniu, pe care o duc azi mai departe diverse instituții trans- și internațional-globaliste, inclusiv prin manifestări ca aceasta, organizată zilele astea la București, din bani publici.
Magnus Pater Queer
Nici n-a apucat bine să-mi răsune în minte, ca referință istorică, „viciul berlinez”, și aflu că, în 2024, pe fondul faptului că Berlinul este „capitala curcubeului”, senatul orașului a declarat ziua de 14 mai „Ziua lui Magnus Hirschfeld”.
Pe afișul ceremoniilor, Hirschfeld este descris ca „Sufletul Comunității Queer – Queer, Evreu, Doctor, Învățător luminat, Cercetător sexolog, Pionier al emancipării queer, Co-fondator al primei mișcări homosexuale mondiale din lume”.
Iar de la Magnus Hirschfeld (n.1868 – d.1935) la „hormoni și tranziție” nu e nici măcar un pas, întrucât Institutul de Sexologie (Institut für Sexualwissenschaft) înființat de el la Berlin, în 1919, a fost primul stabiliment din lume care a oferit tratamente hormonale și operații de „schimbare de sex”.
În plus, așa cum scrie laudativPeter Tatchell, un activist contemporan nouă, Magnus Hirschfeld se distinge prin aceea că „a lansat, în 1897, la Berlin, prima organizație pentru drepturile persoanelor gay din lume, Comitetul Științific Umanitar (Wissenschaftlich-humanitäres Komitee)… care a deschis calea emancipării homosexualilor… Motto-ul său era «Dreptate prin Știință». În Marea Britanie, o astfel de mișcarea nu avea să apară decât un secol mai târziu, în anii șaizeci. Hirschfeld a fost, deci, într-adevăr, un om care și-a depășit cu mult vremurile”.
De altfel, Hirschfeld a reluat tema „dreptății prin știință” pentru homosexuali în filmul Anders als die Andern (Diferiți de ceilalți), apărut în 1919, primul film cunoscut care celebrează cuplurile homosexuale.
Filmul se încheie cu o paradă de figuri istorice proeminente, sugestia fiind că regii și artiștii antichității erau, mai toți, homosexuali. Ocazie cu care Hirschfeld devine și precursorul canalului Netflix, unde se vede zilnic cum ideologia identitară nu capturează doar prezentul, ci, atentând la viitor, și trecutul.
Unde dai și unde crapă
Ideea unei mișcări de „eliberare a homosexualilor” i-a venit lui Hirschfeld nu doar pentru că era el însuși unul, ci și pentru că a fost extrem de inspirat de așa-zisele „grădini zoo umane”, care erau uzuale pe-atunci pe la târgurile industriale din marile capitale occidentale, unde erau expuși oameni aduși de prin coloniile mai exotice ca să aibă întreaga suflare civilizată la ce se holba.
Știm de la Wikipedia că Hirschfeld a vizitat o astfel de „expoziție” la Berlin, în 1896, și i-a venit ideea – nu să înceapă o mișcare de eliberare a coloniilor, sau măcar a acelor oameni închiși ca niște animale la zoo – ci, mult mai fascinant, să facă un studiu despre sexualitatea indivizilor-exponat, ca un prim pas în studierea sexului pe întreaga planetă.
Discutând cu exoticii (probabil printre zăbrele), Hirschfeld a aflat destule încât să înceapă să scrie volumul Die Homosexualität des Mannes und des Weibes (Homosexualitatea la bărbați și femei), finalizat în 1914, în care ajungea la concluzia că Anglia – iar nu vreo colonie germană din Noua Guinee – era, totuși, țara cu cei mai mulți homosexuali de pe pământ.
Pe de o parte, asta i-a atras, destul de deconcertant, acuzații de „anglofobie”. Pe de altă parte, i-a atras o invitație de la „un grup de studenți, bărbați tineri, frumoși” de la Cambridge, care, într-o ceremonie secretă, purtând numărul C33 (numărul de pușcăriaș al lui Oscar Wilde), au recitat în cor poemul acestuia, The Ballad of Reading Gaol (Balada închisorii din Reading) moment care „l-a cutremurat pe Hirschfeld până în adâncurile ființei”.
Eliberarea femeilor (de copiii lor)
Pe lângă homosexuali, Hirschfeld voia să-i mai elibereze și pe transsexuali, și femeile, și lumea, în general, de diverse lucruri pe care el le vedea, din afară, împovărătoare.
Mai exact, cu privire la femei, el voia să le elibereze de sarcini. În 1905, el s-a alăturat unei organizații numite „Liga de protecție a mamelor”, care, în ciuda denumirii, milita pentru legalizarea relațiilor sexuale între femei și a avorturilor – niciuna dintre aceste activități nefiind, în mod uzual, suspectată de a conduce la maternitate.
Eugenia salvează utopia
Generos, Hirschfeld s-a aplecat și asupra chestiunii mariajului, deși nu intra nici măcar în zona lui de intenții, cu atât mai puțin de practică.
Potrivit unui comentariu parțial amar apărut în jurnalul britanic Spiked, într-un volum de sexologie publicat în 1908, Hirschfeld milita împotriva mariajului pentru persoane „indezirabile” – care includeau pe cei cu dizabilități, precum și pe cei care aveau infractori sau „nebuni” în familie („… și e normal, pentru că nu trebuie să ne căsătorim decât cu cei mai sănătoși, mai bine proporționați, mai inteligenți și mai manierați, dacă vrem să înnobilăm rasa”).
Pe scurt – dacă asta nu a rezultat îndeajuns din interesul lui „științific” pentru exponatele umane de la zoo – Hirschfeld era, ca mulți alți utopiști umaniști ai vremii (vezi frații Huxley, H.G. Wells sau Bertrand Russell), eugenist.
De altfel, el a contribuit la fondarea Societății Medicale pentru Sexologie și Eugenie (Ärztliche Gesellschaft für Sexualwissenschaft und Eugenik) în 1913, unde a și efectuat cercetări privind „semnele degenerării”, cum ar fi asimetria facială, și modalități de „cultivare” a unei rase superioare.
Ordo ab Chao
În ce-i privește pe transsexuali, Hirschfeld, practic, i-a inventat, nominal. Mai exact, el a fost autorul unei taxonomii care identifica 64 de posibile tipuri de sexualitate „intermediară”, în care a inclus și persoane pe care le-a numit „transvestiți”, termen inventat chiar de el în 1910.
În 1923, tot el a inventat și termenul de „transsexual”, făcând o distincție între „transsexualism” și „intersexualitate” (adică hermafroditismul nativ).
Dar cele 64 de nuanțe de gri nu erau suficiente. Hirschfeld insista că identitatea sexuală și preferințele sexuale se modifică de-a lungul vieții individului; în Homosexualitatea la bărbați și femei, el susținea că ar exista mii de „sexualități”, lucru care se vede mai bine astăzi.
Afaceri la nivel înalt
Hirschfeld milita pentru legalizarea homosexualității, pe care o considera naturală, pozitivă și înnăscută, ba chiar „un al treilea sex” („suflete de femei captive în trupuri de bărbați”) – ceea ce a și dus la o schismă în mișcare, întrucât unii colegi credeau, dimpotrivă, că amorul între bărbați este forma supremă de virilitate, așa că s-au desprins și și-au creat propria organizație.
Înarmat cu aceste idei, Hirschfeld a jucat un rol major într-un scandal de proporții istorice, cunoscut ca„afacerea Eulenburg”.
În 1906, în timp ce Germania abia își revenea după criza Marocului, în care Wilhelm al II-lea reușise să și-i pună în cap și pe francezi, și pe britanici, umblând pe cal alb, ca un eliberator, prin Tanger, un jurnalist pe nume Maximilian Harden afirma, într-o serie de articole publicate în Die Zukunft, că, după ce bătrânul Otto von Bismarck fusese împins să demisioneze, împăratul (zis de prieteni și „Liebchen”) căzuse, dimpreună cu politica externă germană, sub influența unui grup de homosexuali (cunoscuți sub numele de Cercul Liebenberg), conduși de prințul Philipp Eulenburg.
Afacerea Eulenburg a devenit repede cel mai mare scandal din istoria Germaniei imperiale. Presa internațională s-a umplut de caricaturi și comentarii dintre cele mai ofensatoare la adresa aristocrației germane.
Nici faptul că, în 1908, generalul Dietrich von Hülsen-Haesler, aghiotant al împăratului, a căzut mort în timp ce făcea piruete pentru Wilhelm și prietenii lui, fardat, coafat și îmbrăcat într-un tutu roz, nu a ajutat prea mult atmosfera – deși s-au făcut mari eforturi de mușamalizare.
Totul pentru știință
Printre cei prinși la mijloc în tăvălug a fost și comandantul general al Berlinului, alt aghiotant al lui Wilhelm al II-lea, Kuno von Moltke, despre care Harden spunea că ar fi avut o aventură sexuală cu Eulenburg, motiv pentru care – provocarea la duel fiind respinsă – von Moltke l-a dat în judecată.
Au urmat două procese, în care Hirschfeld a jucat un rol crucial, depunând mărturie ca „expert medical”; era pentru prima dată când homosexualitatea era discutată public, la scenă deschisă, și nu mai era privită ca un păcat sau un viciu, ci tratată ca subiect „științific”.
Hirschfeld a profitat de moment ca să-și promoveze teoriile și să forțeze acceptarea homosexualității în societate, obținând „Dreptate prin Știință” pentru „al treilea sex”.
Într-o primă fază, Hirschfeld a declarat că von Moltke era homosexual – bazându-se pe faptul că acesta ar fi fost „efeminat”, dar și pe mărturiile fostei neveste a acestuia, Lilly von Elbe, prima femeie din istoria judiciară a Germaniei care și-a descris neîmplinirile sexuale în public.
În al doilea proces, Hirschfeld și-a schimbat părerea despre Moltke, iar femeia a fost declarată, tot pe baze științifice, „isterică”.
Procesul, care a zdruncinat profund societatea germană, i-a afectat grav reputația lui Hirschfeld pentru tot restul vieții. Ziarul Vossische Zeitung publica un editorial care îl condamna pe Hirschfeld drept „un pervers care activează în interesul perverșilor în numele unei pseudoștiințe”.
Casus belli
Mai important, întregul scandal s-a dovedit o imensă gafă politică. Se pare că societatea – nici în Germania, nici aiurea – nu era pregătită pentru nivelul de progres științific la care ajunsese Hirschfeld.
În plus, s-a creat și un val intens de anti-semitism, întrucât atât Hirschfeld, cât și jurnalistul Harden, care expusese scandalul, erau, ambii, evrei.
Efectele scandalului asupra politicii externe germane au fost atât de mari încât, în opinia lui Harden, întreaga tevatură contribuise substanțial la declanșarea Primului Război Mondial și prăbușirea Imperiului german.
Hirschfeld însuși scria, în februarie 1933, în Die Freundschaft, că afacerea Eulenburg condusese la „victoria unei anumite tendințe politice care, în cele din urmă, a dus la evenimentele războiului mondial”.
Astfel, se poate spune că Hirschfeld a pus un umăr serios la instaurarea „utopiei queer” care avea să fie Republica de la Weimar – utopie în care Hirschfeld și institutul lui de sexologie aveau să joace un rol central.
Institutul de Sexologie
Ajung, în sfârșit, la celebrul institut, înființat în 1919 – la un an de la instaurarea Republicii de la Weimar. Norocul i-a surâs lui Hirschfeld când a primit o sumă fabuloasă pentru a efectua una dintre primele operații de „transformare a sexului” din istorie.
Cu banii respectivi, și-a cumpărat un sediu luxos la Berlin – o vilă spațioasă situată în Tiergarten, la câțiva pași de Palatul Bellevue și Poarta Brandenburg.
Potrivit aceluiași articol din Spiked, ca primă măsură, la Institutul de Sexologie, Hirschfeld și-a pus în operă teoriile eugenice, încurajând sterilizarea și castrarea voluntară pentru „cultivarea unei rase mai bune”.
În ce îi privește pe cei „slabi la minte” și alte categorii „inapte”, Hirschfeld credea în sterilizarea forțată.
Pe de altă parte, el a dus ideile lui privind „cel de-al treilea sex” la concluzia lor logică și chirurgicală, astfel că, în 1930, la institutul lui Hirschfeld, avea loc prima operație de ceea ce s-ar chema azi „afirmare a identității de gen”.
Pacientul a fost Lili Elbe (nume care coincide cu cel al fostei neveste a lui Moltke, martora „isterică” din afacerea Eulenburg).
Născut Einar Magnus Andreas Wegener în 1882, în Danemarca, Elbe a fost inițial castrat de un chirurg afiliat institutului, după care a urmat o vaginoplastie, un transplant de ovare și, în fine, un transplant de uter. Anul următor, Elbe a murit din cauza infecțiilor cauzate de aceste proceduri experimentale.
Ceea ce nu i-a afectat cariera chirurgului în cauză, Erwin Gohrbandt, care a ajuns, mai târziu, să lucreze în programele de sterilizare forțată implementate de naziști, devenind lider în Tineretul Hitlerist și medic la Luftwaffe, poziție din care a făcut experimente pe oameni la Dachau.
Întorcându-ne la Hirschfeld și al lui institut: pe lângă operații de „schimbare de sex” de la bărbat la femeie (cele de la femeie la bărbat neavând să apară decât pe la finalul anilor patruzeci) și tratamente hormonale, institutul se mai ocupa și cu reprezentații „de teatru” pe teme sexuale.
În plus, institutul găzduia și un „muzeu al sexului”, precum și o bibliotecă de lucrări privind sexualitatea, printre care și cărți rare, diagrame și protocoale pentru „schimbarea de sex”.
Toate astea făceau din Institutul de Sexologie un centru cultural reprezentativ pentru ce se întâmpla, în general, la Berlin în acea perioadă.
Nazismus locus classicus
Dar să încep cu sfârșitul, care a venit pe data pe 6 mai 1933, când naziștii au întreprins un raid incendiar la Institutul de Sexologie. Nu e om azi care să nu fi văzut acele celebre fotografii cu naziștii care dau foc la cărți în Bebelplatz. Imaginile sunt, de regulă, folosite ca avertisment pentru pericolele cenzurii de stat.
Nu era prima acțiune de acest tip a naziștilor, care urmăreau, în principal, să distrugă literatura grupurilor politice rivale – comuniști, socialiști – dar și editurile și librăriile evreiești (considerate „ne-germane”).
Operele lui Hirschfeld nu figurau pe lista celor 301 cărți pe care naziștii își propuneau să le elimine din librării. Cu toate astea, studenții naziști au executat acel raid la Institutul de Sexologie, aparent într-o mișcare spontană, și au pus pe foc tot ce au găsit acolo. Există și o fotografie celebră cu camionul naziștilor parcat în fața institutului și poza lui Hirschfeld lipită pe el, la vedere.
S-a speculat mult pe marginea motivelor acestui atac. Potrivit Spiked, unii spun că, de fapt, studenții voiau să distrugă documente compromițătoare despre naziști de seamă, documente care s-ar fi găsit la institut, teorie negată și azi vehement de Societatea Magnus Hirschfeld, mai ales că un martor ocular spunea că studenții nu s-au atins de hârtiile medicale.
În plus, se pare că, după câteva vizite de la Gestapo, directorul institutului pusese deja cele mai importante dosare personale la adăpost, trimițându-i-le lui Hirschfeld, care, la acel moment, se mutase în Elveția.
Materiale explozive
O un alt posibil motiv de atac ar rezulta, poate, din conținutul acelor materiale arse la institut, care, contrar sugestiilor din manualele de istorie, nu erau opere ale marilor clasici ai literaturii germane.
Ne putem face o idee despre ce tip de materiale au fost distruse în flăcări grație, în particular, eforturilor mult-lăudate ale lui Mel Gordon (1947-2018), profesor de arte dramatice la Universitatea Berkeley și un mare colecționar de artefacte și documente legate de Hirschfeld și al lui institut.
Un articol publicat în 1997 celebrează, printre altele, faptul că profesorul Gordon a reușit să „recreeze” institutul lui Hirschfeld într-un eveniment-expoziție organizat pentru publicul larg la Berkeley, în California, cu reprezentații scenice, expoziții de materiale autentice de colecție, filme și conferințe. Eforturile lui Gordon au primit finanțare de la Institutul Goethe din Germania.
Mel Gordon este și autorul unui tom foarte apreciat și apreciativ, plin de fotografii (și acesta sponsorizat de Institutul Goethe), despre „voluptățile” Berlinului în perioada Republicii de la Weimar, intitulat Voluptous Panic: The Erotic World of Weimar Berlin (Panica voluptuoasă: Universul erotic al Berlinului în epoca Republicii de la Weimar), la care voi reveni.
Pentru moment, e suficient să spun că tomul lui Gordon conține cele mai precise descrieri ale institutului lui Hirschfeld și ale comorilor documentare ale acestuia, pe care urmau să le distrugă naziștii.
Citez din Gordon:
„Arhiva și biblioteca științifică a Institutului (care conține cea mai mare colecție grafică și literară de pornografie din Europa) se află într-o clădire mai mică din curte.
„Divertisment: Muzeul este deschis publicului și conține mii de artefacte erotice și materiale pictoriale, categorisite potrivit taxonomiei sexuale unice întocmite de Hirschfeld.
„Mașinile de masturbare și instrumentele sexuale mecanice adunate de peste tot din lume, inclusiv din Oceania și Africa de Sud-Est, sunt favoritele publicului.
„De interes deosebit sunt și cele 1.200 de desene fanteziste executate de indivizi condamnați pentru crime sexuale sadice cu mutilare (Lustmord) și cele 8.000 de fotografii și obiecte selectate din colecțiile fetișiștilor din Berlin.
„Manuale și reviste de sex, literatură științifică despre sex, afrodiziace tradiționale din Asia și Africa, stimulente erotice dezvoltați la Institut – toate acestea sunt de vânzare la ghișeul muzeului.”
Sau, în cu totul alte cuvinte, lucruri pe care jurnalul Morning Star le descrie, în 2023, deplângând distrugerea colecției, ca „o resursă publică dedicată explorării diversității sexualității umane în moduri extraordinar de progresiste pentru acele vremuri.”
Raidul nazist de la institut este un element extrem de important în „culturile queer ale protestului” (care este și tema manifestărilor din această toamnă de la București), după cum rezultă din multe analize și articole (vezi, de exemplu, AICI, AICI și AICI).
Asta deși, așa cum se va vedea în partea a II-a, expertul Mel Gordon susține că institutul nu a fost atacat de naziști din cauza preocupărilor sale și a rolului său central în cultura Berlinului la acel moment, care cultură, în opinia lui, era cât se poate de agreată de publicul larg.
Voluptuosul Berlin
După cum o arată cronologia evenimentelor rezumate mai sus, Institutul de Sexologie al lui Magnus Hirschfeld și-a suprapus existența și și-a împletit destinul cu Republica de la Weimar (1918-1933) – o epocă de o „utopie queer” care amenință să pună în umbră chiar și epoca noastră.
Știm asta – utopia – de la martori oculari și participanți, din multe volume de memorii, dar și de la pasionații de subiect, ca profesorul Gordon, care, așa cum menționam, a produs și o monografie monumentală pe subiect.
Iau ca exemplu mărturiile scriitorului britanic Christopher Isherwood, pederast și mare admirator al lui Hirschfeld, care, în volumul lui de memorii, „franc și faptic corect”, scris sub titlul Christopher and His Kind (Christopher și cei de felul lui), dă detaliile explicite ale aventurilor lui sexuale cu adolescenți disperați de sărăcie din Berlinul Republicii de la Weimar.
New York Times, urmărind indicațiile autorului, a publicat chiar și un „ghid al Berlinului lui Isherwood” și pare foarte excitat de atmosferă:
„Isherwood descrie cu umor un Berlin «dens de pseudo-viciu»: «Aici, băieți urlând, îmbrăcați în haine feminine și purtând monoclu, fete tunse scurt, ca băieții, îmbrăcate în frac, ca la Eton, se jucau de-a Sodoma și Gomora, oripilând trecătorii și confirmându-le temerile că Berlinul era cel mai decadent oraș din Europa». Isherwood vorbește în cartea lui despre experiențele lui la Institutul lui Hirschfeld, la care a și locuit în anii treizeci, menționând activismul admirabil al lui Hirschfeld.”
După ce a locuit o vreme la institutul lui Hirschfeld, unde spunea că a fost „pus față în față cu propriul trib” și unde Hirschfeld recomanda, „științific”, celor veniți la el pentru tratament și îndrumare, „cât mai multe petreceri gay și cât mai mulți amanți”, Isherwood s-a mutat temporar la o familie săracă din Kreuzberg – părinții numitului Otto, care avea „16 sau 17 ani” și pe care Christopher a fost bucuros să-l seducă, deși, de fapt, tânărul era interesat de femei, nu de bărbați.
Dar Otto nu a fost decât unul dintre mulții băieți pe care Christopher îi seducea cu cadouri sau îi plătea, direct, pentru sex. Întrucât, pentru Christopher, după cum o spune chiar el în propriile jurnale, „Berlinul era despre băieți”.
Paradisul regăsit
Unde „băieți” însemna minori. Una dintre marile atracții ale Berlinului în perioada Republicii de la Weimar era prostituția infantilă.
Aflăm în detaliu aceste lucruri tot din monografia profesorului Gordon, despre care revista Salon a publicat, în noiembrie 2000, un articol elogios intitulat Paradise regained. Citez din articol:
„Într-adevăr, imensa varietate de gusturi sexuale pe care o documentează Gordon în Voluptous Panic este uluitoare. De exemplu, Gordon cataloghează 16 tipuri diferite de prostituate, de la «telefoniste» la fete de 12-17 ani, care erau extrem de scumpe, și care, după aspect, erau numite «Marlene Dietrich» sau «Lilian Harvey». Aceste fete puteau fi comandate prin telefon și erau trimise la client cu taxiul.”
În cartea lui atât de elogiată, profesorul Gordon imortalizează ceea ce el vedea a fi fost un adevărat paradis al libertății – un Berlin în care:
„Copii de 10 ani se vindeau prin gări. Un grup de rusoaice de vreo 14 ani, refugiate de teama Terorii Roșii din abatorul comunist al lui Stalin, făceau bani buni la Berlin ca dominatoare în ritualuri sado-masochiste. Fetițe mici erau ușor de găsit pentru sex, nu doar în bordelurile cu copii și prin farmacii, ci puteau fi comandate și prin telefon, fiind livrate clienților cu taxiul. Mai bizare erau cuplurile mamă-fiică, care își ofereau serviciile simultan clienților.”
Detaliile continuă; eu mă opresc.
Printre cei care au documentat traficul sexual în Berlinul epocii a fost scriitorul Stefan Zweig. El scria:
„Baruri, parcuri de distracții și locante deochiate apăreau peste tot ca ciupercile după ploaie. Pe Kurfürstendamm se plimbau de colo-colo bărbați pudrați și rujați, și nu toți erau prostituați de meserie; nu era băiat de liceu care să nu vrea niște bani de buzunar, iar prin barurile prost luminate puteai zări chiar și funcționari guvernamentali și bărbați din lumea finanțelor curtând fără rușine tineri marinari beți. Nici măcar Roma pe vremea lui Suetoniu nu văzuse asemenea orgii ca acelea de la balurile berlineze, unde sute de bărbați costumați în femei și sute de femei îmbrăcate în bărbați dansau înlănțuiți sub ochii plini de bunăvoință ai poliției. În acest colaps al tuturor valorilor, se instaurase un soi de demență. Tinere fete se lăudau cu propria lor perversiune; să ai șaisprezece ani și să mai fii bănuită de virginitate era deja o mare rușine… ”
(Observ un comentariu făcut de o tânără pe un site de promovare turistică a Berlinului, care numește cele descrise de Zweig drept o „utopie”, regretând că n-a apucat și ea să trăiască aceste momente de maximă „creativitate” și sperând că ele vor fi recreate cât de curând.)
Un jurnalist, italianul Luigi Barzini, descria astfel scena berlineză a epocii:
„Am văzut proxeneți care ofereau orice, oricui: băieți mici, fete mici, tineri robuști, femei libidinoase, animale. Umbla vorba că un gâscan căruia îi tăiai gâtul în momentul extatic potrivit asigura cel mai delicios frison dintre toate – pentru că permitea omului să guste în același timp și sodomia, și bestialitatea, și homosexualitatea, și necrofilia, și sadismul – toate odată. Și gastronomia, unde mai pui, pentru că gâscanul putea fi mâncat după aceea.”
Pepiniera
Le vremea respectivă, în jurul Berlinului existau sute de găști de băieți, copii ai străzii, adesea victime ale abuzului și traficului sexual, care trăiau din prostituție, violență și criminalitate. Un articol bine documentat pe acest subiect a apărut pe Crime Reads.
Aceste cete de copii erau cunoscute ca „găști sălbatice” sau „ghilde sălbatice” și, spre finalul Republicii de la Weimar și în zilele de început ale regimului nazist, existau șase sute de astfel de grupuri – formate, de regulă, din băieți între 14 și 18 ani – care bântuiau pădurile din jurul Berlinului.
Despre „ritualurile de inițiere” la care erau supuși nou-veniții în aceste grupuri – adesea copii săraci, atrași cu promisiuni de libertate și aventură – chiar nu pot să scriu.
Cert este că, potrivit relatărilor din Crime Reads, care face trimiteri la studii istorice, mulți dintre acești copii au fost apoi atrași în Tineretul Hitlerist și în Sturmabteilung (SA, ramura paramilitară a partidului nazist la începuturi).
Șeful SA, Ernst Röhm, a devenit, potrivit Wikipedia, „primul politician homosexual cunoscut” din Germania (asta dacă ignorăm toate cele aflate în timpul afacerii Eulenburg, evident), fiind expus ca atare în presa anti-nazistă în 1931-1932.
Cu toate încercările inițiale ale lui Hitler de a-l proteja, Röhm a devenit o mare problemă de imagine pentru naziști, așa că a fost ucis în vara lui 1934, în așa-zisa „Noapte a cuțitelor lungi” – o operațiune de purgă ordonată de Hitler.
Alți copii din aceste grupuri au fost trimiși în Polonia, ca vârf de lance al colonizării „ariene”, sau în Rusia – carne de tun pentru frontul de est. Cei considerați iremediabil „antisociali” au fost trimiși în lagărele de concentrare.
Povestea va continua în Partea a II-a
Misterul matematic pandeste pe vrajitorii algebrici si ii indeamna sa ramana inchisi dincolo de formulele de calcul.
Florin Smarandache este o rarisima exceptie, reusind sa fie un ermetic perfect si totuti teribil de eluziv.
Este oare o lipsa de curaj de a te inregimenta sau de a te pune in spatele unei etichete sau o demonstratie de labilitate pe care unii o vad ca o lasitate necesara trecerii Rubiconului.
L-am intalnit pe domnul Smarandache intr-o dubioasa propunere de Premiul Nobel de catre un dubios academician de Dambovita cu iz de Ialomita: https://ioncoja.ro/florentin-smarandache-faceti-cunostinta
Dar iata-l cum se prezinta singur in Revista Artemis:
https://www.art-emis.ro/analize/sistemul-de-gandire-multialist-eseu-filosofic
Sistemul de gândire multialist – Eseu filosofic
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache, S.U.A. 17 Octombrie 2024
Florentin Smarandache
Introducere
Multiple interacțiuni ocazionale cu colegi extra-occidentali din mediul academic ne-au deschis ochii în ultimele două decenii la teme care – cu câteva excepții notabile de specialiști dedicați și imparțiali – sunt abordate superficial în spațiul academic din ceea ce numim încă Occident. În lumea occidentală, unele idei, principii și acțiuni estice rămân neînțelese sau greșit judecate, deoarece avem o obstinație de a le adapta fără nuanțe, cu un reflex etichetard inconturnabil, în metodele noastre unice de gândire. Vizitele frecvente pe care le-am făcut în lumea extra-occidentală, la conferințe internaționale și seminarii științifice, sau cercetările post-doctorale în domeniul matematicii aplicate și tehnologiei, ne-au oferit un contact nemijlocit cu aceste culturi diverse, permițându-ne să ne îmbunătățim înțelegerea sistemelor lor de gândire și rezultând în multe jurnale de călătorie despre obiceiurile, religiile, filosofia, istoria, geografia și viața lor.
Zoroastrismul ne servește drept ilustrare a acestei șovăieli doctrinare occidentale. Aspectele sale oarecum paradoxale încântă majoritatea observatorilor occidentali, făcându-i cel mai adesea confuzi atunci când încearcă să clasifice această religie în cadrul sistemelor monoteiste, dualiste sau pluraliste. Totuși, impunerea conceptelor a căror semnificație originară vizează alte doctrine nu va reuși să definească cât de cât complet această religie. Mai degrabă decât să subliniem trăsături monoteiste sau politeiste, sau chiar trăsăturile neutrosofice – așa cum am făcut într-unul din scilog-urile mele (Smarandache, 2023, 84 și urm.) -, nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale?
Alternativ, putem privi în filosofia occidentală la monismul neutral, care – pentru a spune simplist – susține că mintea și corpul nu sunt două entități distincte, ci sunt compuse din același “materie” neutră, sau ca o margine fluidă (indeterminată) între non-fizic și fizic (Smarandache 2023c). În acest sens, David Hume a propus „impresiile” sau „percepțiile” ca realități primare ale experienței, în timp ce William James a considerat că materialul neutru este o “confuzie zgomotoasă și tumultoasă” numită „experiență pură”, iar Bertrand Russell, mai aproape de timpurile noastre, a făcut referire la entitățile neutre ca „sensibilia”. Monismul neutral[1] este de fapt pluralist, în sensul că recunoaște existența mai multor astfel de elemente (spre deosebe de monismul metafizic), dar este monist în sensul că susține că elementele fundamentale ale universului sunt toate de același tip (împotriva dualismului minte-corp). Deoarece nu ne încadrăm strict în categoria monismului, acceptând neutralități sau indeterminări – nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale?
În continuare, vom oferi câteva exemple suplimentare de acest tip; cititorii pot adăuga propriile lor exemple pentru a completa imaginea. Exemplele nu sunt limitative, dar întrebarea persistă: nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale? Se întâmpla să citim un studiu recent al lui Ethan Brauer când schița unui răspuns la întrebarea de mai sus s-a conturat de la sine pe hârtie. Lucrarea extinsă a lui Brauer abordează un subiect complet diferit și îngust, dar care poate fi extins din sfera sa limitată – analiza modală a infinitului potențial. Brauer a extins o teorie a aritmeticii clasice de ordinul al doilea pentru a include (intrinsec) axiome bine fundamentate pentru „secvențe fără lege” (lawless sequences)[2]. Secvențele de alegere liberă sunt centrale pentru teoria intuționistă a continuum-ului, dar, de vreme ce teoremele analizei intuționiste sfidează analiza clasică, mulți matematicieni resping conceptul. (Brauer 2023) Mutatis mutandis, căutarea noastră este similară.
Sisteme UniPolare, BiPolare, TriPolare, PluriPolare și, generalizând, Sisteme MultiPolare. Definiții și exemple
În această secțiune, vom analiza definițiile și semnificațiile sistemelor fundamentale de organizare a gândirii occidentale și le vom exemplifica, incluzând scenarii din doctrinele estice.
Monismul: totul este unu
Monismul este o filozofie și o doctrină metafizică care postulează o singură realitate ultimă și coerentă. Universul este compus dintr-o singură „idee” sau „substanță” generală, sau o singură zeitate ultimă, . Totul este doar o manifestare a acestei singure realități/substanțe/zeitate. Acesta este un Sistem UniPolar, adică: = ∞, unde este o „idee”, o „substanță”, etc., iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”. Școlile de filozofie moniste susțin că fie totul este material (materialism), fie totul este mental (idealism), și abolesc distincția dintre corp și minte în favoarea explicării tuturor fenomenelor ca expresii ale unui singur principiu unificator[3].
Christian Wolff a creat termenul „monism” în secolul al XVIII-lea în lucrarea sa „Gânduri raționale” [Logica germană] (1728): „trebuie să admitem o Singură Ființă necesară și auto-existentă” (Wolff, 1770). Wolff aprofundează legătura minte-corp în „Psychologia Rationalis” (1734). El crede în validitatea monadologiei leibniziene, dar aplicată doar ideilor, respingând panpsihismul monistic care este central în metafizica lui Leibniz[4]. În Hinduism, ideea de Brahman – realitatea ultimă sau puterea cosmică supremă — este adesea asociată cu monismul. Majoritatea hindușilor urmează principiile monastice și consideră că „Brahman este totul și totul este Brahman”[5]. Filosofia Advaita Vedānta, care este considerată un fel de non-dualism absolut, reflectă de asemenea acest punct de vedere.
Într-o simplificare accesibilă, monismul poate fi redus la două tipuri: un monism substanțial, întâlnit în religii precum Budismul și Hinduismul, în Est, sau la filosofi precum Spinoza, în Vest, și un monism atributiv, cu subtipuri precum idealismul, fizicalismul sau monismul neutral. Primul reduce realitatea la o singură substanță sau afirmă că lumea este variată doar pentru că această singură substanță există în forme multiple, în timp ce al doilea susține că există o categorie unică a ființei care cuprinde o mare pluralitate de obiecte sau substanțe distincte.
În ciuda faptului că este esențialmente monistic, monismul atributiv pare a fi mai degrabă pluralist, în timp ce monismul substanțial este puternic opus pluralismului. Întrucât reduce cosmosul fizic la un singur principiu, panteismul este similar cu monismul: „Panteiștii sunt moniști” (Owen, 1971, 65), chiar dacă zeitatea panteistă este imperfectă, expansivă și continuu creatoare; sau chiar extinzându-se dincolo de spațiu și timp în panenteism – o concepție despre Dumnezeu prezentă și în unele confesiuni creștine -, depășind astfel simplificarea atribuției monistice.
Dualismul: totul este doi
Dualismul explică lumea (sau realitatea) prin două principii fundamentale, diametral opuse și ireductibile. În religie, se referă în general la convingerea că universul a fost creat de două forțe ultime antagoniste – zeități sau grupuri de ființe angelice sau demonice. Deoarece dualismul este un sistem format din două părți contrastante, acesta este un Sistem BiPolar: + = ∞, unde este o „idee”, o „substanță”, etc., este opusul sau negarea sa, iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”.
Probabil că nu am greși dacă am afirma că acest sistem a fost, de-a lungul vremii, o viziune dominantă în gândirea occidentală, cu Descartes și Hegel fiind primele două figuri care vin în minte, completate de dualismul cognitiv al lui Kant, care a făcut distincția între facultățile de sensibilitate și de înțelegere. Exemple de dualism epistemologic includ ființa și gândirea, subiectul și obiectul; iar, pe de altă parte, exemple de dualism metafizic sunt materia și spiritul, corpul și mintea, binele și răul.
Privind spre Est, observăm că majoritatea istoricilor religiilor folosesc religia iraniană antică, Zoroastrismul, ca un caz clar de dualism eshatologic, susținând că se bazează pe două principii conflictuale: Ahura Mazda, zeitatea luminii și adevărului, și Angra Mainyu, dușmanul distrugător. Un conflict continuu există între domeniul spiritual al luminii și domeniul material al întunericului și în concepția Maniheismului, religie iraniană antică. În plus, după cum spune și numele său, dvaita – cuvântul sanscrit dvaita înseamnă de fapt „dualism” (Flood, 1996, 245) – este o școală dualistă de Vedanta, care afirmă că există o separare veșnică între sinele particular și absolutul suprem, spre deosebire de filosofia advaita (non-dualistă). Deși dvaita este dualistă în acest sens, a propus un Dumnezeu autonom numit Vishnu ca stăpân al entităților independente și separate de materie și suflet. Mai specific, dvaita a recunoscut trei entități absolute și etern existente: Dumnezeu, sufletele (atman) și substanța primordială (prakriti).
Trialismul: totul este trei
Trialismul a fost introdus în filozofie de John Cottingham ca “o grupare a trei noțiuni” (Cottingham, 1985, 219), o perspectivă alternativă la dualismul lui Descartes, cu adăugarea senzației alături de minte și corp: „Se dovedește că există trăsături care aparțin doar minții, trăsături care aparțin doar corpului și ceea ce poate fi numit trăsături hibride – trăsături care aparțin omului în calitatea sa de ființă întrupată” (Ibidem; vezi și Cottingham, 2021). Trialismul este astfel un sistem format din trei părți contrastante sau complet diferite, iar, similar, trihotomia este o împărțire a trei opoziții două câte două.
Un sistem cu trei poli a fost, de asemenea, propus în neutrosofie (Smarandache 1995, 2013), care funcționează cu trei opoziții independente, aflate în echilibru: , și , denumite Triadă Neutrosofică. Toate „ideile” sunt considerate împreună cu opozițiile sau negațiile lor și gama de neutralități dintre ele, în timp ce este termenul colectiv pentru ideile și . În neutrosofie, cei trei poli pot fi fluizi doi câte doi. Echilibrul dintre și se bazează pe . Cu alte cuvinte, este imaginat ca o zonă tampon între și : Mutând spre stânga sau spre dreapta, adică dacă partea de neutralitate/indeterminare este împinsă spre sau spre (gradul de indeterminare crește), atunci unul dintre ele devine mai puternic (având mai puțină indeterminare), iar echilibrul devine dezechilibru:
Pe baza neutrosofiei, Sistemul TriPolar asociat poate fi descris astfel: + + = ∞, unde este o “idee”, o „substanță”, etc., este opusul sau negarea sa, este gama de neutralități între ele, iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”.
Subliniem că neutrosofia este o extensie atât a filozofiei antice chineze Yin-Yang, cât și a dialecticii (Smarandache 2013), și amintim că trialismul a fost asociat și cu creștinismul, de exemplu, pentru că susține că ființele umane sunt compuse din trei esențe separate: un corp, un suflet și un spirit.
Pluralismul: totul este plural
Pluralismul este o viziune asupra pluralității, utilizată în filozofie pentru a contrasta cu monismul (ideea că totul este unul), cu dualismul (ideea că totul este doi) și, discutabil, cu trialismul (ideea că totul este trei). Pluralismul poate fi definit ca un sistem în care coexistă mai mult de două (discutabil trei) grupuri, principii, stări, idei etc. Acesta este un Sistem PluriPolar: = ∞, unde înseamnă mai mult de două (discutabil trei) „idei”, etc., iar ‘∞’ denotă „lumea”, „realitatea”, „totul”.
În metafizică, pluralismul este ideea că realitatea este de fapt compusă dintr-o varietate de substanțe naturale, în timp ce în ontologie conceptul descrie diverse forme, tipuri sau moduri de existență.
Budismul este dat ca exemplu de religie pluralistă. Multe tradiții budiste nu proclamă existența unui singur adevăr absolut, ci recunosc validitatea mai multor căi către iluminare, promovând dialogul și înțelegerea cu persoane de alte credințe.
Un alt exemplu ar putea fi Credința Bahá’í, care susține că toate credințele majore au aceeași bază spirituală, provin din aceeași sursă divină (Dumnezeu) și diferă doar în învățăturile lor sociale, după necesitățile epocilor în care au fost revelate.
MultiAlismul: totul este deschis
Din scurta evaluare precedentă, se observă, fără a intra în profunzimea sistemelor de bază pe care le-am discutat, că este dificil să includem strict și exclusiv unele doctrine non-occidentale (sau chiar occidentale!) într-un grup sau altul. În anumite doctrine, ideologii sau idei se recunosc componente din diferite sisteme. Unele credințe sunt clasificate ca moniste, dar conțin clar și componente de pluralism; altele, pe de altă parte, sunt clasificate ca non-dualiste, dar nu pot fi clasificate strict ca sisteme UniPolare sau PluriPolare. Nici conceptul de non-dualitate, un fir comun în Taoism, în Budismul de tip Mahayana sau Advaita Vedanta (Loy, 1998), nu este suficient, fiind un concept destul de vag, care ar putea include în cele din urmă orice nu se încadrează într-un sistem de gândire BiPolar, indiferent de distincții sau mutații.
Numeroase școli de gândire au examinat extensiv dinamica dintre opozițiile și . Aceste concepte sunt cunoscute sub diverse denumiri: dialectică, Yin-Yang, maniheism, dualism, Dharma-Adharma și multe altele. Totuși, partea neutră (sau indeterminată) () dintre aceste opoziții a fost mai degrabă ignorată sau retractată. Neutrul sau indeterminatul, așa cum am subliniat în studiile mele de teorie neutrosofică (Smarandache 2002, 2013), intervine de obicei în dinamica (sau conflictele) dintre părți, înclinând balanța într-o direcție sau alta. Granițele dintre opoziții pot fi ori fluide (când există o oarecare suprapunere sau o parte indeterminată/neutră între opuși), ori rigide (când și sunt clar separate).
În ocazionalism, de exemplu, Dumnezeu este un element neutru (1>) între minte (1>) și corp (1>), ca un caz particular, adică unde există o singură dinamică, între 1> și 1> (o singură triadă neutrosofică). În MultiAlism, există dinamici între multe triade neutrosofice: (1>, 1>, 1>), (2>, 2>, 2>), … ; și așa mai departe.
Prin convenție, folosim prefixul „pluri” atunci când vorbim despre elementele unui singur sistem și „multi” atunci când vorbim despre elementele mai multor sisteme. Prin urmare, Sistemul PluriPolar acceptă (și se ocupă de) dinamica opozițiilor, dar nu (de) neutralitățile sau indeterminările dintre acestea: + = ∞.
Această observație simplă a stârnit ideea unui construct generalizator și integrativ în care să fie acomodate teoriile care combină părți din mai multe sisteme. Denumim, în mod nepretențios, acest construct „multialism” și îl diferențiem clar de ‘pluralism’, numind sistemul asociat „sistem multialist”, concepându-l ca un „Sistem MultiPolar” care acceptă (și este deschis la) combinații de opoziții și neutralități (indeterminări), e.g.: + + = ∞.
Sistemul MultiPolar acceptă (și se ocupă de) neutralitățile și indeterminările dintre opoziții, dar nu este neapărat să le și conțină. Astfel, Sistemul MultiPolar este o extensie a Sistemului PluriPolar. Să testăm două exemple din religie înainte de a reveni cu studii mai aprofundate în lucrări ulterioare.
Zoroastrismul
Zoroastrismul oferă o imagine perplexă a unei religii a cărei adepți venerează mai multe ființe sacre, numite yazatas, pe lângă o singură zeitate, Ahura Mazda (sau Ohrmazd în persana mijlocie)[6]. (Despre starea și perspectivele studiului acestei religii, o lectură obligatorie este Stausberg, 2008). Acești yazatas[7] – care amintesc într-un fel de zeii tutelari romani Lares[8] – includ obiecte sau fenomene naturale (pământ, apă, vânt, soare, lună etc.). Alte zeități individuale își manifestă prezența, printre care Anahita (fertilitatea), Armaiti (gândirea corectă), Ai (răsplata) sau Rasnu (‘justiția’). În plus, Ahura Mazda se confruntă cu o puternică opoziție din partea personificării răului, Ahreman – în persana mijlocie (sau Angra Mainyu în avestană). Scopul său unic este să distrugă lumea bună a lui Ohrmazd. Aceasta face ca Zoroastrismul, după Hintze, să fie atât dualist, politeist, cât și monoteist (un “mixt de trăsături aparent monoteiste, politeiste și dualiste”, Hintze, 2014, 225 și urm.), într-o încercare de a pune capăt dezbaterilor din literatura de specialitate care au variat de la definirea Zoroastrismului ca un „monoteism dualist” (Gnoli, 1994, 480) până la un „dualism monoteist” (Schwartz, 2002, 64). La acestea se adaugă interpretările existenței unei Triade Divine sau a unei triade dialogice în Zoroastrism: „Zeitatea nu este monadică, ci o triadă dialogică (și pot exista și alte aspecte) care există în relație” (Louchakova-Schwartz, 2018, 481). În plus, să observăm caracteristicile neutrosofice evidente ale yazatas: echilibrul între bine și rău se înclină în funcție de acțiunile lor (neutrosofice) (vezi supra, 2.3).
În abordarea noastră, aceste caracteristici fac ca Zoroastrismul să fie o religie multialistă, incluzând elemente din toate sistemele de bază: [Ohrmazd] + [zeități] + [acțiuni ale yazatas] + [Ahreman] = ∞.
Vedanta și școlilele neo-Vedanta
Alte exemple de multialism derivă din interpretările diferite ale Vedantei. În mod independent, școlile Vedanta pot părea complet distincte din cauza discrepanțelor semnificative în ontologie, soteriologie și epistemologie. Să amintim principalele școli de Vedanta și interpretările lor: Advaita (non-dualism), Dvaitadvaita (diferență și non-diferență), Vishishtadvaita (non-dualism calificat), Dvaita (dualism), Suddhadvaita (non-dualism pur), Achintya-Bheda-Abheda (diferență și non-diferență ireconciliabile) (Isaeva, 1992; Clooney, 1993).
Apropiindu-ne de zilele noastre, dezvoltările moderne (așa-numitele școli neo-Vedanta) au propagat ideea că divinul, absolutul, există în toate ființele umane. Acceptarea mai multor tipuri de cult este o componentă cheie a filozofiei lui Swami Vivekananda, un exponent neo-Vedanta, care subliniază ideea de acceptare, mai degrabă decât toleranță. Această școală neo-Vedanta consideră că niciun alt tip de cult nu este incorect. Viața este o călătorie de căutare de la un adevăr la altul, de la un adevăr mai mic la unul mai mare. Adevărul nu este proprietatea nimănui, iar natura tuturor sufletelor este adevărul. De fapt, Vivekananda „reconcilează Dvaita sau dualismul și Advaita sau non-dualismul” (Sooklal, 1993, 48).
După Vivekananda, omul perfect deține și stăpânește componente ale filozofiei, misticismului, pasiunii și acțiunii în măsura potrivită pentru a crea un întreg armonios echilibrat (Ibidem, 42). Așadar, aceste componente ar trebui să existe într-un mod echilibrat (și, astfel, neutrosofic) mai degrabă decât doar în pluralitatea lor, și totuși fiind manifestări monistice ale unuia, adică: + + , ceea ce ne face să o considerăm o doctrină multialistă.
Concluzii
Ca o extensie a conceptelor de „pluralism”, „neutrosofie”, „neutrosofie rafinată”, „mulțime neutrosofică rafinată”, „mulțime multi-neutrosofică” și „plitogenie” (Smarandache 2002, 2013, 2017, 2019, 2021, 2023a, 2023b, 2023c), am introdus în acest scurt articol conceptul de MultiAlism, căruia îi corespunde un sistem de gândire MultiPolar. Un avantaj posibil al acestui sistem ar putea fi eliberarea altor sisteme, în special a sistemului PluriPolar, de ambiguități, unde elementele plurale – mai mult sau mai puțin egale – coexistă sau sunt tolerate și conțin și opozițiile lor, dar nu neutralitățile sau indeterminările dintre ele; în timp ce sistemul MultiPolar este deschis pentru a accepta, în combinații și mutații variate, opozițiile și neutralitățile sau indeterminările dintre ele, din mai multe sisteme. Cu alte cuvinte, sistemele UniPolare, BiPolare, TriPolare și PluriPolare sunt sisteme uni-valente (unul le exclude pe celelalte), în timp ce Sistemul MultiPolar este un sistem multi-valent (în care sunt incluse mai multe sisteme) și acceptă neutralități și indeterminări între opoziții.
Bibliografie
– Brauer, Ethan (2023). A Classical Modal Theory of Lawless Sequences. Bulletin of Symbolic Logic 29 (3):406-452. JSTOR, https://www.jstor.org/stable/27253534. Accesat: 23 decembrie 2023.
– Clooney, Francis Xavier (1993). Theology after Vedānta: An experiment in comparative theology. SUNY series, toward a comparative philosophy of religions. Albany: State University of New York Press.
– Cottingham, J. (1985). Cartesian Trialism. Mind, 94(374), 218–230. http://www.jstor.org/stable/2254747. Accesat: 20 decembrie 2023.
– Cottingham, J. (2021). ‘Swinburne’s hyper-Cartesian dualism’. În: M. Iwanicki (ed.), ‘Symposium on Richard Swinburne’s Are We Souls or Bodies? with replies by the author’, Roczniki Filozoficzne, LXIX(1), 21-29.
– Flood, Gavin (1996). An Introduction to Hinduism. Cambridge: Cambridge University Press.
– Gnoli, Gh. (1994). Le religioni dell’Iran antico e Zoroastro. În: G. Filoramo (ed.), Storia delle religioni, vol. I: Le religioni antiche. Roma & Bari: Laterza, pp. 455-498.
– Hintze, A. (2014). Monotheism the Zoroastrian Way. Journal of the Royal Asiatic Society, 24(2), 225–249. http://www.jstor.org/stable/43307294. Accesat: 16 decembrie 2023.
– Isaeva, N. V. (1992). Shankara and Indian Philosophy. SUNY series in religious studies. Albany, NY: State University of New York Press.
– James, William (1890). The Principles of Psychology. New York, Henry Holt and Company.
– Louchakova-Schwartz, Olga (2018). Intersubjectivity and Multiple Realities in Zarathushtra ‘s Gathas. Open Theology, 4(1), 471-488. https://doi.org/10.1515/opth-2018-0036
– Loy, David (1998). Nonduality: A Study in Comparative Philosophy. New Jersey: Humanities Press.
– Owen, H. P. (1971). Concepts of Deity. London: Macmillan, 1971.
– Sooklal, Anil (1993). The Neo-Vedanta Philosophy of Swami Vivekananda. Nidan, 5, 33-50.
– Schwartz, Martin (2002). How Zarathushtra Generated the Gathic Corpus: Inner-textual and Intertextual Composition. Bulletin of the Asia Institute, 16, 53–64. http://www.jstor.org/stable/24049159. Accesat: 13 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2002). Neutrosophy, A New Branch of Philosophy. Multiple Valued Logic / An International Journal, 3: 297-384. https://digitalrepository.unm.edu/math_fsp/24. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2013). n-Valued Refined Neutrosophic Logic and Its Applications to Physics Progress in Physics, 4, 143-146, 2013, https://fs.unm.edu/RefinedNeutrosophicSet.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2017). Plithogeny, Plithogenic Set, Logic, Probability, and Statistics, 143 p., Pons, Brussels, Belgium, https://fs.unm.edu/Plithogeny.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2019). Neutrosophic Set is a Generalization of Intuitionistic Fuzzy Set, Inconsistent Intuitionistic Fuzzy Set (Picture Fuzzy Set, Ternary Fuzzy Set), Pythagorean Fuzzy Set (Atanassov’s Intuitionistic Fuzzy Set of second type), q-Rung Orthopair Fuzzy Set, Spherical Fuzzy Set, and n-HyperSpherical Fuzzy Set, while Neutrosophication is a Generalization of Regret Theory, Grey System Theory, and Three-Ways Decision (revisited), Journal of New Theory 29 (2019) 01-35; arXiv, Cornell University, New York City, NY, USA, pp. 1-50, 17-29, November 2019, https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1911/1911.07333.pdf ; University of New Mexico, Albuquerque, USA, Digital Repository, pp. 1-50, https://digitalrepository.unm.edu/math_fsp/21, https://fs.unm.edu/Raspunsatan.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2021). Introduction to Plithogenic Logic as generalization of MultiVariate Logic. Neutrosophic Sets and Systems 45 (1):1-7, https://fs.unm.edu/NSS/IntroductionPlithogenicLogic1.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023a). Nidus idearum. Scilogs, XII: seed & heed. Exchanging ideas with Pritpal Singh, Mohamed Abobala, Muhammad Aslam, Ervin Goldfain, Dmitri Rabounski, Victor Christianto, Steven Crothers, Jean Dezert, Tomasz Witczak. Miami, Florida, USA: Global Knowledge, https://fs.unm.edu/NidusIdearum12.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023b). Introduction to the MultiNeutrosophic Set. Neutrosophic Sets and Systems, 61, 89-99. DOI: 10.5281/zenodo.10428599, https://fs.unm.edu/NSS/MultiNeutrosophicSet.pdf. Accesat: 2 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023c). The Fluid Margin between Physical Causal Closure and Non-Physical Causal Closure, extended to The Neutrosophic Causal Closure Principle. Qeios ID: 5BRKC7, London, 1-4, November 22, https://fs.unm.edu/ScArt/FluidMargin.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.- Stausberg, M. (2008). On the State and Prospects of the Study of Zoroastrianism. Numen, 55(5), 561– 600. http://www.jstor.org/stable/27643340. Accesat: 15 decembrie 2023. – Tanabe, Juichiro. (2016) Buddhism and Peace Theory: Exploring a Buddhist Inner Peace. International Journal of Peace Studies, 21(2), 1-14. https://www3.gmu.edu/programs/icar/ijps/vol21_2/Tanabe%20FINAL.pdf. Accesat: 17 decembrie 2023.
– Wolff, Christian. Vernünfftige Gedancken von den Kräfften des menschlichen Verstandes & ihrem richtigen Gebrauche in Erkäntnis der Wahrheit. Halle: Renger, 1713; reprinted in Christian Wolff, Gesammelte Werke. Edited and complied by J. Ecole, J. E. Hofmann, M. Thomann and H. W. Arndt, Volume 1. Hildesheim: Georg Olms Verlagsbuchhandlung: 1965. — traducere în engleză: “Preliminary Discourse Concerning Philosophy.” În: Logic, or Rational Thoughts on the Powers of the Human Understanding with their Use and Application in the Knowledge and Search of Truth [German Logic]. London: Printed for L. Hawes, W. Clarke, and R. Collins, 1770, pp. 1–8. Online: https://hdl.handle.net/2027/pst.000003010372. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Wolff, Christian. Psychologia rationalis, methodo scientifica pertractata, qua ea, quae de anima humana indubia experientiae fide innotescunt, per essentiam et naturam animae explicantur. 2nd ed.; Francofurti & Lipsiae: officina libraria Rengeriana, 1740; 1st ed., 1734.
––––––––––––––
[1] Griffin, N. (1998). ‘Neutral monism’. În: The Routledge Encyclopedia of Philosophy. Taylor and Francis. Online: https://www.rep.routledge.com/articles/thematic/neutral-monism/v-1. Accesat: 23 decembrie 2023.
[2] Care l-a condus pe Brauer la o teorie numită MCLS.
[3] O’Conaill, D.(2019). ‘Monism.’ În: The Routledge Encyclopedia of Philosophy. Taylor and Francis. Online: https://www.rep.routledge.com/articles/thematic/monism/v-2. Accesat: 21 decembrie 2023.
[4] Hettche, Matt and Corey Dyck, ‘Christian Wolff’. În: The Stanford Encyclopedia of Philosophy (2019), Edward N. Zalta (ed.). Online: https://plato.stanford.edu/archives/win2019/entries/wolff-christian. Accesat: 17 decembrie 2023.
[5] Leeming, D.A. (2014). ‘Brahman.’ În: Leeming, D.A. (eds) Encyclopedia of Psychology and Religion. Springer, Boston, MA. Online: https://doi.org/10.1007/978-1-4614-6086-2_9052. Accesat: 16 decembrie 2023.
Urmariti filmul, are si subtitrare in romana.
https://www.lookmovie2.to/movies/play/1710013335-what-is-a-womanij-2022#