| OPERA ITALIANĂ SI REVOLUTIA – Continuare la OPERA ITALIANĂ ȘI CENZURA – https://ioncoja.ro/opera-italiana-si-cenzura De CD Opera „Nunta lui Figaro” de Mozart a fost interpretată pentru prima dată în 1786. Înainte de Mozart, opera era văzută ca o formă de divertisment[bufă] exclusiv pentru clasele superioare. Acest lucru era valabil nu numai pentru cei care mergeau să o vadă, ci și prin personajele sale dramatice – personajele care erau prezentate pe scenă și, în special, protagoniștii. Odată cu Nunta lui Figaro (Le Nozze di Figaro – titlul său original italian) în 1786, totul s-a schimbat. Încă un punct de plecare al acestei opere a fost subversiv. Piesa lui Beaumarchais, pe care Mozart și-a bazat opera, înfățișa nobilimea feudală ca fiind tipuri degenerate, lascive și depravate. La acea vreme, o asemenea caracterizare era considerată periculos de revoluționară. În cele din urmă, a fost pusă pe scenă, iar prima sa reprezentație la Paris a fost atât de aglomerată încât trei persoane au fost călcate în picioare si au murit. Acest mic incident este o indicație clară a efervescenței care se acumula în societatea franceză la acea vreme. Doar cinci ani mai târziu, Bastilia a fost luată cu asalt. Mulți dintre acei patroni bogați ai artelor care au fost prezenți la prima reprezentație publică a piesei lui Beaumarchais în 1784 și care au râs sau au huiduit în funcție de preferințele lor artistice sau politice, au sfârșit sub ghilotină. Acesta a fost destinul istoric al unei piese pe care Napoleon a descris-o mai târziu drept „Revoluția în acțiune”. Desigur, există întotdeauna pericolul de a interpreta prea mult operele scrise în anii premergători Revoluției Franceze sau oricărui eveniment similar. Dar implicațiile sunt cu siguranță prea clare pentru a fi produsul unei simple întâmplări. La rândul său, Mozart nu a fost un revoluționar în sens politic. Ci a fost copilul timpului său, un produs al Iluminismului care a reușit să reflecte perfect în arta sa climatul general al epocii în care a trăit. A fost cuprins de spiritul rebeliunii, perfect adaptat propriului său temperament. Aceasta, la rândul său, nu a fost o întâmplare. Decurgea din experiența sa personală de viață, care i-a lăsat o ură profundă față de nedreptate și o simpatie pentru cei defavorizați, luptând pentru drepturile sale, libertate sau simpla demnitate umană. Trăind la Viena la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mozart era foarte conștient de natura feudalismului și de caracterul elitei conducătoare. Cu greu putea să nu fie conștient de mesajul revoluționar al piesei lui Beaumarchais, care fusese interzisă de Iosif al II-lea, fratele Mariei Antoaneta. Iosif al II-lea era considerat un monarh relativ progresist pentru acele vremuri, în stilul lui Frederic cel Mare al Prusiei și al Ecaterinei cea Mare a Rusiei. A abolit iobăgia în ținuturile sale, a introdus dreptul la o relativă liberă exprimare și chiar a încercat să abolească unele privilegii ale nobilimii. Nu era neobișnuit să vezi nobili măturând străzile Vienei ca pedeapsă pentru o mică încălcare. De asemenea, s-a amestecat chiar și în cele mai banale aspecte ale vieții cotidiene, ca atunci când a adoptat o lege care interzicea femeilor să mai poarte corsete în ocazii publice. Mozart încercase să democratizeze opera scriind nu în italiană, ci în germană, de exemplu Die Entführung aus dem Serail – Răpirea din Serai. Dar oricată tolerantă ar fi dovedit Iosif al II-lea nu a putut permite operei sa fie cantată in limba germană, dar a permis cantarea in limba italiană. Influența limbii italiene era atât de mare, opera comică italiană era pe atunci la modă, încât Mozart a decis să-și scrie si noua operă în italiană, desi limba originalului era, desigur, franceza. Cealaltă capodoperă a lui Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, fusese deja transformată într-o operă, tot italiană și făcea furori. Mozart a decis deci să urmeze exemplul, cu o piesă care s-ar fi putut numi „Figaro ripostează”. Alegerea libretistului de către Mozart a fost una neobișnuită: Lorenzo Da Ponte era un evreu, dintr-un mediu libertin, prieten al lui Casanova. Nu era un libretist experimentat, totuși a terminat un libret remarcabil în doar șase săptămâni. Spiritul operei este transmis încă din primele măsuri ale uverturii – o lucrare care clocotește de viață și energie. Schimbările mercuriale din gândurile și sentimentele personajelor sunt transmise cu mare precizie de muzică. Într-un procedeu inedit, suntem cufundați direct în acțiune în scena de deschidere. Aici, pentru prima dată, suntem introduși în prezența, nu a zeilor sau zeițelor, sau a eroilor clasici, nimfelor și păstorilor, ci a unor bărbați și femei obișnuite: servitori domestici. Intrăm în camerele lor și vedem cum trăiesc, cum gândesc și cum simt. A fost prima dată când astfel de lucruri au fost arătate pe scenă. În această primă scenă, Figaro măsoară pentru un pat. Aceasta introduce deja tema centrală, deoarece patul în cauză este patul conjugal al lui Figaro. Tema este sexul. Semnificația constă în faptul că, în noaptea nunții, contele local intenționează să isi exercite dreptul feudal al seniorului: dreptul din prima noapte – dreptul unui lord de a avea relații sexuale cu o femeie aflată sub stăpânirea sa. Iar Figaro este hotărât să-l oprească. Aici, dreptul stăpânului se ciocnește direct cu dreptul servitorului. Este un conflict de voințe în care, în cele din urmă, servitorul câștigă. Ceea ce este contestat aici este puterea arbitrară a stăpanirii feudale. Figaro îl provoacă pe conte în celebra arie „Se vuol ballare, signor contino”, în primul act, care poate fi tradusă aproximativ astfel: Aria este aparent interpretată sub forma unui dans curtezan din secolul al XVIII-lea – menuetul. Dar esența muzicii este foarte diferită de menuetul obișnuit. Este o declarație agresivă, plină de amenințare și sfidare. Este o declarație de război a servitorului împotriva stăpânului său. În această competiție, nu există nicio îndoială care erau interesele lui Mozart. Aceasta era o societate feudală, dominată de ranguri înalte de nobili, de la marii stăpâni ai pământului până la micii proprietari locali de pământuri. Toți își exercitau tirania asupra maselor, nu doar asupra țăranilor care își cultivau pământurile. Acești nobili se comportau ca o rasă separată, superioară. Mozart însuși provenea din pătura mijlocie, respectabilă. Cu toate acestea, era doar un alt subaltern al plătitorilor săi, un fel de servitor superior, dar totuși un servitor. Când îl servea pe Arhiepiscopul de Salzburg, Mozart trebuia să mănânce la parter, sub scări, cu servitorii. Locul său era clar specificat – deasupra bucătarilor, dar sub valeții Arhiepiscopului. Când Mozart a decis să se mute la Viena și să părăsească serviciul arhiepiscopului, contele Arco, unul dintre acoliții arhiepiscopului și presupus prieten al lui Mozart, și-a demonstrat loialitatea față de șeful său lovindu-l pe compozitor cu un picior în fund. Acest incident arată foarte grafic relația dintre artist și oamenii bogați care îi cumpărau serviciile Astfel, ideea ca servitorul Figaro să preia controlul asupra stăpânului său trebuie să-l fi atras foarte mult lui Mozart. La Viena, Mozart a câștigat faimă și popularitate. În punctul culminant al carierei sale, a atins un anumit grad de confort și prestigiu. Dar amenințarea sărăciei și a datoriilor nu a fost niciodată departe. Mozart avea nevoie ca Figaro să aibă succes și a avut norocul că Joseph a fost de acord să-i permită să se joace opera in italiană. Mozart și Da Ponte erau amândoi străini clicii operei de la curte, atât de admirabil portretizați în piesa Amadeus a lui Peter Schaffer din 1979. Birocrații mărunți și mediocritățile de la curte au făcut tot posibilul să saboteze opera, dar aceasta a ajuns în cele din urmă pe scenă în mai 1786. Probabil a existat un element de calcul politic în acțiunile lui Joseph de a permite punerea în scenă a operei lui Mozart. La acea vreme, el se afla în conflict cu nobilimea din cauza plății impozitelor și a altor probleme financiare, iar scopurile sale erau potrivite pentru a prezenta nobilimea într-o lumină proastă. În cele din urmă, a fost atât de bine primită de publicul vienez încât, la a treia reprezentație, împăratul a trebuit să ordone o limită a numărului de bisuri. Cu toate acestea, au fost puse în scenă doar nouă reprezentații. În mod evident, puterile reale au realizat sensul subversiv intern al operei. Figaro este o comedie, dar cu un mesaj serios. Aici există comedie înaltă și farsă joasă, dar și momente de mare frumusețe și patos, ca în aria contesei de la începutul actului doi, „Porgi amor…”, unde ea deplânge pierderea iubirii soțului ei. Contele însuși este portretizat ca un tiran, deși cu această ocazie nu este capabil să-și exercite tirania. Aceasta este atât o acțiune socială, cât și una personală, exprimată prin tirania Contelui asupra femeilor. Motivul pentru care tirania Contelui îl dezamăgește, sugerează opera, este acela că este percepută ca fiind atât de arbitrară: nu este fondată pe rațiune și, prin urmare, nu are nici-un motivsă existe, așa cum ar fi spus Hegel. Dar același argument ar putea fi folosit împotriva Ancien Régime în întregime. Un regim social care a supraviețuit sieși, este în conflict cu sine însuși, nu are nicio rațiune să existe și trebuie înlăturat. Acesta a fost argumentul unor filosofi precum Hegel și logica și justificarea care stau la baza Revoluției Franceze. Este, de asemenea, omniprezent în paginile Nunții lui Figaro. După cum știm, există mai multe modalități de a lupta împotriva tiranilor. O modalitate – așa cum se arată în 1789-93 – era una capitală, să le tai capetele. La final, servitorilor li se permite să intre în salon și să danseze la nunta lui Figaro. Aici se schimbă starea de spirit. Masele apar ca protagoniști triumfători – nu figuri gri care pândesc în fundal, ci indivizi reali, vii, cu minți istete, caractere, sentimente și aspirații proprii. Imaginea acestor bărbați și femei dansând triumfător în salonul stăpanului este încărcată de semnificație istorică. Este atât o alegorie, cât și o anticipare muzicală a evenimentelor care au devenit realitate abia trei ani mai târziu. Nunta lui Figaro, cu melodiile sale atrăgătoare, umorul bun și subiectele controversate, a fost un mare succes. În zilele noastre, când este obișnuit să considerăm opera drept artă pentru elită, este dificil să ne dăm seama cât de populare erau aceste lucrări. Erau muzica pop a vremii. Cei care nu își permiteau să meargă la operă puteau avea acces la muzica ei prin aranjamente pentru fanfare, ce cantau in chioscurile din parcuri sau in pietele largi ale oraselor. La șase luni după prima sa reprezentație la Viena, în decembrie 1786, a fost interpretată la Praga, unde a avut un succes și mai mare. Mozart a fost îndemnat să vină și să vadă cu ochii lui cât de mult făcea furori această muzică – nu doar în operă, ci și ca muzică de dans în sălile de bal. Mozart i-a scris cu încântare unui prieten: „Aici nu se vorbește decât despre Figaro. Nu se joacă, nu se cântă și nu se fluieră nimic altceva decât d Figaro. Nicio operă nu este desenată precum Figaro. Nimic, nimic altceva decât Figaro.” Cealaltă capodoperă operatică a lui Mozart, Don Giovanni, al cărei libretist a fost tot Da Ponte, se bazează pe tema spaniolă a lui Don Juan. Versiunea originală a poveștii lui Don Juan apare în piesa de teatru El burlador de Sevilla y convidado de piedra – Escrocul din Sevilla și oaspetele de piatră, din 1630 de Tirso de Molina. Culorile întunecate ale acestei lucrări sunt evidente încă din primele măsuri prevestitoare și amenințătoare ale uverturii. Don Giovanni, la fel ca și Contele, este un dezmătat, dar este mult mai mult decât atât: este și un rebel care respinge toate normele sociale și morale. Există un element de anarhie care străbate această operă, o intuiție a prăbușirii ordinii sociale și morale existente. În mod semnificativ, chiar prima arie a Actului I este cântată de Leporello, servitorul lui Don Giovanni, care își blestemă soarta în timp ce așteaptă afară în frig, iar stăpânul său aleargă după o doamnă înăuntru. Mesajul ariei lui Leporello este subversiv politic – un apel la inversarea ordinii sociale: Rolul lui Leporello, vocea oamenilor de rând, a fost asemănat cu combinația lui Shakespeare de comedie de basm și dramă aristocratică înaltă, ca, de exemplu, în Henric al IV-lea, Partea întâi. Acest rol nu este deloc secundar, ci esențial pentru operă. În cele din urmă, Leporello supraviețuiește stăpânului său, care este în cele din urmă dus în flăcările iadului cu ajutorul unui misterios Oaspete de Piatră. După ce l-au adus pe Don Giovanni în fața justiției supreme și l-au condamnat la o pedeapsă veșnică, Mozart și Da Ponte elimină vaporii de sulf cu un sextet vioi și glumeț. În secolul al XIX-lea, cu pudicitatea sa ipocrită victoriană, Optimismul vesel al acestui sextet final a fost considerat de prost gust și adesea omis. Dar un spirit de veselie naturală caracterizează întotdeauna perspectiva maselor, chiar și în cele mai serioase lupte, iar Mozart a demonstrat un simț infailibil al naturii umane atunci când a terminat pe această notă. Actul întâi se deschide cu Leporello, servitorul, propunând, în esență, ca lumea să fie pusă cu susul în jos. La sfârșitul aceluiași act, Don Giovanni însuși propune un toast elaborat pentru libertate, care transmite cu acuratețe spiritul vremurilor. Personajul lui Don Giovanni însuși este complex și contradictoriu. Este o figură mult mai interesantă decât Contele din Figaro. Un aventurier, un dezmătat obișnuit să manipuleze oamenii după propriile capricii, este în același timp curajos personal. Într-un fel, Nunta lui Figaro se desparte atât de istorie, cât și de viața reală – dar doar relativ. În finalul din Actul IV, Contele și Contesa se împăcă, în timp ce Contele își recunoastepăcatele, se pocăiește. Apoi, toți se împăcă și cântă în armonie, iar astfel lucrarea se termină fericit. Dar esența comediei este să se termine fericit, altfel nu ar fi comedie. Și toată lumea știe că astfel de finaluri au puțin de-a face cu viața reală. Știm că reconcilierea temporară dintre clasele antagoniste nu poate dura, așa cum știm că Contele va continua să alerge după servitoare cât mai curând posibil. Fiecare luptă are momentele ei de răgaz temporar, așa cum fiecare război este întrerupt de încetări temporare ale focului. La începutul Revoluției Franceze – ca la începutul fiecărei revoluții – exista un sentiment general de euforie, o fraternizare a tuturor claselor în care chiar si regele și regina purtau cocarda tricoloră a revoluției. Dar, ca toate visele, s-a dizolvat în lumina rece a zilei. Revoluția Franceză a început acolo unde a rămas Figaro, dar nu s-a oprit aici. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor dramatice din 1798-1793 a lăsat în urmă toate iluziile, lumea veche s-a prăbușit, desi se ispăsise, maturată de stafia criminală care a dispărut misterios din paginile istoriei. Drumul către revoluție a fost pregătit prin încercări de reformă. Acest fenomen se repetă frecvent în istoria revoluțiilor și a fost bine documentat de Alexis de Toqueville în celebra sa lucrare „Ancien Régime et la Revolution Française”. Pe mormântul lui Iosif există o inscripție patetică compusă chiar de împărat: „Aici se odihnește prințul ale cărui intenții au fost bune, dar care a avut nenorocul să-și vadă toate planurile eșuate.” Mozart a murit în 1791, aparent în urma unei epidemii, și a fost înmormântat, conform unuia dintre numeroasele edicte mărunte ale lui Joseph, în afara zidurilor orașului, într-un mormânt nemarcat, pe care nimeni nu a reușit să-l identifice. Atlanta 25/05/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
„PROMOȚIILE EPSTEIN” ȘI „PROMOȚIILE SOROS”
De CD
Intelepciunea talmudică ne invață că nu trebuie să-ti pui ouăle intr-un singur cos ci in două sau mai multe – diversificarea depozitelor si a investitiilor.
In general in acest joc al diversificarii sunt vizibile, pentru cei care vor să vadă, cel putin două capete ale aceleasi politici si aceste două sunt aparent antagoniste, concurente si alternativ dominante. Se joacă cel puțin la două capete fără a-si pune pielea in joc.
Si cum elitele au in fată frontmenii de carton acesti frontmeni/paiate provin din cele două capete antagoniste, pentru distractie, dezorientare si diversificare. Nu se stie care va putea păcăli mai bine pe acei gură cască ce vizionează activ jocul teatrului de păpusi/paiate.
Imediat dupa 1990, “Căderea Zidului Berlinului” in “vacuumul” din estul geografic au aparut apostolii lui Soros si chiar el in persoană care au dat foi de parcurs, fonduri si amenintări subversive serviciilor să joace pe partea lor. Dar ei au trecut rapid si la racolarea studentilor avuti in vedere incă dinainte de Căderea Zidului si verificati, pentru ai inscrie la universitătile Soros, o scoală după tipicul universitătii Rhodes ce se dovedise de succes, vezi Bill Clinton.
Azi in lume in peste 100 de tări guvernează promotiile Soros, circa 2000 de absolventi, dar asa cum am aflat mai tarziu si multi din promotiile Epstein.
Promotiile Epstein nu sunt absolventii unor cursuri rhodesiene de administratie colonială ci sunt studenti care si-au dovedit viciile si apucaturile imorale, trădalnice si criminale care ii fac apti santajului si manipulării precise.
Despre universitătile Soros si promotiile lor stim mai multe, s-a mers in grabă si descoperit si nici nu mai conta secretismul in lipsa unei concurente reale.
Dosarele Epstein ne oferă ceva neobișnuit. Niciodată înainte nu am avut o astfel de perspectivă, deși parțială și inegală, asupra mecanismelor interne ale manevrelor elitei financiare.
Documentele Panama, divulgate în 2016, și Documentele Paradise, un an mai târziu, ne-au oferit o privire. Am văzut cum elitele lumii își strecoară în secret banii peste granițe și pe insule minuscule, unde pot evita impozitele și controlul.
Ocazional, zărim vasta ușă rotativă care îi mătură pe oameni între locuri de muncă guvernamentale și sectorul privat. Această practică este atât de comună încât nimeni nu încearcă nici măcar să o păstreze secretă. Este o conexiune acceptată între elite și executantii ordinelor lor, politicienii.
Ca studiu de caz, este Marea Britanie. În ultimii ani, scandalul Spycops, cazul Jimmy Savile, înlăturarea guvernului Liz Truss și amenințările făcute de generalii în serviciu că nu se vor supune unui guvern Corbyn, toate au luminat oarecum camerele întunecate locuite de elite.
Dar acestea sunt cazuri individuale. Semnificația dosarelor Epstein constă în faptul că dezvăluie procesul ca un întreg continuu, interconectat. Ne arată țesătura socială prin care se mișcă bogăția și puterea.
Dacă Marx a explicat în Manifestul Comunist cum societatea capitalistă este împărțită în clase reciproc antagoniste, iată că elitele financiare manate de o filozofie mai pragmatică, progresistă, popperiană, depăsete materialismul si face un joc la două sau mai multe capete, tot antagoniste pentru a-și păstra dominația.
În acest context al luptei de clasă, Marx și Engels și-au dezvoltat teoria despre stat fără ai arăta pe bankeri, elitele financiare ca făcand parte din clasa dominantă, explotatoare.
Dar iată că tocmai această elită financiară conduce de fapt statul din umbra prin jocul lor la două capete.
Milioane de dosare Epstein au fost publicate. Alte milioane nu au fost. Există, inevitabil, milioane care nici măcar nu au fost colectate și multe altele care au fost distruse. Și, bineînțeles, cele mai sensibile lucruri nu vor fi niciodată înregistrate – conversații șoptite și întâlniri secrete care nu vor vedea niciodată lumina zilei.
Ceea ce vedem insă este o rețea densă de asociații. Finanțiști, membri ai familiilor regale, politicieni, miliardari, academicieni, oameni de știință și mulți alții se întâlnesc, colaborează, deschid uși unii altora și strâng rândurile. Dosarele ne arată un ecosistem complex al clasei conducătoare, nu atât de mașinăresc și conspirativ, ci mai degrabă ca o pădure deasă, fără legi, in care santajul este arma supremă.
Acest joc al santajului are cărările sale bătătorite, stiute dar și rutele regulate cu colțuri mai obscure, locuite de tot felul de creaturi otrăvitoare și periculoase.
Din exterior, acest lucru poate părea haotic și coerent în același timp. Dosarele par să confirme cele mai sălbatice teorii ale conspirației despre o cabală care abuzează copii și se adună pe insule private pentru a conduce lumea.
Dar, simultan, dosarele arată escrocherie, acaparare, disperare și arbitrar în rândul elitelor rănite și a asociaților lor, ceea ce se aliniază cu o conspirație nu tocmai atotputernică.
Clasa/promotia Epstein este unită de o conspirație prestabilită, de legături de interes reciproc, în ciuda tuturor opiniilor lor diverse, ei se îndreaptă spre o înțelegere comună dictată de elite. Imensa lor putere și bogăție formează un inel protector în jurul lor, care creează un mediu de impunitate, în care cele mai sălbatice abuzuri pot fi comise cu tupeu chutzpach si fără repercusiuni.
Dosarele Epstein ne oferă oportunitatea de a arunca o privire mai atentă asupra modului în care clasa conducătoare se reproduce și se menține prin relațiile și instituțiile sale interne. Acest sistem este o parte din ceea ce o face atât de rezistentă ca clasă exploatatoare, parazită. Dar este, de asemenea, așa cum a dovedit scandalul din jurul expunerii lui Epstein, ceva care poate submina fatal sistemul atunci când o lumină este aruncată în adâncurile sale.
Epstein a fost un finanțator nu din bani proprii ci din ai elitelor. El era oarecum priceput si ajutat din’ăuntru în manipularea piețelor valutare, mutarea banilor peste granițe și ascunderea acestora de autoritățile fiscale.
Dar si fondurile companiei de santaj Epstein proveneau si ele in majoritatea lor tot din santaj. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că există un număr mare de miliardari în dosarele Epstein.
El a menținut un contact strâns cu elitele pentru a primi orientările de a selectiona victimele optime pentru santaj. Asta se vede din dosarele ce arată legăturile sale cu cele mai mari companii din lume, cum ar fi Glencore, Apollo Global Management și Rothschild.
Dosarele Epstein ne oferă o perspectivă asupra lumii paradisurilor fiscale offshore – o parte cheie a vieții oricărui miliardar. Insula lui Epstein face parte din Insulele Virgine Americane, care au un regim fiscal notoriu. El a avut legături cu bancheri din întreaga lume, în special la bănci elvețiene precum Rothschild, cu legile lor stricte privind secretul.
Pentru elite când vine vorba de bani, granițele nu contează, taxele sunt opționale, iar legalitatea este irelevantă, mai ales în epoca de după prăbușirea URSS, era așa-numitei globalizări. De-a lungul timpului, o rețea de instituții pentru conservarea averii s-a dezvoltat în întreaga lume. Persoane nodale precum Epstein îi ajută pe miliardari să navigheze prin ea, în schimbul unei părți din profit – o mare familie fericită de paraziți.
Navigarea pe piețele valutare, ocolirea sancțiunilor și evitarea impozitelor sunt afaceri internaționale. Prin urmare, cunoștințele diplomatice sunt o monedă valoroasă pentru finanțatori precum Epstein. Asa că dosarele sunt pline de contacte diplomatice.
Numele norvegiene sunt deosebit de proeminente. Acest lucru nu este întâmplător. Establishmentul norvegian și-a cultivat cu atenție imaginea de putere diplomatică. Ambasadorii săi sunt respectați pe scară largă.
Întotdeauna s-a spus că politicienii specializați în o imagine impecabilă sunt niște ipocriți cu staif. Prezența diplomaților din țări precum Norvegia în dosare este, prin urmare, foarte revelatoare. Ca actori în lumea diplomației și negocierilor internaționale, au acumulat secrete. Pentru un om ca Epstein, aceste secrete pot fi schimbate pentru favoruri, monetizate pentru speculații de piață sau folosite pentru șantaj și manipulare asa cum o decid serviciile secrete ale Israelului sau CIA, care lucrează direct pentru elita financiară.
Contactele diplomatice ale lui Epstein au ajuns în vârful Casei Albe, la ambasadorii francezi, la Consiliul Europei și la guvernele britanic, saudit, yemenit și indian, printre mulți alții.
Unele dintre cele mai importante contacte ale sale au fost agenți israelieni de peste mări, cu care a avut afaceri comune și prin intermediul cărora a finanțat IDF și organizațiile de coloniști israelieni.
Prin intermediul acestor contacte diplomatice, el s-a asociat cu contactele sale israeliene pentru a vinde infrastructură și tehnologie de securitate guvernelor Coastei de Fildeș și Mongoliei. A făcut echipă cu un miliardar din emirate pentru a prelua porturile nigeriene. A folosit conexiuni în Venezuela pentru a specula cu obligațiuni petroliere internaționale.
S-a situat la punctul de suprapunere dintre exportul de capital financiar și diplomația internațională. Dosarele ne dezvăluie cum arată jocul modern al elitelor – nu operând prin intermediul unor agenți de la fața locului, ci prin intermediul bancherilor și ambasadorilor.
Rețeaua lui Epstein a ajuns dincolo de diplomați, în inima instituțiilor statului și a serviciilor de informații din întreaga lume.
Elitele folosesc oameni precum Epstein pentru a-și face treaba murdară. În schimb, aceștia sunt protejați. Când s-a descoperit că Epstein se află în spatele celei mai mari scheme Ponzi din istoria SUA, la sfârșitul anilor 1980, acesta a evitat în mod misterios urmărirea penală. Când a fost prins traficând copii în scopuri sexuale în 2008, a scăpat nepedepsit, deoarece procurorului american i s-a spus că „el aparținea serviciilor de informații”.
În măsura în care „aparținea serviciilor de informații”, Epstein nu a lucrat exclusiv pentru niciun stat anume. La fel ca și clienții săi miliardari, nu era deosebit de interesat de granițele naționale, cu excepția cazului în care era un mijloc de a-i pune pe oameni unii împotriva altora, de a crea concurență și de a profita de pe urma acesteia.
De aceea era prieten cu ideologi de dreapta precum Steve Bannon. A fost un susținător al bătăușului britanic Tommy Robinson, susținător al războiului cultural, și al politicienilor Brexit precum Boris Johnson și Nigel Farage. El îi considera ca fiind creatori de oportunități de a face bani pentru elita mondială.
După cum i-a scris într-un e-mail miliardarului Peter Thiel, referindu-se la Brexit, a remarcat cât de minunat a fost pentru cei ca el, care ar putea interveni și deposeda țara de active:
„Întoarcerea la tribalism, contra globalizării. Alianțe noi uimitoare. Atât dumneavoastră, cât si eu am fost de acord că ratele dobânzii zero erau prea mari și, așa cum am spus în biroul dumneavoastră, a fi pe cale să se prăbușească a fost mult mai ușor decât a găsi următoarea afacere”.
Remarcile pe care le-a împărtășit într-un e-mail către fostul prim-ministru israelian Ehud Barak merg chiar mai departe. Sunt extrem de încântați de îmbrățișarea tragediei umane în scopul de a face bani: „Cu tulburări civile care explodează în Ucraina, Siria, Somalia, Libia și disperarea celor aflați la putere, nu este perfect pentru dumneavoastră?”
Ehud Barak a răspuns sobru: „Aveți dreptate într-un fel. Dar nu este simplu să transformați asta într-un flux de numerar.”
Nu au fost implicate principii politice aici. Erau doar afaceri. Epstein putea menține relații de prietenie cu Bannon și, în același timp, cu un academician „de stânga” precum Noam Chomsky.
„Liberal” sau „conservator”, religios sau ateu, nu conta, atâta timp cât existau bani de câștigat.
Ceea ce demonstrează dosarele este modul în care statul este conectat la elite, prin intermediul unor intermediari și a unor persoane care se ocupă de afaceri criminale, precum Epstein. Informațiile statului și finanțele internaționale nu se rezumă doar la încheierea de înțelegeri. Este vorba despre schimbul de favoruri și alte mijloace de influență. În acest sens, politicienii șlefuiți și miliardarii strălucitori sunt la doar un pas distanță de gangsterii vicioși și criminalii depravați. Epstein s-a aflat cu success la această intersecție.
Istoria comună a statului și a crimei organizate este lungă și respingătoare, ambele folosind sexul, capcanele și fotografiile candide compromițătoare pentru a pune presiune pe martori, a deveni spioni sau pentru simplă extorcare.
J Edgar Hoover, primul director al FBI, a fost implicat în astfel de activități alături de gangsterii Sindicatului Național al Crimei.
Avocatul Roy Cohn, care avea legături cu familia Reagan, Clinton, Trump, directori ai CIA și senatori americani, a fost, de asemenea, legat de persoane care conduceau rețele sexuale pedofile.
Sexul și șantajul au fost mult timp monedă de schimb printre criminali, agenți de stat și miliardari care își rezolvă problemele. Aceasta este adevărata moralitate a celor care predică „valorile familiale” și „decența”.
În mâinile lui Epstein, acest lucru a atins proporții industriale. Operațiunea sa de trafic sexual s-a întins pe tot globul și a dobândit un aspect respectabil prin industria modelingului. Dosarele sunt pline de șefi de agenții de modeling și chiar modele.
Contactele financiare și bancare i-au trimis adesea lui Epstein noi agenții de modeling în care putea investi sau pe care le putea prelua. El era interesat în special de Europa de Est, unde criza care a urmat căderii Uniunii Sovietice a lăsat femeile vulnerabile disperate după un loc de muncă.
Pentru clasa Epstein, tinerele femei și fetele reprezintă un tip de monedă de schimb. Un altul este mediul intelectual de ultimă generație din jurul mediului academic și al tehnologiei.
De fapt cel mai mare grup de persoane din dosare sunt cadrele universitare, pe care Epstein le-a folosit pentru a-și înfrumuseța rețeaua sa.
Multe dintre primele conexiuni ale lui Epstein cu lumea academică au venit prin intermediul tatălui lui Ghislaine Maxwell, Robert Maxwell, care a fost un pionier al revistelor pe bază de abonament care blocau cercetarea științifică în spatele unor accese cu plată (precum și un atu al serviciilor secrete pentru Mossad-ul israelian).
Epstein era deosebit de interesat de cadrele universitare și de persoanele care lucrau la periferie, mai ales când venea vorba de tehnologie. De exemplu, era apropiat de oamenii de știință care au început să dezvolte inteligența artificială.
Era strâns legat de șefii Microsoft, Google, Meta și X. Acest lucru i-a oferit acces la informații valoroase despre potențiale investiții, precum și la persoane interesante pentru a ridica statutul social al “companiei” sale.
A finanțat cercetări la universitățile Ivy League din SUA și a fost numit cercetător invitat la Harvard. Acest lucru singur scoate la iveală natura finanțării instituțiilor academice. Sunt atât de disperați după bani încât acceptă bani de la orice persoană privată bogată, cu un trecut dubios, fără a pune prea multe întrebări.
Epstein nu a fost un geniu malefic, a fost unu mediocru, provenit dintr-un mediu banal, dar a fost malefic la superlativ. Dosarele arată că, printre interesele sale, Epstein era un entuziast al eugeniei. Dosarele sale ilustrează cum funcționează cu adevărat conducta care conectează cadrele universitare cu elita financiară.
Psihologul Steven Pinker, unul dintre numeroșii oameni de știință care l-au înconjurat pe Epstein, l-a descris ca pe un „impostor intelectual” care „schimba brusc subiectul” și „respingea o observație cu o glumă juvenilă”, era leneș și arogant.
Fiind o mediocritate, a adunat oameni, dar nu strategic. Ca și elita pe care o servea, era un oportunist miop și lacom. A speculat pe piețele valutare, secrete diplomatice și de stat, depravare sexuală și curiozitatea intelectuală. Și-a făcut investițiile în piețe și oameni fără vre-o strategie financiară.
Dosarele Epstein ne oferă o imagine despre cum conduc elitele la un capat al jocului. Folosesc bani, diplomație, servicii de informații, crimă organizată și universități pentru a-și păstra bogăția și puterea. Statul, mass-media, sistemul judiciar, toate organismele societății capitaliste care pretind că oferă „verificări și echilibru” sunt, în realitate, la fel de mult parte a acestui sistem corupt și putrezit.
Într-un articol pentru Pravda din 1918 intitulat „Democrație și dictatură”, Lenin a articulat o profundă perspectivă teoretică. Chiar și cea mai democratică societate, cu adunări constitutive și alegeri generale, rămâne o dictatură a capitalului atâta timp cât elitele conduc. Asta pentru că este sistemul lor, indiferent câte subtilități „democratice” sunt introduse. Ceea ce a explicat Lenin în teorie, dosarele Epstein îl dovedesc în practică.
Privind acest lucru, există o concluzie inevitabilă. Aceast sistem oligarhic nu poate fi reformat. Eliminarea elitelor de la conducere nu se poate face dacat cu acelesi mijloace care i-au adus in varful piramidei – banii.
Cand acumularile lor monetare vor deveni inutile, cand banii care vor fi acceptati si vor circula vor fi doar expresia resurselor, produselor si serviciilor reale, iar aurul nu va putea merge mai departe decat a garanta o moneda viabila, abia atunci elitele lipsite de resursa monetara si mai ales de orice posibilitate parazita de a culege roadele unor manevre criminale, vor trebui să-si schimbe modul de viaăt/convietuire, de supravietuire după posibilităti.
Munca va face o diferență fundamentală si nu pozitia socială bazată pe acumulări necinstite. Dar chestia cu munca nu le-a placut elitelor nici intr-o altă formulare legată de libertate.
Atlanta 01/06/2026