 CD1.887 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.76
ONU A ATINS UN INALT NIVEL DE IRELEVANȚĂ Războiul din Iran este ultimul cui în sicriul ordinii globale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Războiul din Iran, care a început pe 28 februarie 2026, va fi dezbătut ani de zile pe tema strategiei, escaladării și a efectelor regionale. Una dintre cele mai durabile consecințe ale războaielor din Iran si Gaza este că a expus cu o claritate neobișnuită irelevanța totală a ONU față de chestiunile de securitate – război și pace. Aceasta nu este o problemă nouă. Timp de decenii, observatorii au subliniat paralizia inexcuzabilă a ONU în rezolvarea conflictelor majore. Dar ceea ce distinge episodul Iranului nu este doar eșecul singular al ONU, ci mai degrabă normalizarea impotenței sale. ONU nu a fost consultată în niciun mod semnificativ înainte de atacuri. Nu le-a autorizat. Nu le-a constrâns și nici nu a incercat să le constrângă sau măcar săle condamne. După începerea războiului din Iran, ONU nu a jucat niciun rol în modelarea evenimentelor care au dus la armistițiul fragil anunțat săptămâna aceasta. Organizația internațională a fost redusă la o etapă în care se ofereau explicații, nu la un forum în care se luau decizii sau se impunea responsabilitatea. Această distincție contează. ONU a fost creată pentru a preveni exact acest tip de utilizare unilaterală a forței. Ideea centrală a ordinii postbelice era simplă, dar ambițioasă: ca statele, în special cele puternice, să nu intre în război pe cont propriu. În schimb, deciziile privind utilizarea forței ar fi mediate printr-un organism colectiv, Consiliul de Securitate, care acționează în numele comunității internaționale. Ceea ce asistăm astăzi este tocmai abandonarea tăcută a acestei idei. Pentru a înțelege cum am ajuns aici, merită să ne amintim că sistemul ONU a fost întotdeauna construit pe o flagrantă contradicție. Acest aranjament avea scopul de a asigura participarea lor la organismul mondial și de a preveni repetarea eșecului Ligii Națiunilor dintre războaiele mondiale. Dar a asigurat și faptul că, atunci când interesele marilor puteri sunt implicate direct, sistemul nu poate funcționa așa cum a fost conceput să o facă. În mare parte din Războiul Rece, această paralizie a fost acceptată ca prețul stabilității. La acea vreme, acțiunea a fost criticată pe scară largă ca o încălcare a dreptului internațional. Dar, privind în retrospectivă, cel mai important aspect este că nu au existat totusi consecințe instituționale pentru încălcare. Acesta a fost momentul în care regulile au început să se schimbe – nu formal, ci în practică. O putere majoră putea ocoli Consiliul de Securitate fără a plăti pentru acest lucru. În timp, ceea ce era odată excepțional a devenit acceptabil si s-a creat un precedent periculos. Atacurile din 2026 asupra Iranului duc această evoluție cu un pas mai departe. Spre deosebire de Irak, nu a existat niciun efort serios pentru a obține autorizația ONU. Consiliul de Securitate nici măcar nu a fost tratat ca un forum necesar pentru deliberare. În schimb, Statele Unite au invocat limbajul autoapărării și au mers mai departe. Organizatia este a Natiunilor Unite, deci a statelor in sine, in teritoriul lor protejand suveranitatea nationala, Ceea ce a facut SUA a adus in discutie protejarea intereselor ei nationale in zonă. Cartea ONU nu are prevederi privind interesele nationale in zone in afara teritoriului legitim al statului respectiv. Totusi s-a permis Statelor Unite să-si argumenteze punctul lor de vedere privind interesele lor in zonă. Deci Consiliul de Securitate nu putea legal să aprobe utilizarea fortei in vederea apărării intereselor din zonă,in afara teritoriului lor. Carta ONU interzice utilizarea forței, cu excepția cazului de autoapărare sau cu aprobarea Consiliului de Securitate. Însă sensul autoapărării a fost extins constant. Odată înțeles ca fiind aplicabil doar ca răspuns la un atac armat sau la o amenințare iminentă, acum este invocat în circumstanțe mult mai largi – împotriva amenințărilor potențiale, a actorilor indirecti și a riscurilor pe termen lung. În cazul Iranului, justificarea se baza tocmai pe o astfel de interpretare expansivă. Rezultatul este o doctrină care permite statelor să definească singure când forța este justificată. Dacă fiecare stat este judecătorul propriului caz, nu este nevoie de autorizarea colectivă a ONU. Războiul din Iran a contribuit, de asemenea, la evoluția umanitarismului ca justificare pentru intervenție. În anii 1990, intervențiile în locuri precum Kosovo au fost justificate pe motive morale, chiar și fără aprobarea ONU. Argumentul era că prevenirea atrocităților ar putea justifica ocolirea constrângerilor legale. Această logică a influențat ulterior doctrina „Responsabilității de a proteja” (R2P). La vremea respectivă, aceasta a fost văzută ca o evoluție progresivă, o încercare de a reconcilia suveranitatea cu drepturile omului. Dar a avut și consecințe neintenționate. A introdus ideea că normele juridice ar putea fi anulate în numele unor principii superioare. Și a deschis ușa către o aplicare selectivă. De-a lungul timpului, multe țări – în special din Sudul Global – au ajuns să vadă intervenția umanitară mai puțin ca o normă universală și mai mult ca un instrument al statelor puternice pentru a le constrânge sau subjuga pe cele mai slabe. Intervenția din Libia din 2011, ale cărei obiective au evoluat de la protecția civilă la schimbarea regimuluisi jaforganizat mafiotic, a întărit această percepție. Atacurile asupra Iranului nu au fost formulate convingător în termeni umanitari, dar urmează aceeași logică fundamentală. Argumentele juridice și morale sunt folosite doar pentru a justifica acțiunea, nu pentru a o constrânge. Limbajul dreptului internațional este păstrat, dar funcția sa este inversată. Această inversare ajută la explicarea motivului pentru care ONU pare acum din ce în ce mai irelevantă si chiar malignă. Nu este vorba de faptul că statele resping direct dreptul și normele internaționale. Dimpotrivă, le invocă constant. Dar o fac doar în moduri și în momente care le servesc intereselor lor. Pentru o mare parte a lumii, acest lucru a creat un sentiment tot mai mare de dublu standard. Statele mai slabe sunt așteptate să respecte regulile internaționale și sunt adesea sancționate sever atunci când nu o fac. Statele puternice operează cu o impunitate si o latitudine mult mai mare. Decalajul dintre principiu și practică a devenit dificil de ignorat. Din acest motiv cat și din alte motive, sistemul internațional este din ce în ce mai fragmentat, mai competitiv și mai puțin dispus să se supună instituțiilor și normelor universale. În acest mediu, coalițiile celor dispuși, un termen introdus în vocabularul Relațiilor Internaționale în timpul invaziei Irakului, înlocuiesc din ce în ce mai mult procesul decizional colectiv. Operațiunea SUA-Israel împotriva Iranului este un exemplu în acest sens. Nu a fost o acțiune internațională; A fost o acțiune de coaliție. Nu a căutat legitimitatea universală; s-a bazat pe alinierea unui set limitat de actori. Acest model este probabil să devină tot mai comun. Consecințele acestei schimbări sunt semnificative. Atunci când ONU nu mai funcționează ca o constrângere, pragul de utilizare a forței este redus. Statele sunt mai predispuse să acționeze unilateral sau în grupuri mici. Riscurile de escaladare cresc. La fel și probabilitatea cursei înarmărilor, inclusiv a proliferării nucleare, pe măsură ce țările încearcă să se protejeze într-un sistem în care nu se poate baza pe securitatea colectivă asigurată de o Organizatie a Natiunilor Unite. Nimic din toate acestea nu înseamnă că ONU este pe cale să dispară. Rămâne un forum de dialog. Dar în domeniul care a contat cel mai mult pentru fondatorii săi – prevenirea războiului – a devenit în mare parte simbolică si numai dacă este consultată. Adevărata întrebare este ce urmează? O posibilitate este reforma: modificări ale Consiliului de Securitate, standarde juridice mai clare, mecanisme de responsabilitate mai puternice. Poate că acesta nu este un colaps dramatic și total, dar este o transformare profundă. ONU a fost menită să înlocuiască o lume în care puterea determina rezultatele, “puterea face dreptatea”, cu una guvernată de reguli. Ceea ce vedem acum este o revenire treptată la logica mai veche. Razboiul din Gaza si atacurile asupra Iranului nu au creat această realitate. Dar ele au dezvăluit, cu o anumită finalitate, că lumea se îndreaptă spre un sistem mult mai anarhic decât cel prevăzut de fondatorii Națiunilor Unite. Alinieri de tări in grupuri ne axate pe securitate, precum BRICS au deja atitudini si propuneri concrete de amendare a procedurilor ONU prin asigurarea organizatiei cu o parghie penalizatoare care să asigure astfel implimentarea cu success a deciziilor, cat si modificari structurale care să elimine dreptul de veto din Consiliul de Securitate. Războiul cu Iranul este o mare aventură disperată a unei puteri hegemonice care vede că isi pierde proiectia hegemonică, pierzandu-si aliatii pe care i-a alienat singură. Acest fenomen de schimbare a vectorilor geoploitici aduce după sine, noi alinieri, noi atitudini si coalitii de vointe in domeniul securitătii. Viitorul apropiat va aduce desigur modificări necesare si adecvate Cartei organizatiei care să asigure autoritatea ONU si siguranta implementării prevederilor si deciziilor organizatiei. Atlanta 12/04/2026 |
Distribuie!
3 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
IRELEVANTA ONU ESTE DOAR UN PAS PE CALEA SCHIMBĂRII ACTUALUL SISTEM INTERNAȚIONAL
– O nouă ordine mondială, un nou Drept International
De CD
Numeroase războaie au izbucnit în diferite părți ale lumii, unde Dreptul Internațional nu a fost niciodată cu adevărat respectat, dar a rămas totusi rezistent în ciuda numeroaselor lovituri pe care le-a suferit.
Cu toate acestea, ceea ce se petrce astăzi, după ceea ce s-a întâmplat în Venezuela, sau situatia din Golful Persic si Liban pare a fi începutul adevăratului sfârșit pentru acest drept sau, mai degrabă, primele semne ale dispariției sale.
Poate că vă mai amintiți de celebrul discurs al lui Dominique de Villepin la Consiliul de Securitate al ONU din februarie 2003, când a susținut cu pasiune timp de cincizeci de minute că orice război împotriva Irakului ar fi o încălcare flagrantă a dreptului internațional și că pretextul american al armelor de distrugere în masă, alături de ritmul războiului pentru a răsturna regimul președintelui irakian Saddam Hussein, ascunde alte obiective nedeclarate.
Dominique de Villepin, ministrul francez de externe la acea vreme, este invariabil amintit pentru discursul său istoric, rostit într-o franceză elocventă, care reflectă o cultură largă și profundă, lucru mai rar intalnit acum in diplomatia occidentală si in special in cea americană.
Villepin a revenit într-un interviu radiofonic acum câteva zile pentru a spune că ceea ce a făcut președintele american în Venezuela nu are nicio legătură cu democrația sau cu traficul de droguri, după cum o demonstrează faptul că Trump nu i-a permis lui Gonzalo Urrutia, candidatul la președinție care se presupune că l-a învins pe Nicolás Maduro la ultimele alegeri prezidențiale, să preia puterea și de faptul că l-a grațiat recent pe fostul președinte hondurian Juan Orlando Hernández, condamnat la zeci de ani de închisoare pentru trafic de droguri.
În interviul său Villepin a concluzionat că ignorarea de către Washington a Dreptului Internațional și încălcarea suveranității naționale demonstrează doar că „trăim într-o lume a penuriei, în care imperiile moderne au nevoie de noi resurse și teritorii, iar ceea ce s-a întâmplat este că Trump a incercat in mod criminal să preia controlul asupra celor mai mari rezerve de petrol din lume”.
Consiliul de Securitate al ONU, care în urmă cu mai bine de douăzeci de ani a ascultat discursul lui de Villepin și pe cele ale altor reprezentanți ai țărilor care s-au opus acțiunilor militare împotriva Irakului, nu a reușit în cele din urmă să descurajeze administrația președintelui George W. Bush să continue cursul său predeterminat.
Astăzi Consiliul de Securitate se află întrunit după ce Washingtonul și-a comis agresiunea împotriva unui stat suveran și independent, i-a răpit președintele și și-a declarat intenția de a-i controla bogăția petrolieră!
Reprezentantul american a invocat „autoapărarea” și „aplicarea legii”, spre deosebire de declarațiile celorlalte delegații, care s-au concentrat în special pe faptul că ceea ce s-a întâmplat a constituit un „precedent periculos” și „cea mai gravă încălcare a dreptului internațional și a Cartei ONU, piatra de temelie a relațiilor dintre state”, după cum a arătat reprezentantul chinez. Iar reprezentantul rus a declarat că aceste acte teroriste „dau un nou impuls colonialismului în lume”.
Între ceea ce s-a întâmplat cu Irakul în 2003 și ceea ce s-a întâmplat cu Venezuela, dreptul internațional cu siguranță nu era în cea mai bună stare a sa, iar lumea nu era împăcată cu legitimitatea internațională stabilită după al Doilea Război Mondial pentru a reglementa relațiile dintre state și a împiedica dominația junglei să prevaleze după pierderile oribile ale acelui război.
Ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii este erodarea treptată a supremației Dreptului Internațional și a obligației de a-l respecta, fie în Bosnia, Irak, Lybia, Siria sau în alte părți. Însă cea mai flagrantă eroziune a avut loc în timpul războiului genocidal purtat de Israel în Fâșia Gaza.
Statul Israel, care a fost înființat printr-o rezoluție internațională, a ignorat declarațiile Națiunilor Unite sau ale oricăreia dintre diversele sale instituții și organizații, fie că este vorba de Curtea Internațională de Justiție, Curtea Penală Internațională sau Consiliul pentru Drepturile Omului, cu sprijin oficial american nelimitat și fără rezerve.
Să nu uităm ca Israelul, desi a fost primit in ONU sub conditia ca in 3 ani să-si facă o Constitutie validă si efectivă, nici astăzi, după 77 de ani nu are o Constititie care să garanteze populatiei Israelului minimele drepturi cetătenesti.
Unii experți consideră că tot ceea ce s-a întâmplat, culminând cu „cutremurul din Venezuela” si atacurile criminale ale Israelului si USA contra Iranului, nu este nimic altceva decât spectacolul final al sfârșitului ordinii internaționale stabilite după al Doilea Război Mondial, iar trăsăturile unei noi ordini multipolare sunt clar vizibile la orizont.
Așa cum lumea a întors pagina cu Liga Națiunilor, prima organizație internațională înființată după Primul Război Mondial (1919-1920), care nu a reușit să prevină al Doilea Război Mondial (1939-1945), acum pare pregătită să întoarcă pagina cu Națiunile Unite, succesoarea sa din 1946.
Dreptul International este o emanatie a ordinii sociale internationale la un moment dat si cand ordinea mondială se schimbă si Dreptul International si organismele sale seschimbă in raport cu noile valori etice si culturale ce vin cu noua ordine mondială multipolară.
Intrebarea este: cât vor dura durerile căderii actualei ordini internaționale?
Si dacă durerile provocate de ordinea care cade pot fi evitate sau atenuate.
Între timp diverși actori internaționali ignoră și mai mult dreptul internațional cu tot dispretul. Israelul nu este singurul în agresiunea sa constantă și în ignorarea tuturor convențiilor internaționale, SUA continuă să ofere exemple de incălcara flagrantă a legilor internationale, iar Franta proiecteaza pretentii colonialiste in Africa cu tot setul de violente specifice metropolei. Într-adevăr, unii au mers chiar până acolo încât să se întrebe: ce s-ar întâmpla dacă si Rusia l-ar răpi pe președintele Ucrainei?
Atlanta 17/04/2026
ÎNȚELEPCIUNEA CHINEZEASCĂ ESTE O NECESITATE ÎNTR-O ORDINE MONDIALĂ ÎN SCHIMBARE
De Taut Bataut – https://journal-neo.su/2026/04/17/chinese-wisdom-a-necessity-in-a-changing-world-order
Înțelepciunea strategică chineză, bazată pe patru concepte majore, îi ghidează in abordarea relațiilor internaționale. În contextul unei ordini mondiale în rapidă schimbare, aceste principii oferă o înțelepciune atemporală de care lumea are nevoie astăzi mai mult ca niciodată pentru a aborda provocările globale complexe, a menține stabilitatea și a promova soluții de cooperare.
Introducere
„Când bunăvoința și dreptatea nu sunt practicate, poziția de forță se schimbă” (Jia Yi)
Lumea de astăzi se află în vârful dezordinii și haosului, prin care puterile consacrate, în special SUA, scapă de sub control. Ordinea mondială actuală este marcată de fragmentare, erodarea încrederii și urmărirea interesului național în detrimentul altora. Statele mijlocii și mici sunt obligate să se îndrepte spre autonomia strategică.
Căutarea supraviețuirii a creat o dilemă de securitate în întreaga lume. Acesta este rezultatul sistemului creat și promovat de Occident. Arena internațională este martora bijuteriilor așa-numitei democrații occidentale și a ordinii bazate pe reguli. Lumea se află acum în pragul unui război major. Pur și simplu are nevoie de o resetare. Iar China are cheia ei.
Înțelepciunea politică chineză antică, adesea interpretată greșit de Occident, poate fi un far de lumină pentru lumea care a fost aruncată în întuneric. Ascensiunea pașnică a Chinei este cea mai bună manifestare a sa. Dacă China a putut crește pașnic, atunci de ce nu și comunitatea internațională?
De la Tiānxià la Wú Wéi, înțelepciunea chineză cheamă lumea să rupă cătușele trecutului și să inaugureze o eră caracterizată de armonie, integrare și prosperitate.
Patru concepte strategice:
A. Tiānxià
Conceptul de Tiānxià, tradus ca „Tot ce este sub cer”, este ideea clasică și fundamentală în discursul politic chinez antic. Este strâns legat de cosmologia și filosofia guvernării chineze timpurii. Pur și simplu susține că lumea este interconectată, unde există o ordine moral-politică unificată.
Aceasta privește arena internațională ca pe un sistem armonizat, în care nu există loc pentru fragmentare și haos. Acest concept este discutat pe larg în textele chinezești antice, inclusiv „Shujing” (Cartea Documentelor) și „Liji” (Cartea Riturilor).
Această idee se bazează pe principii cheie: ar trebui să existe o singură comunitate politică; autoritatea ar trebui să derive din dreptate, bunăvoință și bunăstarea oamenilor; și ar trebui să existe un Datong (Marea Armonie), caracterizat prin integrare, nu prin dominație. Inițiativa Chinei „Centura și Drumul” este exemplul principal prin care China promovează interdependența economică în cadrul unui sistem comun.
B. Hé ér bù tóng
Conceptul de Hé ér bù tóng, care înseamnă „armonie fără uniformitate”, este o altă perlă a înțelepciunii chineze antice, care, dacă este implementată astăzi în forma sa adevărată, ar putea duce la o lume mai prosperă. Acest concept a fost furnizat pentru prima dată de filosoful chinez antic Confucius în textul său clasic, Lúnyǔ (Analecte).
El a afirmat faimoasa afirmație: „Domnul caută armonia, dar nu monotonia; omul mărunt caută monotonia, dar nu armonia.” Această idee stipulează diverse principii. Sistemele și culturile diverse sunt compatibile. Diversitatea nu este un blestem, ci o binecuvântare.
Unitatea și autonomia ar trebui să aibă un echilibru delicat. Această idee se reflectă în organizațiile internaționale conduse de China, cum ar fi BRICS, prin care diferite națiuni aparținând unor sisteme statale, culturi și gândiri politice distincte cooperează între ele, prioritizând armonia în detrimentul uniformității.
C. Shì
Ideea de Shì, care poate fi tradusă ca „aranjament strategic al puterii”, își are originile în lucrările a doi dintre cei mai remarcabili filozofi și gânditori chinezi antici, Han Feizi și Sun Tzu. În timp ce Sun Tzu a folosit acest concept în politicile militare, Han Feizi era mai preocupat de politică și guvernare. Aceasta neagă ideea de forță brută; mai degrabă, se pune accentul pe competiția sănătoasă.
Acest principiu afirmă că poziționarea unei entități îi decide soarta. Chiar și un stat mai slab poate câștiga împotriva unuia mai puternic dacă controlează terenul, timpul și poziția. Funcționează pe ideea că cea mai bună victorie este cea care are loc fără confruntare directă. În plus, subliniază importanța adaptabilității în mediul geopolitic în continuă schimbare.
D. Wú Wéi
Wú Wéi, cunoscut și sub numele de „acțiune non-coercitivă”, susține că oamenii de stat ar trebui să respecte reținerea strategică și să evite intervențiile excesive în afacerile statului. Conceptul se bazează pe faptul că o interferență minimă ar produce rezultate maxime. Filosoful clasic chinez Lao Tzu a propus această idee în opera sa canonică Dao De Jing. El a subliniat că conducătorii nu trebuie să-și impună prea mult voința, ci să se lase purtați de curent.
Cuvintele sale celebre au fost: „Cel mai bun dintre conducători nu este decât o figură obscură, care permite poporului să se conducă singur; chiar și așa, totul este bine”. Această idee solicită, de asemenea, minimizarea conflictelor, care este adevăratul motiv
Aici observăm poziția non-conflictuală a Chinei în problemele internaționale. Aceasta susține pur și simplu că evitarea agresiunii inutile sau a utilizării forței ar duce la stabilitate și sustenabilitate eternă. Politicile RPC privind COVID-19 sunt cea mai bună manifestare a sa. În loc să urmeze politici tactice, China a optat pentru diplomația vaccinurilor, permițând comunității internaționale să se adapteze în funcție de nevoile și dorințele sale.
De ce contează aceste concepte astăzi?
Conceptele strategice clasice chinezești oferă o foaie de parcurs clară pentru fiecare națiune, aparținând oricărei ideologii, de urmat și de obținut rezultatul dorit într-un mod pașnic. Ordinea mondială multipolară actuală are nevoie stringentă de astfel de principii călăuzitoare.
Ceea ce a făcut Occidentul întotdeauna este implementarea propriei versiuni a unui model de guvernare pe tot globul. Administrația Trump 2.0 este și mai ambițioasă în a face acest lucru, ceea ce a creat o harababură pe tabla de șah internațională.
Lumea ar trebui să respecte principiul Hé ér bù tóng, care permite grupurilor diverse să coexiste pașnic. Pentru a-și păstra poziția eminentă din trecut, SUA au pornit acum pe o cale prin care urmăresc o politică de dominație evidentă, obligând statele să urmeze un anumit set de standarde.
Această fragmentare ar putea fi abordată prin ideea de Tiānxià, care promovează integrarea mai degrabă decât dominația. Multipolaritatea este un fapt astăzi, iar SUA ar trebui să iasă din iluzia sa unipolară.
De asemenea, SUA își instigă din nou concurenții creând instabilitate la ușa lor. Iranul este atacat, Taiwanul este deja volatil, Japonia intră în ofensivă, iar Filipinele devin o nouă Ucraină.
Toate aceste aranjamente sunt menite ca să dăuneze Chinei. Lumea ar trebui să susțină principiul Shì – configurația strategică a puterii prin care, în loc să se poarte războaie împotriva concurenților, ar trebui să se observe o concurență indirectă și sănătoasă.
Ar trebui să existe un mediu în care strategiile sunt executate într-un mod pașnic pentru a modela rezultatele în favoarea proprie. Exact la asta se confruntă lumea acum, China permițând SUA să facă greșeli fără confruntare directă. Fie că este vorba de Venezuela, Iran sau Cuba, SUA folosește în mod deschis forța pentru a modifica status quo-ul.
Lumea are nevoie acum de un model de guvernare non-coercitiv – Wú Wéi – care este caracterizat prin reținere strategică și respectă principiile neinterferenței.
Concluzie
De la Tiānxià la Wú Wéi, înțelepciunea chineză îndeamnă lumea să rupă cătușele trecutului și să inaugureze o eră caracterizată de armonie, integrare și prosperitate. China nu și-a impus niciodată modelul de guvernare; mai degrabă, a permis întotdeauna comunității internaționale să adapteze principiile chinezești în funcție de nevoile sale strategice.
Contrar acestui fapt, Occidentul a încercat întotdeauna să-și impună principiile auto-construite asupra altora, ale căror rezultate sunt acum evidente. Lumea se află din nou în pragul unei catastrofe majore, ceea ce este o dovadă clară a eșecului Occidentului în gestionarea geopoliticii.
Prin urmare, este momentul ideal pentru a recunoaște acest fapt și a ne îmbarca într-o călătorie în care înțelepciunea și intelectul diferitelor civilizații funcționează împreună.
*
Dr. Taut Bataut este cercetător și scriitor specializat în geopolitica Asiei de Sud, contribuind la publicații precum New Eastern Outlook. El analizează adesea subiecte precum alianțele internaționale, schimbările de putere globale și evoluțiile politicii externe, inclusiv potențiale parteneriate care implică țări precum Turcia, Pakistan și Arabia Saudită.
https://www.paradigmshift.com.pk/author/dr-taut-bataut
N-am inteles deloc prostia aia cu rezolutia Bahrainului, care cerea autorizarea folosirii fortei militare pentru deschiderea stramtorii Hormuz. Pai pina atunci ce se facuse? Nu venisera americanii cu 2 grupuri port-avion si cu submarine Ohio? Nu s-a tras ca la balamuc si dintr-o directie si din cealalta, nu s-au tot adus puscasi marini? S-a impiedicat Trump in vreun fel de ONU, ca nu exista vreo autorizare in momentul in care a inceput razboiul? Nu s-a impiedicat el de congres, daramite de relicva asta de organizatie. Si daca s-ar fi adoptat ce s-ar fi intamplat, trimiteau castile albastre sa faca ce nu au reusit americanii?