Un congres extraordinar ținut duminică, 3 septembrie, la Palatul Parlamentului a adus pe scena noastră publică o nouă construcție politică: Alianța Națională.

Ivită din fuziunea a două partide – PUNR și PNR – formațiunea și-a desemnat ca reprezentant în maratonul prezidențial pe Marian Munteanu. Presa a primit evenimentul cu un scepticism împins până la ostilitate. Această atitudine își are două posibile explicații. Una ține de apartenența câtorva gazete la șleahta de rândași rămasă încă în slujba Cotroceniului. Prin mijloacele pe care le mai deține (dosare compromițătoare, influența asupra firmelor de publicitate), Dorin Marian, mecanicul șef al mașinăriei de intrigi a lui Emil Constantinescu, mai poate da ordin unor jurnale. Alianța Națională e și rezultatul acțiunilor lui Virgil Măgureanu. Fostul șef al SRI, care a contribuit la transformarea în președinte a unui geolog amator, se numără printre țintele urii viscerale a lui Emil Constantinescu. De la plecarea sa din funcție, Virgil Măgureanu a fost urmărit până-n pânzele albe de ranchiuna cotrocenistă. În tratarea cu ostilitate a evenimentului de duminică de către anumite jurnale descoperim ușor ordinele primite din Dealul în văgăuna căruia stă pitit cel pe cale de a nu mai fi nimic. O altă cauză trimite la atitudinea unor jurnaliști față de Virgil Măgureanu. Atât înainte, cât și după plecarea din fruntea SRI, cel poreclit „Sarpele cu ochelari” a dat fiori unor directori de gazete, care-l cred pe Virgil Măgureanu deținător al unor dovezi privind unele momente tenebroase din trecutul lor antedecembrist. Și cum cea mai bună armă e atacul, aceștia nu l-au scutit și nu-l scutesc pe Virgil Măgureanu de o ostilitate fățișă, găsindu-și exprimarea în tendențiozitatea comentariilor și în campaniile pe tema unor afaceri ale fostului șef SRI.
Lăsând la o parte scepticismul cu tendință, prudența presei față de evenimentul de la Palatul Parlamentului își are explicația și în unele date reale, oferite de însuși momentul respectiv. Alianța Națională s-a născut din fuziunea a două partide cu mari probleme în planul capitalului politic.
De la înlăturarea lui Gheorghe Funar de fruntea formațiunii (23 martie 1997), PUNR s-a aflat în cădere liberă. Controversatul primar de la Cluj era totuși o personalitate conturată, ce reușise să mențină PUNR în prim-planul atenției prin zburdălniciile sale răsunătoare. Valeriu Tabără e un politician remarcabil. Totuși, atât prin unele date ale personalității sale, cât și prin program, el a imprimat PUNR o prestație de seriozitate atingând cenușiul. Venită după teribilismele din vremea lui Funar, cumințenia PUNR a lipsit formațiunea de senzaționalismul care-l făcea să fie subiectul preferat al presei. Noua conducere n-a găsit mijloacele pentru a păstra identitatea PUNR eliminând ieșirile teribiliste ale lui Gheorghe Funar. Urmările s-au văzut după un anumit timp. PUNR a dispărut din vizorul presei. O parte a electoratului său a migrat la PRM, unde și-a găsit radicalitatea de care avea nevoie. De înțeles în aceste condiții scorul nesatisfăcător obținut de PUNR la scrutinul din iunie (locul 11, cu doar 2,17% în cadrul votului pentru Consiliile locale).
Înființat după 1996, prin fuziunea dintre PDAR și Partidul Noua Românie, Partidul Național Român nu stă nici el prea bine din punct de vedere electoral. Așteptată cu înfrigurare, întoarcerea lui Virgil Măgureanu în politică n-a provocat un cutremur de proporții. Extraordinar ca om din umbră, fostul șef al SRI s-a dovedit slab ca politician. În plus, domnia sa a avut handicapul unei supradimensionări a cotei sale de periculozitate. Ținut în șah de spaima multora c-ar putea folosi împotriva lor secretele deținute ca fost șef al Serviciului nostru secret, Virgil Măgureanu a acționat cu o crispare ce și-a găsit expresia într-o politică incoerentă a PNR, marcată de numeroase scandaluri, dar mai ales de absența unui program bine precizat. În consecință, scrutinul din iunie a adus PNR-ului, la votul politic pentru Consiliile locale, doar locul 12, cu 1,98% procentaj.
Scepticismul presei s-a bazat pe un calcul simplu. Fuziunea a doi slăbănogi nu poate duce, în chip automat, la ivirea unui luptător masiv, de proporțiile unui practicant de sumo. Acest scepticism a fost alimentat și de alegerea lui Marian Munteanu drept candidat la Președinție. Între cele două partide există, în planul imagini publice, unele note comune, cea mai puternică reprezentând-o opțiunea pentru naționalismul luminat. Marian Munteanu pare însă a se potrivi cu Alianța Națională precum nuca în perete. Memoria colectivă îi păstrează imaginea de lider al Pieței Universității. Din 1990 și până acum, electoratul l-a identificat pe Marian Munteanu cu luptătorul anticomunist, cu liderul unei mișcări ce acuza regimul Iliescu de naționalism, pledând pentru racordarea României la Europa. Cum poate fi candidat al unei formațiuni bazate pe naționalismul luminat o personalitate rămasă în amintirea românilor ca o victimă a minerilor veniți la București pentru a-i pedepsi pe cei suspectați de introducerea „deșănțatelor” moravuri europene, de punere a țării în slujba puterilor străine ?
De regulă cârtitori, noi nu împărtășim scepticismul mai mult sau mai puțin interesat al unor confrați. Există – credem noi – suficiente date pentru ca Alinața Națională să devină o veritabilă forță politică autohtonă. Cum există numeroase elemente pentru a considera că Marian Munteanu poate reprezenta această alianță cu deosebită eficiență în campania electorală. Așa cum spuneam, cele două partide au drept notă comună naționalismul luminat. Cei patru ani de slugărnicie cotrocenistă în plan extern au indignat pe mulți români. Orgoluiul național e o dimensiune autohtonă de care au fost obligați să țină cont până și lideri comuniști precum Dej și Ceaușescu. În consecință, există un electorat substanțial în căutarea unui partid care să-și propună redarea demnității naționale pierdute, fără angajarea în gesturi și declarații extremiste riscante. Acestui electorat îi poate răspunde Alianța Națională. Șansele de succes ale noii formațiuni sunt cu atât mai mari, cu cât, în ultimul timp, PDSR, obsedat de credibilitatea externă, a împins în plan secund naționalismul care l-a definit după noiembrie 1996. Nici Marian Munteanu, candidatul Alianței Naționale, nu e atât de nepotrivit cum s-ar crede în ipostaza de reprezentant al unei formațiuni naționaliste. După momentul 1990, Marian Munteanu a intrat într-un con de umbră. Din această cauză, puțini știu că el a evoluat rapid spre dreapta. Între 1992 și 1995, candidatul Alinaței Naționale a condus asociația cultural-politică „Mișcarea Pentru România”, suspectată de regimul Iliescu drept o continuatoare a Mișcării Legionare. Memoria colectivă păstrează imaginea lui Marian Munteanu de lider al Pieții Universității. Dat fiind că ipostaza sa de inițiator al unei mișcări de dreapta, care a promovat un naționalism modern, n-a fost mediatizată suficient, noua personalitate a lui Marian Munteanu e mai puțin știută de opinia publică. Dacă fostul lider al Pieții Universității ar fi făcut tărăboi pe seama noii sale imagini, de personalitate atingând, prin multe note, o doctrină de extremă dreapta, probabil că desemnarea sa drept candidat al unei formațiuni naționaliste n-ar fi surprins pe nimeni.
Din nefericire Alinața Națională a pășit cu stângul în viața noastră politică. Documentele noii formațiuni nu insistă suficient pe naționalismul luminat. Desemnarea lui Marian Munteanu drept candidat a fost argumentată prin necesitatea de a promova tineri. Nici un cuvânt despre noua sa ipostază: cea de om de dreapta. Nici un cuvânt depre faptul că tinerii la care se referă Marian Munteanu împărtășesc ideile sale în chestiunea națională. Și, din datele pe care le deținem, putem spune că acești tineri sunt destul de mulți. Aceste greșeli de început pot fi corectate. Prin brusca europenizare a PDSR, prin eșecul Partidului Popular, există la ora actuală o parte a alectoratului care așteaptă un partid bazat pe redeșteptarea demnității naționale, pe pledoaria pentru o intrare în Europa fără a ne pierde identitatea, pe bătălia pentru afirmarea capitalului autohton. Acestui electorat îi poate răspunde din plin recent înființata Alianță Națională, avându-l drept candidat pe Marian Munteanu. Pentru aceasta, noua formațiune trebuie să treacă neîntârziat la acțiuni menite a-i asigura în ochii opiniei publice o identitate mai apăsată pe scena noastră politică: formularea și cultivarea unui program clar, concis, bazat pe naționalismul luminat, o campanie electorată axată pe tema necesarei redobândiri a demnității naționale, terfelite de slugărnicia cotrocenistă, cultivarea adevăratei imagini – cea de om de dreapta – a lui Marian Munteanu.
Cu o minimă mobilizare, asigurând o mai bună legătură între Alianța Națională și Marian Munteanu, noua formațiune are serioase șanse de a obține un scor excelent la alegerile din această toamnă.

Ion Cristoiu

(Articol aparut în „Azi” din 5.09.2000, cu ocazia
Congresului Alianței Naționale și a anunțării candidaturii
lui Marian Munteanu la Președinție din partea AN)

ALIANȚA NAȚIONALĂ, Anul 1, nr.1, Septembrie 2000