O măsură anti-evreiască gândită de Antonescu să nu aibă niciun efect

Autorul articolului prezentat mai jos, un nemernic vândut minciunii și trădării propriului neam, omite să citeze în legătură cu subiectul abordat mărturia cea mai importantă, a lui Wilhelm Filderman, care la zece ani după terminarea războiului, în așa zisul său TESTAMENT, spune foarte clar:

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Așadar, eșcul romanizării econ0omiei Iașului are o singură explicație: fusese premeditat de însuși cel care legiferase această românizare. Mai dau o dată citatul pe care așa zisul istoric Ștefan Ionescu l-a ocolit ca dracul tămâia:

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

EŞECUL ROMÂNIZĂRII ECONOMIEI IAŞIULUI ÎN PERIOADA POGROMULUI: 1941–1944

ŞTEFAN IONESCU

Introducere

În acest studiu voi investiga modul în care supravieţuitorii evrei ai pogromului din Iaşi au reacţionat la procesul de românizare promovat de regimul Ion Antonescu ce viza excluderea lor din economia şi societatea românească. De asemenea, voi examina şi reacţiile etnicilor români faţă de implementarea politicii de românizare a comerţului şi industriei evreieşti. Una dintre cele mai utile modalităţi de analiză a politicii de excludere a evreilor din viaţa economică a României în timpul regimului Antonescu şi a gradului său de reuşită este investigarea documentelor (şi perspectivelor) principalilor participanţi la românizare: birocraţii ce supervizau domeniul economic, întreprinzătorii şi angajaţii evrei, precum şi beneficiarii românizării. Prin urmare, acest studiu se întemeiază pe sursele oficiale produse de birocraţia economică centrală şi locală – Ministerul Economiei Naţionale [de aici înainte MEN], Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi [de aici înainte CCII] şi Inspectoratul Regional al Muncii şi Asigurărilor Sociale din Iaşi [de aici înainte IGMAS] – şi pe documentele personale ale localnicilor evrei şi creştini, implicaţi direct sau indirect în românizarea economiei ieşene1.

1 Sursele oficiale folosite în acest studiu sunt următoarele: rapoarte, memorii şi alte tipuri de corespondenţă între autorităţile economice ieşene şi cele de la centru. Documentele personale utilizate aici sunt reprezentate de petiţiile şi scrierile autobiografice ale locuitorilor evrei şi creştini ai Iaşiului. A se vedea, Adrian Cernea, Pogromul de la Iaşi: depoziţie de martor, Bucureşti, Hasefer, 2002; Lilly Marcou, Sub Stalin şi Dej: memoriile unui om de stânga, Bucureşti, Antet, 1998; S.C. Cristian, Patru ani de urgie: notele unui evreu din România, Bucureşti, Timpul, 1945; Josef Finkelstein, Iaşii mei, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel, www.inshr-ew.ro (consultat la data de 5 martie 2011); Gheorghe Zane, Memorii: 1939-1974, Bucureşti, Editura Expert, 2000.

În ansamblu, procesul de românizare a vieţii economice din Iaşul anilor 1940, prin naţionalizarea proprietăţilor şi locurilor de muncă evreieşti a fost un eşec parţial, datorat unei multitudini de cauze obiective, precum lipsa capitalului autohton şi a specialiştilor etnici români care să-i înlocuiască pe evrei, ambiguitatea şi instabilitatea legislativă, nevoia de stabilitate economică odată cu intrarea României în război şi mobilizarea în armată a etnicilor români. Anumiţi factori subiectivi, precum lăcomia şi oportunismul multor etnici români şi strategiile de supravieţuire utilizate de evrei au contribuit la răspândirea „sabotajului‖ românizării pe o scară foarte largă. Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944.

În prima parte a acestui studiu voi discuta cadrul general al politicii de românizare în contextul regimului Antonescu, apoi voi continua cu examinarea greutăţilor întâmpinate de autorităţile locale în timpul românizării vieţii economice, reliefând diversitatea şi ambiguitatea atitudinilor evreilor şi creştinilor ieşeni, exemplificate de fenomenul sabotajului ce a contribuit la eşecul parţial al românizării.

Românizarea economiei: cadrul general

În timpul celui de-al doilea război mondial, procesul de românizare a fost unul dintre principalele proiecte ale regimului Antonescu (1940-1944). Prezentând caracteristicile unei politici de inginerie socială motivată ideologic prin doctrina etno-naţionalismului, românizarea economiei urmărea crearea unei societăţi „ideale‖ şi în special a unei burghezii naţionale productive şi eficiente. Pentru realizarea acestor planuri, arhitecţii românizării au pus la cale excluderea „străinilor‖ – cetăţeni străini, minorităţi etnice şi în special evrei – din sfera economică prin naţionalizarea proprietăţilor şi a locurilor de muncă şi prin „restabilirea‖ controlului românilor etnici asupra acestor bunuri şi locuri de muncă. Deşi au mai existat unele iniţiative guvernamentale în sensul românizării economiei anterior anilor 1940, românizarea a devenit un proiect major al guvernelor României sub regimul Antonescu2.

2 Pentru o imagine de ansamblu a regimului Antonescu, inclusiv a politicii de românizare, a se vedea de exemplu Jean Ancel, Contribuţii la Istoria Romaniei. Problema Evreiască, 1933-1944, Bucureşti, Hasefer, 2001-2003; Jean Ancel, The Economic Destruction of Romanian Jewry, Jerusalem, The International Institute for Holocaust Research, Yad Vashem, 2007; Viorel Achim şi Constantin Iordachi (eds.), România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective Istorice şi Comparative, Bucureşti, Curtea Veche, 2004; Lya Benjamin (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Bucureşti, Hasefer, 1993; Randolph Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, New York, The Rosenthal Institute/CUNY, 1994; Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania, 1940-1944, London, Palgrave Macmillan, 2006; Tuvia Friling, Radu Ioanid şi Mihail E. Ionescu (eds.), Raport Final, Iaşi, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Polirom, 2005; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000; Ionescu, Mihail and Liviu Rotman (eds.), Holocaust in Romania: History and Contemporary Significance, Tel Aviv, Bucureşti, Goren Goldstein Center, Institute for Political Studies of Defense and Military History, 2003.

Din punct de vedere politic şi al modalităţilor de realizare, procesul de românizare a fost implementat în două mari etape. Prima etapă a românizării (ce s-a derulat în principal între septembrie 1940 şi ianuarie 1941, deşi începută în august 1940, în timpul Regelui Carol al II-lea) a fost caracterizată de excluderea evreilor din funcţiile publice, de confiscarea proprietăţilor rurale, de numirea comisarilor de românizare pentru supravegherea anumitor întreprinderi, şi de jefuirea evreilor prin ameninţări şi violenţă. În perioada Statului Naţional Legionar, când puterea politică era împărţită între generalul Antonescu şi Garda de Fier, mulţi legionari au jucat un rol important în românizarea legală şi mai ales ilegală a proprietăţilor şi locurilor de muncă evreieşti. Implicarea legionarilor în jafurile şi violenţele contra evreilor şi a altor grupuri de „adversari ideologici‖ ai Legiunii a condus la tensiuni şi în cele din urmă la un conflict deschis între cei doi parteneri de guvernare. De asemenea, atât Antonescu cât şi legionarii doreau acapararea în întregime a puterii politice. În timpul perioadei de guvernare în comun, membrii partidelor politice tradiţionale cât şi o parte importantă a birocraţiei româneşti s-au plâns încontinuu împotriva abuzurilor, anarhiei şi dezorganizării ce caracterizau procesul de românizare şi care ameninţau stabilitatea economică a statului.

După înfrângerea rebeliunii legionare – ianuarie 1941 – de către generalul Antonescu sprijinit de armată, majoritatea legionarilor au fost excluşi din poziţiile cheie ale românizării. În ciuda unui regres aparent determinat de conflictul dintre Antonescu şi legionari – cum ar fi măsurile de desfiinţare a comisarilor de românizare şi de restituire a unor proprietaţi însuşite prin violenţă – procesul de românizare a continuat. Autorităţile române nu au abandonat politica de excludere a evreilor şi a altor „străini‖ din economia naţională, dar au subliniat importanţa unei românizări înfăptuite în mod legal şi ordonat. Principiile de bază au rămas aceleaşi: naţionalizarea proprietăţilor aparţinând evreilor şi altor minoritari, concedierea evreilor şi înlocuirea lor cu etnici români. Pe lângă sublinierea respectării legalităţii şi ordinii, a două etapă a românizării a fost caracterizată în special de confiscarea proprietăţilor evreieşti urbane şi de excluderea evreilor din întreprinderile private (legiferată în noiembrie 1940, dar implementată mai ales din 1941). Expropriate de către stat, multe dintre aceste proprietăţi urbane au fost distribuite – închiriate pentru început (scopul final fiind distribuirea sub formă de proprietate) – etnicilor români „merituoşi‖: funcţionari ai statului, veterani şi văduve de război, refugiaţi, ofiţeri, şi întreprinzători economici. Prin concedierea evreilor din firmele private şi angajarea în locul lor a etnicilor români se urmărea crearea unei clase de specialişti industriali şi comerciali care să întărească potenţialul productiv şi de muncă al naţiunii. Deşi termenul limită pentru înlocuirea angajaţilor evrei cu etnici români fusese stabilit prin Decretul-lege pentru românizarea personalului din întreprinderi (publicat în MO nr. 270 din 16 noiembrie 1940) pentru data de 31 decembrie 1941, anumite excepţii erau totuşi permise. Astfel, directorii companiilor private puteau menţine în serviciu angajaţii evrei consideraţi indispensabili pentru buna funcţionare a întreprinderii, dacă erau dublaţi cu etnici români pe care trebuiau să-i inveţe Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 secretele meseriei respective. Locurile de muncă vacante create prin concedierea angajaţilor evrei urmau să fie ocupate de etnici români, în special refugiaţi, veterani şi funcţionari şomeri.

Per ansamblu, românizarea economiei a fost afectată de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Factorii obiectivi se pot grupa în două mari categorii: interni-structurali şi internaţionali. Problemele interne-structurale includeau lipsa de capital autohton şi de etnici români calificaţi care să preia rolul minoritarilor, şi în special al evreilor, în economia naţională, ambiguitatea şi instabilitatea legislativă. Implementarea românizării a fost serios afectată şi de intrarea României în războiul contra Uniunii Sovietice (şi ulterior împotriva altor state) – fapt ce a modificat percepţia oficialilor români asupra procesului de excludere a evreilor şi a anumitor străini din economia ţării. Regimul Antonescu avea nevoie de o economie stabilă şi eficientă, mobilizată în totalitate pentru efortul de război şi de aceea stabilitatea economică a avut prioritate în raport cu o românizare radicală care ar fi destabilizat producţia şi ar fi produs nemulţumiri sociale. De asemenea intrarea României în război a dus şi la mobilizarea în cadrul armatei a unui mare număr de etnici români care lucrau în industrie şi comerţ, lipsind astfel românizarea de cadrele necesare pentru înlocuirea evreilor. Factorii internaţionali care au afectat procesul de românizare a economiei se refereau la interesul regimului Antonescu de a menţine relaţii relativ amicale sau a evita escaladarea spre o ruptură totală cu diverşi vecini, aliaţi, inamici, sau ţări neutre. Apartenenţa la Axa Roma-Berlin-Tokyo a avut un rol important în limitarea temporară a scopurilor românizării faţă de anumite categorii de „străini‖. Structura capitalului uman al economiei româneşti a făcut ca evreii români, mai ales specialiştii industriali şi comerciali, să fie aproape singurii experţi disponibili pe plan local, în afară de cei germani, a căror pătrundere în economia românească în timpul războiului – inevitabilă într-o anumită măsură datorită colaborării politice şi militare cu Germania nazistă – era privită cu suspiciune de elitele politice româneşti, inclusiv de Ion Antonescu.

Printre factorii subiectivi care au încetinit românizarea s-au numărat lăcomia şi oportunismul multor neevrei – atât birocraţi cât şi oameni obişnuiţi – care nu au ezitat să încalce legislaţia românizării pentru a obţine un profit cât mai mare, precum şi rezistenţa şi strategiile de supravieţuire ale evreilor – desemnate de obicei prin termenul oficial de „sabotaj‖.

Pentru evrei, încălcarea regulilor românizării, deşi riscantă, reprezenta uneori singura modalitate de a-şi păstra casa, atelierul, magazinul, salariul, pe scurt, sursa de venit fără de care şansele supravieţuirii fizice în vremurile de persecuţie sistematică s-ar fi diminuat considerabil. Pentru un evreu trăind în timpul dictaturii antisemite a regimului Antonescu în care corupţia avea o amploare deosebită3 (în ciuda retoricii legaliste a şefului statului), a avea un venit stabil, precum cel produs de propria întreprindere sau din salariu, făcea posibilă supravieţuirea. Prestarea unei munci indispensabile, ca specialist sau întreprinzător, permitea evitarea batalioanelor de muncă forţată, deportării în Transnistria şi degradării fizice şi psihice. De aceea, mulţi evrei vedeau în sabotarea românizării o strategie de supravieţuire, o formă de rezistenţă – în sensul larg al conceptului, exemplificat astăzi prin termenul ebraic amidah4 – faţă de persecuţiile antisemite. Pentru mulţi neevrei obişnuiţi, sabotarea românizării oferea posibilităţi considerabile de a profita, uneori mult mai mult decât ar fi prilejuit o participare legală la politica de românizare. Conceptul de sabotaj cuprindea diferite activităţi de colaborare între creştinii şi evreii locali pentru stoparea sau evitarea românizării bunurilor şi a locurilor de muncă. Desigur, nu toţi cei care i-au ajutat pe evrei să evite consecinţele românizării au acţionat din considerente materiale, ci şi datorită prieteniei sau altruismului.

3 Pentru mai multe detalii privind corupţia de amploare din timpul regimului Antonescu, a se vedea de exemplu S.C. Cristian, Patru ani de urgie, pp. 60-62.

4 În timpul războiului şi în primele decenii postbelice rezistenţa armată „eroică‖ a fost celebrată în istoriografia şi discursul public israelian despre Shoah. Acestă tendinţă se schimbă treptat odată cu dezvoltarea unor perspective mai nuanţate asupra dificultăţilor şi dilemelor morale cu care se confruntaseră evreii ce încercau să supravieţuiască sub regimul nazist. În Israel, începând de la sfârşitul anilor 1960, şi mai ales în anii 1970, tot mai multe forme de rezistenţă au fost acceptate şi popularizate. Sfera conceptului de rezistenţă faţă de Holocaust s-a lărgit considerabil pentru a cuprinde, sub termenul ebraic amidah, o varietate de atitudini nemilitare, dar la fel de legitime, precum întrajutorarea comunitară, salvarea celor în pericol de moarte, contrabanda cu alimente, promovarea coeziunii comunitare, etc. A se vedea Isaiah Trunk, Judenrat, New York, 1972, and Aharon Weiss, ―Jewish Leadership în Occupied Poland: Postures and Attitudes”, Yad Vashem Studies, no. 12, 1977, pp. 335-366; Raphael Vago, ―The Concept of Resistance and Heroism in Israeli Historiography and Public Opinion‖, Studia Iudaica, vol. X, 2001, pp. 146-170; Robert Rozett, ―Jewish Resistance‖ în Dan Stone (ed.), The Historiography of the Holocaust, Houndmills, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2004, pp. 341-363; Yehuda Bauer, Rethinking the Holocaust, New Haven, Yale University Press, 2000, pp. 119-166; Michael Marrus, Holocaust în History, Hanover and London, University of New England Press, 1987, pp. 112-116, 133-155.

Românizarea nu a constituit niciodată o politică clară şi coerentă, fiind caracterizată de contradicţii, probleme economice, tensiuni politice, şi amânări oportuniste. Măsurile de românizare au fost diferite în funcţie de criterii geografico-politice: urmând politica generală a regimului Antonescu care a fost mult mai dură cu evreii din Basarabia, Bucovina şi Transnistria decât cu cei din Vechiul Regat, românizarea economiei a fost mai radicală în provinciile sus-menţionate decât în Vechiul Regat. Astfel, în Vechiul Regat, incluzând şi Iaşiul, nu toate întreprinderile evreieşti au fost Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 expropriate datorită unor considerente economice, tehnice, juridice şi pragmatice5. Că anumite firme evreieşti au fost ocolite de românizare şi că unii angajaţi etnici români au rămas loiali patronilor evrei în ciuda interdicţiilor oficiale este atestat şi de unele mărturii ale supravieţuitorilor ieşeni6.

5 Tuvia Friling, Radu Ioanid şi Mihail E. Ionescu (eds.), Raport Final, p. 184.

6 Lily Marcou, Sub Stalin şi Dej, p. 25.

7 Gheorghe Zane, Memorii, pp. 54 – 56;

8 Au existat numeroase estimări privind numărul victimelor pogromului de la Iaşi, variind între câteva mii şi 14.000 de morţi. Autorul ultimului studiu major al acestui episod al Holocaustului din România, istoricul Jean Ancel, estimează că un număr de aproximativ 14.000 de evrei au murit în urma pogromului de la Iaşi. Jean Ancel, Preludiu la asasinat: Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Polirom, 2005; Voicu, George (ed.), Pogromul de la Iaşi, 28-30 Iunie 1941, Prologul Holocaustului din România, Iaşi, Polirom, 2006; Arian Cernea, Pogromul; Eugen Luca, Pogrom; Josef Finkelstein, Iaşii Mei;Gheorghe Zane, Memorii.

9 S.C. Cristian, Patru ani de urgie, pp. 64-65.

10 Adrian Cernea, Pogromul, pp. 68-72; 101; Eugen Luca, Pogrom, pp. 87-90.

Problemele românizării economiei ieşene

Perioada guvernării legionare a adus o serie întreagă de persecuţii împotriva evreilor ieşeni care s-au văzut terorizaţi, ameninţaţi şi jefuiţi de autorităţile legionare, după cum consemnează martorii epocii7. Marea tragedie care a lovit Iaşiul a fost însă pogromul din zilele de 28-30 iunie 1941, considerat drept primul episod al Holocaustului din România, un asasinat în masă urmat de deportări (în trenurile morţii) ce au produs un număr foarte mare de victime printre locuitorii evrei ai oraşului. Conform ultimelor studii, la pogromul declanşat imediat după intrarea României în războiul anti-sovietic au participat soldaţi, jandarmi, poliţişti români, şi o parte a populaţiei creştine locale, împreună cu militari germani aflaţi în oraş8. Pretextul pogromului de la Iaşi a fost pretinsa trădare de ţară a evreilor ieşeni – prin acţiuni de guerilă urbană – în favoarea Uniunii Sovietice, ipoteză neconfirmată de ancheta făcută în zilele imediat următoare pogromului. Motivul „evreilor care au tras în armată‖ a rămas în mentalul colectiv românesc şi în perioada de după pogrom, ca o justificare a masacrului9.

După stoparea uciderilor şi a deportărilor, a continuat să persiste o stare de incertitudine privind soarta celor dispăruţi în timpul pogromului despre care nu se mai ştia nimic. Multă vreme familiile evreieşti au sperat că rudele lor dispărute se vor întoarce într-o bună zi. În toamna lui 1941 are loc o oarecare revenire la normalitate odată cu întoarcerea supravieţuitorilor deportărilor din vara aceluiaşi an10. Chiar şi după întoarcerea celor deportaţi şi reluarea activităţilor cotidiene, normalizarea vieţii evreilor ieşeni a fost doar aparentă: martorii epocii vorbesc despre greutăţile vieţii de zi cu zi datorate românizării, interdicţiilor de tot felul, contribuţiilor speciale, trimiterii la muncă obligatorie, ameninţărilor deportării sau pericolului uciderii de către trupele aflate în retragere11.

11 Eugen Luca, Pogrom, pp. 93 – 104; Lily Marcou, Sub Stalin şi Dej, pp. 46, 49, 51; Josef Finkelstein, Iaşii mei, pp. 44-46; S.C. Cristian, Patru ani de urgie, p. 66; Adrian Cernea, Pogromul, pp. 96-98; Jean Ancel, The Economic Destruction, pp. 317 – 324.

12 Arhivele Naţionale ale României, fond Ministerul Economiei Naţionale – Direcţia Organizaţiilor Profesionale – Serviciul Firme, dosar nr. 1/1940, pp. 105, 154 – 156.

13Acuzaţia eronată că evreii ar fi fost la originea evenimentelor tragice din iunie 1941 persista şi după pogrom, deşi în urma anchetei oficiale nu s-a descoperit nici un soldat român sau german care să fi fost rănit în urma presupuselor atacuri din partea evreilor. MEN-DOP-SF, 1/1940, pp. 288; S.C. Cristian, Patru ani de urgie, pp. 62, 64.

14 MEN – DOP – SF, 1/1940, pp. 291-297.

15 Ibid, p. 288.

Politica de românizare a economiei ieşene s-a confruntat, în general, cu aceleaşi probleme care au afectat procesul de excludere a evreilor din economia întregii ţări: dificultăţi legate de mobilizarea pe front a creştinilor, lipsa specialiştilor etnici români care să-i poată înlocui pe angajaţii evrei, sabotajul, etc. Greutăţile întâmpinate de procesul de românizare au provocat îngrijorarea autorităţilor locale implicate în coordonarea activităţii economice – cum ar fi CCII şi IGMAS – şi a dus la elaborarea a numeroase rapoarte şi memorii trimise la Bucureşti prin care se încerca desluşirea cauzelor acestui eşec şi găsirea unor soluţii pentru viitor12.

Imediat după pogrom – descris în adresele MEN drept „rebeliunea provocată de evrei‖ sau „evenimentele‖13 – CCII a cerut instrucţiuni de la centru despre cum să procedeze în cazul firmelor evreilor care fuseseră ucişi sau daţi dispăruţi în timpul „rebeliunii‖ din 28-29 iunie 1941. Conform datelor colectate de CCII, în Iaşi exista un număr de 163 firme evreieşti ale căror proprietari au căzut victime pogromului14. Îngrijorarea birocraţilor CCII era legată de faptul că aceste firme erau conduse de rudele foştilor patroni şi ca urmare a solicitat să i se indice măsurile prin care noii patroni urmau să fie puşi în legalitate în privinţa respectării decretelor privind exercitarea profesiunii de comerciant. Deoarece, iniţial, „nu se precizase atitudinea guvernului în problema evreiască‖, MEN le-a recomandat autorităţilor ieşene să nu legalizeze situaţia proprietarilor de fapt evrei (rudele victimelor) şi să tolereze continuarea activităţii firmelor respective. MEN se temea că o atitudine mai radicală faţă de aceste firme – „închiderea deodată‖ – ar fi afectat aprovizionarea populaţiei oraşului15. Legiferările ulterioare ale regimului Antonescu nu au permis reglementarea situaţiei juridice a soţiilor şi copiilor celor ucişi sau dispăruţi în timpul pogromului, MEN interzicând în mod explicit posibilitatea că aceştia să obţină autorizaţii pentru exercitarea comerţului pe numele lor. Situaţia acestor supravieţuitori ai pogromului se derula într-un adevărat cerc vicios. Neputând să intre în Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 legalitate, soţiile şi copii victimelor nu puteau însă nici să renunţe în mod oficial la firmele respective, MEN subliniind că aceştia nu puteau opri activitatea firmelor fără autorizaţia MEN – altfel ar fi încălcat Decretul-lege nr 282 din 1 mai 1943 pentru activarea producţiei, regimul preţurilor, suprimarea concurenţei neloiale şi a sabotajului economic – însă nici „nu aveau calitatea să facă asemenea cereri‖ [pentru aprobarea încetării activitaţii n.a.]. În noiembrie 1943, autorităţile centrale încă încercau să lămurească această problemă spinoasă.

În 1942 oficialităţile locale erau tot mai preocupate de persistenţa comerţului clandestin, exercitat pe o scară extinsă, în special de evrei, care, se pare, subminau procesul de românizare a economiei printr-o concurenţă neloială ce ameninţa cu falimentul magazinele şi atelierele creştinilor. Astfel, în octombrie 1942, CCII raporta MEN amploarea comerţului clandestin şi dificultatea de a găsi o metodologie adecvată pentru descoperirea infractorilor, subliniind nevoia de criterii precise şi proceduri eficiente adaptate realităţii de pe teren. Doar în puţine cazuri se reuşise prinderea comercianţilor infractori, succesele obţinute fiind insignifiante în raport cu fenomenul clandestinismului aflat în creştere16. CCII considera că mijloacele insuficiente de control, lipsa specialiştilor etnici români şi lipsa conştiinţei naţionale a clienţilor neevrei determinaseră succesul sabotajului românizării17.

16 CCII aprecia că fenomenul clandestinismului comercial era „aproape cu neputinţă de a fi stârpit.‖ Ibid, p. 156.

17 Ibid, p. 156.

Deşi raportul către MEN pare scris dintr-o perspectivă naţionalistă – „punctul nostru de vedere românesc‖ – şi pledează pentru măsuri represive contra sabotorilor românizării, autorii dovedesc realism în identificarea cauzelor răspândirii clandestinismului în rândul evreilor ieşeni, precum şi o anumită înţelegere pentru soarta acestora. Birocraţii CCII îşi justificau criticile la adresa românizării invocând considerente umanitare în favoarea evreilor persecutaţi. Astfel, ei atribuie dezvoltarea clandestinismului greşelilor în planificarea politicii de românizare care nu a luat în considerare inevitabilele consecinţe sociale produse de excluderea evreilor din economie în absenţa oricăror alternative de reconversie profesională care să le permită supravieţuirea:

Exercitarea comerţului clandestin de către evrei, în actualele împrejurări, este consecinţa fatală a legilor şi dispoziţilor care au vizat scoaterea acestora din viaţa comercială, dar fără a avea în vedere ce vor face aceştia, atunci când vor fi scoşi din comerţ şi din industrie. Nu s-a întrebat nimeni cu ce vor trăi toţi acei foşti negustori, care au activat poate o viaţă în acest domeniu şi nu se pot apuca de altceva, neavând o altă meserie? Cu ce-şi vor întreţine familia? De unde vor câştiga banii de care vor avea 156 nevoie pentru pâinea de toate zilele?….n-ar fi trebuit să fie asvârliţi în voia soartei (…)18.

18 Ibid, p.156 f.

19 Ibid, p.156 v.

20 Ibid,, p.156 v.

Deşi aparent preocupaţi de soarta victimelor românizării, liderii CCII nu au renunţat la stereotipurile antisemite şi afirmau că foştii comercianţi evrei, deşi rămaşi fără mijloace legale de existenţă, continuau să aibă un standard de viaţă superior majorităţii comercianţilor creştini, „uzând de practica şi spiritul înnăscut de speculaţiune, mai curând decât de negustorie‖19. Stereotipurile pozitive despre evreul generic – inteligent şi abil – erau folosite în sens negativ pentru a-l învinui de problemele economice existente. Conform autorilor raportului, spiritul înnăscut de speculă le permitea întotdeauna evreilor să domine piaţa economică printr-o perfectă cunoaştere a surselor de aprovizionare şi să acapereze clientela locală, lovind astfel în comercianţii etnici români. Deoarece tranzacţiile economice – chiar şi cele ilegale – presupun întotdeauna o pluralitate de parteneri şi interese, birocraţii CCII nu-i învinovăţeau doar pe evrei pentru sabotarea românizării comerţului ieşean, ci şi pe complicii lor, reprezentaţi de clienţii etnici români. Pentru a nu rămâne doar în sfera generalizării, autorii raportului au ilustrat „criminalitatea‖ economică a foştilor comercianţi evrei printr-un exemplu tipic („din nenumărate altele‖), şi anume cazul croitoreselor evreice ce rezistau cu mare succes românizării domeniului confecţiilor. În ciuda stereotipurilor antisemite folosite, raportul CCII reflectă şi o doză mare de admiraţie pentru rezistenţa şi curajul sabotoarelor croitorese, precum şi blamul moral pentru complicitatea clienţilor neevrei care nu înţelegeau spiritul etno-naţionalist al epocii şi nu achiesau la programul de creare a unei burghezii etnic româneşti, preferând să economisească bani în dauna sprijinirii românizării comerţului şi industriei:

Cu o tenacitate şi o putere extraordinară de pătrundere, aceste croitorese se introduc în societatea românească (care le primeşte) şi concurează astfel atât pe lucrătoarele şi croitoresele patroane creştine, cât şi magazinele de confecţii, care plătesc chirie, au ateliere cu lucrătoare, ucenice, au buget încărcat şi nenumărate speze. Desigur că această croitoreasă va lucra pe un preţ mic o confecţiune oarecare (care confecţiune va fi fatal mai scumpă la o întreprindere românească….ca atare va stabili un preţ al acelei confecţiuni care va fi acceptat de orice clientă, făcându-şi drum şi obţinând lucrări din ce în ce mai mari, în diferite case creştine. Treptat şi în mod sistematic, magazinele de confecţiuni creştineşti, puţine câte sunt, vor fi ocolite de clientela câştigată la început şi păstrată cu atâta greutate şi nenumărate concesii, care de acestă dată va recurge la croitoreasa evreică, fiindcă înainte de a fi evreică, este croitoreasă şi este mai ieftină20. Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 

Implicaţiile cazului descris de birocraţii CCII sugerează că excluderea evreilor din viaţa economică fără oferirea unor alternative pentru supravieţuire a avut un efect contrar celui urmărit prin politica de românizare, deoarece i-a forţat pe evrei să-şi practice fostele profesiuni în ilegalitate, fără a plăti taxe şi impozite, şi astfel contribuind la ruinarea puţinilor întreprinzători creştini ce activau pe piaţa Iaşiului. Trebuie observat că femeile de origine mozaică au avut un rol decisiv în supravieţuirea comunităţii evreieşti în perioada de după pogrom, când ele au rămas deseori singurul spijin spiritual dar şi material al familiilor îndoliate. Nu doar croitoresele evreice au dat dovadă de o rezistenţă deosebită în asigurarea unei existenţe cât de cât normale pentru supravieţuitorii pogromului, ci şi multe alte femei întreprinzătoare care au reuşit să evite excluderea completă a evreilor din viaţa economică a Iaşiului21.

21 S.C. Cristian, Patru ani de urgie, p. 66; Finkelstein, Iaşii mei, pp. 43-44.

22 MEN-DOP-SF 1/1940, p.156 v.

23 Pentru mai multe detalii privind evacuarea populaţiei civile şi a instituţiilor statului din Iaşiul ameninţat de înaintarea Armatei Roşii, descrise de un martor ocular, a se vedea Gheorghe Zane, Memorii, pp. 87-94.

24 Tuvia Friling, Radu Ioanid şi Mihail E. Ionescu (eds.), Raport Final, p. 220.

Pe lângă branşa confecţiilor, autorităţile economice ieşene au observat că practicile clandestine ale evreilor victimizaţi de politica de românizare afectau mai toate ramurile economice. Sabotarea cu succes a românizării economiei nu era un lucru uşor de îndeplinit şi necesita mult spirit de inţiativă din partea foştilor comercianţi evrei: potrivit informaţiilor CCII, ei se prezentau pe la casele creştinilor şi le ofereau diferite produse la preţuri mai mici decât preţurile pieţei. O altă cauză a succesului sabotării românizării prin comerţul clandestin o reprezenta prezenţa în Iaşi a unui număr mare de foşti negustori evrei evacuaţi din târgurile şi comunele judeţului. Astfel, măsura guvernului Antonescu de concentrare a evreilor în oraşele reşedinţă de judeţ se dovedea contraproductivă pentru românizare: tot mai mulţi evrei excluşi din viaţa economică se aflau disponibili şi disperaţi în Iaşi, nevoiţi să găsească o strategie – deseori comerţul clandestin – de supravieţuire pentru a-şi câştiga existenţa22.

În anul 1944 eşecul românizării economiei locale era limpede pentru toată lumea. Datorită apropierii frontului de zona Moldovei, tot mai mulţi locuitori creştini ai Iaşiului se refugiaseră în special în satele şi micile oraşe de provincie din Muntenia, Banat şi sudul Transilvaniei. Nu doar particularii ci şi instituţiile statului au fost evacuate de teama Armatei Roşii23. În general, evreii nu au putut părăsi Iaşiul, deoarece aveau nevoie de autorizaţii speciale pentru a putea călători în afara oraşului de reşedinţă şi se puteau refugia doar în oraşele unde puteau locui la rude24. Datorită evacuării în regiunile mai sigure din interiorul ţării şi a moblizării în armată a multor etnici români şi pentru că era totuşi nevoie de personal pentru menţinerea funcţiilor vitale ale urbei ieşene, excluderea evreilor din economia oraşului a fost, de facto, oprită. Cineva trebuia să lucreze pentru aprovizionarea populaţiei şi a militarilor din zonă, iar evreii erau aproape singurul grup disponibil. Reliefând blocajul românizării economiei ieşene, în vara lui 1944 IGMAS informa Ministerul Muncii că un număr de 1.700 de evrei „neevacuaţi‖ activau încă în industria şi comerţul local, ca patroni sau salariaţi, cei mai mulţi în domeniul comercial25.

25 MEN – DOP – SF, 1/1940, p. 316

26 Ibid, p. 316 f.

27 Ibid, p. 316 f.

28 Ibid, p. 316 v

a	Comerţ	patroni 312	salariati-650
b	Industrie	patroni 45	salariati-255
c	Meserii	patroni 156	salariati 282

25 MEN – DOP – SF, 1/1940, p. 316

26 Ibid, p. 316 f.

27 Ibid, p. 316 f.

28 Ibid, p. 316 v.

Fig. 1: Situaţia evreilor ieşeni care lucrau în industrie, comerţ şi meserii la data de 3 iulie 194426

Plângându-se de lipsa etnicilor români din localitate, IGMAS recunoştea că prezenţa celor 1.700 de patroni şi salariaţi evrei era „determinantă‖ pentru activitatea economică a Iaşiului. Referitor la modalităţile practice şi juridice folosite de evreii ieşeni pentru a lucra în întreprinderile locale, aceştia activau ca reprezentanţi ai patronilor români evacuaţi de teama războiului sau ca foşti asociaţi ai acestora. Pentru a obţine date cât mai precise privind rolul evreilor în viaţa comercială a urbei, oficialii IGMAS au efectuat o investigaţie pe teren în ziua de 3 iulie şi au constatat, scandalizaţi, că pe „o singură stradă, dintr-un total de 18 magazine, numai două sunt conduse de patronii lor români‖27.

Nu doar birocraţii IGMAS era preocupaţi de lipsa etnicilor români din economia Iaşiului, ci şi conducerea altor instituţii locale precum Comandamentul Militar, Prefectura de Judeţ, Camera de Comerţ şi Primăria, care şi-au recunoscut eşecul încercării de a contribui la românizarea vieţii economice a oraşului:

(…) s-au făcut încercări de a aduce în localitate patronii şi specialiştii români, fără rezultat, întrucât faptul apropierii de linia frontului şi teama continuă de bombardament nu poate încuraja o investiţie de capital28.

Confruntate cu lipsa de interes a etnicilor români de a activa în economia locală în ultimele luni ale regimului Antonescu, autorităţile ieşene au ajuns să contribuie în mod direct la regresul românizării. Preocupaţi de Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 159

asigurarea aprovizionării cu alimente şi produse de primă necesitate a diferitelor unitaţi militare şi a populaţiei civile din oraş, Comandamentul Militar, Primăria şi Prefectura de Judeţ au redeschis unele ateliere şi întreprinderi „pentru a căror funcţionare sunt întrebuinţate elemente evreieşti‖29.

29 Ibid, p. 316 f.

30 Ibid, p. 316.

31 Pentru mai multe detalii privind rolul Institutului de Credit Românesc, a se vedea Ancel, The Economic Destruction, p. 147.

32 Pe baza plângerilor primite de la comercianţii etnici români BNR a redactat un memoriu propriu trimis Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, în care critica procesul de românizare şi propunea anumite remedii. MEN – DOP – SF, nr. 1/1940, pp. 328-329.

33 Ibid, p. 330.

Problema comercianţilor evrei clandestini nu a fost rezolvată nici în vara lui 1944. În afară de cei 1.700 de evrei indispensabili care lucrau în mod legal pentru companiile locale, în Iaşi mai exista încă un număr necunoscut de evrei ce activau ilegal drept comercianţi ambulanţi de fructe şi lucruri de ocazie. Aceşti comercianţi clandestini dovedeau o îndemânare aparte în a reuşi să supravieţuiască, în ciuda tuturor restricţiilor şi investigaţiilor organelor de control locale, printr-o bună mobilitate: „îşi schimbă domiciliul de la zi la zi‖30.

Nu doar instituţiile publice ieşene se plângeau la Bucureşti de problemele întâmpinate în românizarea economiei ci şi unii întreprinzători creştini. De exemplu, Grigore Filip, un comerciant de manufactură din Iaşi a adresat un memoriu Băncii Naţionale a României [de aici înainte BNR] – una dintre instituţiile ce susţineau românizarea economiei prin intermediul Institutului de Credit Românesc care acorda împrumuturi întreprinzătorilor etnici români ce doreau să cumpere anumite firme evreieşti31 – în care descrie problemele întâmpinate, cere pedepsirea celor vinovaţi şi adoptarea unor măsuri de eficientizare a procesului de românizare32. Una dintre principalele dificultăţi invocate de petiţionarul ieşean era lipsa de susţinere a micilor comercianţi etnic-români de către industrie, şi în special de către industriile românizate, care în loc să-i ajute pe întreprinzătorii creştini, se pare că-i sprijineau pe comercianţii evrei:

(…) pe lângă periclitarea comerţului românesc, aceste industrii, cu banii luaţi de la Banca Naţională, sprijină comerţul evreiesc, fiindcă noii comercianţi creştini, afară de mici excepţii, nu au acces la fabrici33.

În ce măsură acuzaţiile comerciantului ieşean la adresa industriei erau întemeiate sau nu este dificil de stabilit la momentul actual al cercetării, mai ales în contextul naturii dificil de cuantificat a faptelor de corupţie. Cert este 160 Ştefan Ionescu

că, scandalizat de atitudinea pro-evreiască (reală sau imaginară) a industriaşilor români care se pare că profitau de sprijinul acordat de stat celor ce românizau industria şi-i sprijineau pe evrei, Grigore Filip îi declară pe aceştia nedemni de apartenenţa la comunitatea naţională românească: „Atâta timp cât nu vor înţelege opera de românizare, aceşti fabricanţi se exclud din sânul naţiei şi nu merită sprijinul instituţiilor noastre naţionale‖34. Dintr-o perspectivă mai largă, petiţia lui Grigore Filip sugerează că procesul de românizare nu se baza doar pe iniţiativele centrale ale principalilor birocraţi decidenţi ci şi pe iniţiativele locale ale numeroşilor agenţi economici care doreau să profite de pe urma românizării economiei.

34 Ibid.

35 Ibid.

36 Ibid, p. 330.

37 Ibid, pp. 331-333.

Pentru a combate contextul economic favorabil evreilor, Grigore Filip propunea ca industriile producătoare de bunuri de consum să fie obligate să-i aprovizioneze cu prioritate pe comercianţii de origine etnică română şi „numai după îndestularea acestora să vândă şi celorlalţi negustori‖35. Ca un cunoscător al realităţii economice şi al sabotării legislaţiei în practica comercială Grigore Filip solicita că toate fabricile din ţară să fie supuse unei proceduri de supraveghere riguroase şi transparente de către BNR, Inspectoratul de românizare, Sfatul negustoresc şi Camerele de Comerţ locale. Pentru a creşte eficienţa românizării economiei, autorul propunea şi unele măsuri represive împotriva complicilor comercianţilor evrei:

Comercianţilor români care camuflează interese evreieşti să li se aplice regimul evreilor. Fabricile care nu respectă dispoziţiunile Ministerului Economiei Naţionale de a aproviziona mai întâi magazinele româneşti, în viitor să nu mai primeasca cota de materii prime, iar cele care au credite de românizare să li se taie aceste credite care au un scop naţional36.

Identificarea „trădătorilor‖ comunităţii naţionale care camuflau interesele economice evreieşti era un proces dificil ce necesita controale permanente. După câteva astfel de controale, realizate în colaborarea cu CCII, inspectorul M. de la Direcţiunea Inspectoratului Comercial Iaşi trimite Subsecretariatului de Stat al Industriei, Comerţului şi Minelor un raport însoţit de procesele verbale de constatare a unor cazuri de întreprinzători etnici români suspectaţi de sabotarea românizării prin camuflaj37. Verificând firmele românizate din Iaşi, comisia de audiere a citat un număr de 19 comercianţi etnic-români aparţinând firmelor românizate. Dintre aceştia, s-a constatat că 8 lipseau din oraş. Ceilalţi 11 s-au prezentat în faţa comisiei unde au fost „verificaţi‖ cu întrebări legate de cunoştinţele profesionale din domeniul comercial. Rezultatul a fost că doar 7 dintre cei examinaţi au dovedit „că exercită efectiv comerţul şi au românizat real întreprinderile evreieşti.‖ Altor 3 comercianţi care „nu au putut dovedi prin răspunsurile Eşecul românizării economiei Iaşiului în perioada pogromului: 1941–1944 161

date că şi-au însuşit cunoştinţele şi nu cunosc mecanismele negoţului pe care-l exercită în asociaţie cu evrei‖ li s-a acordat o perioadă de timp pentru însuşirea secretelor profesionale, iar ultima persoană convocată care dorea, între timp, să-şi vândă acţiunile nu a mai fost audiată38.

38 Ibid, p. 332..

Concluzii

Problemele de ordin practic ale evreilor ieşeni nu s-au încheiat odată cu sfârşitul pogromului din vara anului 1941. În anii următori, evreii au continuat să trăiască sub regimul de discriminare legiferată, muncă forţată, abuzuri şi teama de o posibilă deportare. Una dintre problemele cele mai serioase care au afectat viaţa supravieţuitorilor evrei a fost românizarea economiei locale. Politica de românizare a fost promovată de regimul Antonescu ca un proces ideologic de „purificare‖ a economiei de străini, în special de evrei, şi de promovare a unei „justiţii sociale‖ în scopul restructurării societăţii româneşti pe criterii etnice. Scopul practic al românizării era acela de a construi o burghezie etnic românească, puternică şi productivă – văzută drept motorul dezvoltării unui stat naţional ideal – prin naţionalizarea proprietăţilor şi locurilor de muncă aparţinând minorităţilor naţionale (mai ales evreilor) şi distribuirea lor către etnicii români merituoşi. În practică însă, mulţi dintre beneficiarii românizării nu au confirmat aşteptările oficiale. Românizarea întreprinderilor comerciale şi industriale s-a confruntat cu obstacole importante datorită unor multitudini de cauze, precum greutatea de a găsi specialişti etnici români care să-i înlocuiască pe cei evrei, mobilizarea pe front şi evoluţia defavorabilă a războiului. În 1944, era clar că românizarea economiei Iaşiului eşuase, cel puţin parţial, iar una dintre cele mai importante cauze ale acestui eşec a fost, se pare, sabotajul românizării de către evreii şi creştinii ieşeni ce acţionau ca urmare a unor motive diferite, cum ar fi lăcomia, oportunismul sau strategiile de supravieţuire.

BIBLIOGRAFIE

Surse primare

Documente nepublicate

Arhivele Naţionale ale României (ANR), Ministerul Economiei Naţionale-Direcţia Organizării Profesionale – Serviciul Firme (MEN – DOP – SF), dosar nr. 1/1940.

Documente publicate:

Cernea, Adrian, Pogromul de la Iaşi: depoziţie de martor, Bucureşti, Hasefer, 2002. 162 Ştefan Ionescu

Cristian, S.C., Patru ani de urgie: notele unui evreu din România, Bucureşti, Timpul, 1945.

Finkelstein, Josef, Iaşii Mei, Bucureşti, INSHR-EW, www.inshr-ew.ro (consultat la data de 5 martie 2011).

Luca, Eugen, Pogrom, Iaşi, duminică, 29 iunie 1941, Tel Aviv, 1989.

Lily, Marcou, Sub Stalin şi Dej: memoriile unui om de stânga, Bucureşti, Antet, 1998.

Zane, Gheorghe, Memorii: 1939-1974, Bucureşti, Editura Expert, 2000.

Surse secundare:

Achim, Viorel şi Constantin Iordachi (eds.), România şi Transnistria: Problema Holocaustului: Perspective Istorice şi Comparative, Bucureşti, Curtea Veche, 2004.

Ancel, Jean, Contribuţii la Istoria României: Problema Evreiască: 1933-1944, Bucureşti, Hasefer, 2001-2003.

Ancel, Jean, Preludiu la asasinat: Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Polirom, 2005.

Ancel, Jean, The Economic Destruction of Romanian Jewry, Jerusalem, The International Institute for Holocaust Research, Yad Vashem, 2007.

Bauer Yehuda, Rethinking the Holocaust, New Haven, Yale University Press, 2000.

Benjamin, Lya (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Bucureşti, Hasefer, 1993.

Braham, Randolph, (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, New York, The Rosenthal Institute/CUNY, 1994.

Friling, Tuvia, Radu Ioanid, Mihail Ionescu (eds.), Raport Final [Final Raport]. Iaşi, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Polirom, 2005.

Deletant, Dennis, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania: 1940-1944, London, Palgrave Macmillan, 2006.

Ioanid, Radu, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000.

Ionescu, Mihail and Liviu Rotman (eds.), Holocaust in Romania: History and Contemporary Significance, Tel Aviv, Bucureşti, Goren Goldstein Center, Institute for Political Studies of Defense and Military History, 2003.

Marrus, Michael, Holocaust in History, Hanover and London, University of New England Press, 1987.

Stone, Dan (ed.), The Historiography of the Holocaust, Houndmills, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2004.

Vago, Raphael, ―The Concept of Resistance and Heroism în Israeli Historiography and Public Opinion‖, Studia Iudaica, vol. X, 2001.

Voicu, George (ed.), Pogromul de la Iaşi, 28-30 Iunie 1941, Prologul Holocaustului din România, Iaşi, Polirom, 2006.