pastun vitali

Atașamente17:35 (Acum 13 minute)

către mine

Groaza și teroarea din Calais!

Simone Hericourt,  băstinaşă din Calais vorbeşte despre iadul migranților și comportamentul poliției și a politicienilor

Calais 16 februárie 2016

Mai jos este transcrierea din video. Locuitoarea orașului francez bine-cunoscut Calais, Simone Hericourt, vorbește despre
ceea ce se întâmplă în oraș, după ce a fost ocupat de migranți, cu ce groază trăiesc localnicii și cum privesc această problemă poliția și politicienii.

Simone Hericourt

Trăiesc în Calais. M-am născut în Calais. Anka şi părinţii mei la fel. Calais este viaţa mea. Am crescut aici, tot timpul am
trăit aici. Şi Calais era un oraş foarte frumos. Îndrăgeam plimbările prin jur, am trăit în pace şi ne-am simţit în siguranţă. Vara şi iarna era mereu lume multă şi dumnezeu ştie, cum sunt verile în Calais. Nu prea prietenoasă, vremea nu este bună, dar se
putea trăi aici.

Și apoi, ceva timp în urmă, când au fost refugiații în Sangatte, şi Sarkozy (fostul președinte francez) a decis să cureţe Sangatte,
acești refugiați au venit în Calais.

Inițial chiar şi eu am spus că ei sunt oameni nefericiți, că sunt pierduţi și nu au nimic și că poate am putea să-i ajutăm.
Și nu pot explica cum s-a întâmplat, dar de la o zi la alta ne-am trezit printre miile de migranți.

În prezent sunt 18 mii în așa-numitul Jungle. Da, 18 mii. Este teribil pentru că au creat un adevărat oraș în oraș. Au discoteci,
magazine, școli, frizerie – chiar au … nu, nu pot spune, dar știu că știţi, despre ce este vorba … pentru nevoile domnilor, desigur … Construiesc drumuri și le numesc, îşi aleg primarul lor – da, și poliția chiar nici nu poate să intre în zonă, pe care
o numesc Cartierul musulman. Este interzis.

Până acum, am îndurat tot felul, dar omul nu poate suporta insuportabilul.

Când vede încontinu, în fiecare zi, în fiecare noapte, revolte.

Ei vin în centrul orașului în număr de doi, trei, patru mii – sunt peste tot, bat în maşini cu răngi de fier, atacă oamenii,
chiar atacă copiii, violează, fură …

Este de neînchipuit ceea ce suferim. Intră în casele particulare, și atunci când oamenii sunt acasă. Simplu vin și cer ceva
de mâncare sau cer ajutor. Uneori, îi bat pe oameni și fură ce vor și ceea ce nu pot lua cu ei, sparg.

Și dacă vrem să ne apărăm, avem imediat în spinare poliția. Poliția nu primeşte anunțurile noastre deja de mult timp.

Fiul meu a fost atacat. Trecea pașnic prin centrul orașului cu căștile pe urechi și asculta muzică atunci când cineva l-a bătut
pe umăr. S-a întors crezănd că e un prieten și s-a uitat la feţele celor trei migranți ilegali. A primit o lovitură puternică în față cu o rangă de fier. Fiul meu este destul de puternic, așa că a încercat să se apere și aceștia trei s-au retras. Iar apoi
a auzit dintr-o parte zgomot – și acolo stăteau treizeci de migranți care au venit să-l masacreze. El a fugit pentru că nu este nici un kamikaze. Când l-am văzut, în ce condiții fiul meu s-a întors acasă, mi-am spus, că putea să-l omoare. Și el nu este singurul
caz.

Migranții ataca pe copii și studenți pe drumul spre școală și de la școală. Chiar ajung aşa departe încât pătrund în autobuzele
școlare.

La 23 ianuarie migranții au organizat în Calais o revoltă mare. A fost oribil, a durat toată după-amiaza și toată seara. Au
distrus şi statuia generalului De Gaulle. Au scris pe ea “Fuck France!” Și sub au pus steagul statului islamic.

Despre ce altceva pot sa spun, decât despre ceea ce se întâmplă?

Ei demonstrează datorită condițiilor lor, dar cu cât primesc
mai mult, cu atât mai mult își doresc. Niciodată nu vor avea destul – niciodată, niciodată, niciodată.

Când trecem pe lîngă ei, imediat auzi: „Dă-mi mobilul…”. Și dacă nu-l daţi, vă bat.

Și să nu vă bazaţi cumva că poliția vă ajută. Așa cum am spus, deja de multă vreme nu primesc nici o plîngere. Dar de îndată
ce cineva demonstrează, poliția îi este imediat în spate.

Iar când cineva este atacat și se duce să anunţe, îl întreabă „Ce doriţi?” Și emană din ei un singur lucru: „Nu putem face
nimic”. Într-adevăr nu vă mint, vă jur.

Eu personal cu plăcere mergeam acolo, unde numesc mormântul fiului meu. Este lângă mare. Mi-am pierdut fiul și cenușa lui am
risipit-o în mare, cum şi-a dorit. Am respectat dorința lui.

I-am spus seara soțului meu: „Ia-mă la mormântul fiului meu, am nevoie de acest lucru.” Acum nu mai putem merge acolo, deoarece
şi o trecere obișnuită prin centrul oraşului Calais este un risc. Seara, de îndată ce se întunecă, sunteţi în pericol. Eu deja nu mai pot merge acolo, unde îndrăgeam – niciodată, nu este posibil, mi-e frică. Mi-e frică, și în Calais mulţi suntem cu această
frică.

Ce nu mai înţeleg deloc, sunt Calaisanii. Ieri a fost demonstrația și am fost acolo aproximativ 10 Calaisani – Unde au fost
restul? Dar frica nu vă salvează de la pericole.

Guvernul ne-a părăsit. S-au decis să arunce Calais peste bord. Și dacă noi din Calais nu ne mişcăm, aici vor îndesa toţi migranții
din Franța. Și va fi sfârșitul nostru – va fi după noi. Dar Calaisanii sunt precum oile. Nu îi înţeleg.

Ieri am fost la demonstrație, am participat la ea cu soțul, fiul și prietenii. A fost acolo generalul Piquemal (75 ani, fost
comandant al Legiunii franceze). Îl vor judeca pentru acţiunea lui împotriva migranţilor. La ce am fost martoră ieri, nu am de gând să tac. Nu am putut dormi toată noaptea, aveam mereu acele scene în fața ochilor. Nu s-a vorbit despre asta la televiziune,
nici la radio şi chiar nici în ziare.

Am văzut cum pe (general) l-au arestat, l-au încătușat – ca pe un hoț – omul care este un simbol al Franței, imaginea ei, omul
care merită să fie tratat cu respect și onoare. Am văzut cum l-au presat la sol, polițistul i-a pus piciorul pe gât. Vă jur, că am văzut. Apoi l-au ridicat, l-au târât, cu picioarele pe pământ. Și ne-au amendat, desigur.

Sunt norocoasă că astăzi sunt aici cu voi, pentru că soțul meu m-a adus prin spate pe lângă poliţie. Fără de acest lucru, la
fel m-ar fi ridicat și aș fi fost în închisoare astăzi. Dar ce am făcut atât de rău?

Am venit acolo, ca să protestez împotriva invaziei masive a migranților, de care noi suferim în Calais. Şi comercianții pierd
40% până la 60% din venituri. Cândva Calais a fost un oraș înfloritor, a fost viu, agitat, pe timpul vacanței de vară și de sfârșit de an întotdeauna erau străini. Astăzi nu a mai rămas nimic din el. Toate magazinele din centrul orașului au fost unul câte
unul închise.

Calais este un oraş mort – oraş mort datorită migranților pe care îi avem aici.

Și când vin în oraș, pe străzile din Calais, înarmați cu răngile de fier și cocktailurile Molotov, atuci începe într-adevăr
răul.

Pur și simplu nu înțeleg de ce nu sunt pedepsiți? De ce poliția îi eliberează de îndată ce sunt prinși, în timp ce noi Calaisanii,
fiind francezi, avem ghinion atunci când greșim. Imediat suntem arestaţi și persecutați. Am pierdut toate drepturile.

Să vorbim acum despre Madame Bouchard, pentru Natacha Bouchard (primarul Calais). (Mugete mari de la ascultători) Vă spun,
cum o numesc. Îi spun „sferă”. Da, pentru că cu cât este mai mult în funcție, cu atât este mai rotundă și aparent nu face nimic pentru locuitorii din Calais.

Calais a obţinut milioane, ca ajutor de la preşedinte. Aceşti bani au fost destinaţi ca oamenii să-şi găsească mai uşor de
muncă. Primul lucru ce a organizat, a fost construirea de containere de locuit pentru migranți. Nu le-a lăsat să se fabrice în Calais, s-au fabricat în Marea Britanie.

Singurele locuri de muncă care în Calais le-a creat – și eu știu asta, pentru că am o prietenă căreia i s-a oferit un asemenesa
loc – au fost 50 locuri de muncă pentru curățarea rahatului rămas de la migranții din Junglă. Iată, locurile de muncă promise, madame Bouchard.

Am văzut poliția de ordine retrăgîndu-se faţă de migranți. M-a făcut să plâng pentru că am zis: Aceasta nu este normal. Nu
este normal, doar suntem în casele noastre, în țara noastră și în orașul nostru. Poliția de ordine ar fi trebuit să ordoneze migranților să se retragă – și nu invers.

Demonstrează că vor 2000 euro pe lună. Eu personal nu am atăţi bani. Vor mașină și de asemenea casă, desigur. Să vorbim despre
case. Madame Bouchard a mutat oamenii în Calais din casele lor din zona „Les Dunes” sub pretextul că nu este adecvat pentru trai acolo, că sunt prea aproape, suferă atacuri, furturi etc.

I-a mutat, chiar şi dacă plăteau chiria la zi.

Și pe mine mă vor evacua luna viitoare din casa mea. Îmi iau casa mea – și asta deși am fost întotdeauna corectă. Dar asta
este o poveste lungă. Am aici hotărârea, iar ei luna viitoare îmi vor vinde casa. Nu există nimic pentru care am putea fi criticaţi.

Soțul meu este bolnav, are cancer, dar pe nimeni nu-i interesează. Francezii trebuie să fie constrînşi, trebuie să fie evacuați.
Trebuie să-și piardă totul.

Trebuie să elibereze spațiul gloatei, care vrea să ne colonizeze.

Și încă susţin, că aceştia sunt pentru noi „îmbogățire culturală”. M-am întrebat singură, ce gândesc cu această „îmbogățire
culturală” de fapt? Pentru că, dacă aceasta înseamnă distrugere, furt, viol etc., atunci francezii sunt capabili singuri de aşa ceva – ajunge doar să fie cerut.