Gina Camelia Roman,
ELEVĂ ÎN CLASA A X-a
Locul I la concursul de eseuri !
CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA”
ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei…
Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.
Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu? curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case… construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.
Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.
Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră… să nu ajung şi eu ca ei.
Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…
Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”… Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau… nu ştiu… Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.
Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?
Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…
Gina Camelia ROMAN
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui
Da, intr-adevar, e o mare bucurie si pt. mine ca inca mai exista printre noi tineri cu o asemenea constiinta!
Ce-ar fi de spus! lasand de o parte calitatea literara a textului( care este si ea f. buna, ignorand unele mici stangacii, pentru cineva de varsta ei!), cred ca aceasta fata a meritat sa fie premiata, intai de toate, pentru problematica existentiala pe care si-o asuma o persoana ca ea, de varsta si inocenta ei!
Aceasta eleva se afla intr-o cautare asidua, disperata chiar, a elementului identitar( a adevaratei identitati!)- ceea ce este fundamental pentru oricare dintre noi- simtind genetic, in acelasi timp, ca locul si rostul ei sunt, totusi, legate de pamantul in care s-a nascut( „ma simt prinsa in mrejele tarii…”). Iar, ca roman, orice intrebare existentiala trebuie sa porneasca din matca in care te-ai zamislit, adica ROMANITATEA!
O vorba inteleapta spune ca sunt trei intrebari importante pe care trebuie sa si le puna, in mod esential, fiecare om: DE UNDE VIN?, UNDE MA AFLU? si INCOTRO( TREBUIE SA..) MA INDREPT? Raspunzand corect la aceste intrebari, ai rezolvat ecuatia vietii, sau altfel spus, ti-ai fixat in mod constient si responsabil drumul sinuos al DEVENIRII…INTRU FIINTA bineinteles! De aceea este vitala GASIREA DE SINE!…
In contextul in care tot mai multi tineri nu stiu ce e cu ei pe aceasta lume, nu au nici un ideal( criza identitara atrage dupa sine, implicit, criza de ideal!), este cu atat mai laudabil ca mai exista cineva ca aceasta fata, care nu numai ca-si pune problema identitatii ei, dar stie si unde sa caute, prin intuitie. Ea simte pulsatia ROMANIEI PROFUNDE, nealterate, in ciuda dezamagirilor din plan social( „As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, Romania este IN NOI…”) si intelege ca drumul corect, in plan social, este acela al cultivarii unei CONSTIINTE NATIONALE, in formele consacrate ale traiului decent al romanului, dintotdeauna( „locul unde copiii sunt invatati sa vorbeasca romaneste, sunt educati si purtati de mana in gradinite, apoi la scoala.”). ROMANIA PROFUNDA nu este o fantezie, nu este un idealism, ci este REALITATEA PURA, la care, in zilele noastre, este greu de ajuns chiar si pentru romanul pur, si imposibil de ajuns pentru ne-romani!
Sentimentul adanc al apartenentei la aceasta tara, care naste iubirea neconditionata, este prezent: „Este Romania o tara perfecta?…Romania este locul unde am crescut, am impartit bucurie, tristete, am invatat sa iubesc…”)
Este frumos scris, este vibrant, si am lecturat cu mare bucurie!
Ca si altii, cred in continuare ca tineretul nostru este destul de intelept sa afle calea, ca glasul sangelui este inca puternic, si ca, in ultima instanta, nu se va lasa ademenit nici de curentele de gandire si mentalitatile potrivnice firii romanesti, nici de indemnurile venite in cea mai mare parte de la ne-romani de a-si parasi tara, si isi va gasi implinirea cea adevarata, spirituala, in sanul Maicii noastre Romanii!
Deci nu esti capabila sa induri o discutie constructiva… in contradictoriu . Tu vrei sa fim aplaudaci si atat !
Eu n-am afirmat ca domnul profesor nu ar avea calitati, din contra, insa sunt aspecte politice care trebuiesc luate in discutie.
Si ar mai fi ceva ! Cineva trebuie sa-si asume si acest rol, de avocat al vrajmasului, insa intr-o maniera decenta….
Mai, Ioane, vezi-ti de treaba ta si nu mai improsca noroi peste domnul profesor. E un om de mare, mare tinuta intelectuala. N-ai sa reusesti in vecii vecilor sa ajungi tu printre cei ,, inodori,, , ,,incolori ,, , ,, insipizi,, din mediul dansului. N-AI NIMIC IN TARTACUTA. TE ROG SA MA SCUZI DAR ESTI O EFEMERIDA PE CARE DOMNUL PROFESOR COJA O POATE STERGE DE PE FATA PAMANTULUI, INTELECTUAL VORBIND, IN DOI TIMPI SI TREI MISCARI.Nu imi sta in caracter sa jignesc dar, cand aud asemenea ineptii, ma simt revoltata. Si tine cont, eu mi-am dat numele real….
De ce ai indraznela sa intri pe acest blog daca nu ai citit nici macar un articol al domnul profesor.S-ar putea ca tu sa fi citit dar n-ai inteles o iota.
Daca ti-as sti identitatea, eu ti-as arata obrazul, pentru ca nu-i corect si cinstit ceea ce faci tu aici.
noi votam de 22 de ani, ca niste zombi, aceeasi comunisti si secuirsti si avem pretentia sa ne fie bine. ne meritam soarta. pacat de copii acestia inteligenti care nu pot sa se afirme in aceasta tara acaparata de ticalosi cu votul nostru.
Draga Camelia,
Mi-a facut multa placere sa citesc randurile tale sincere, ce ne arata o realitate sumbra ce se poate schimba pozitiv numai cand vor fi mai multi cu idei si activitati ce pot ajuta napastuita noastra tara. „Nu exista padure fara uscaturi” spune un proverb de-al nostru, iar generatia ta are posibilitatea de a face ca aceste uscaturi sa fie tot mai putine! Mult succes in viata!
este dureros de adevatat ceeace spune aceasta eleva.saracia,mizeria materiala,teroarea politica etc au determinat milioane de romani sa ia calea grea a exilului.sa facut cu adevarat dreptate n romania?nicidecum.fostii demnitari comunisti si-au pastrat pozitiile privilegiate de odinioara.sa nu ne miram ca situatia economica actuala este nesatisfacatoare.gm
JOS Comunismul, TRAIASCA PATRIA !
ioan 22.07.2012 la 12:33 am
Ati scris pe buna dreptate ca „ … ai dumneavoastra erau acolo in anii 90′ … S-AU LASAT ALUNGATI !”
Din cate am observat, nu au recunoscut dusmanul real. Cea mai mica confuzie, eroare in acest aspect duce la esec total. Sunt convins ca buna credinta i-a inselat nefiind secondata de o sanatoasa suspiciune si o vehementa cercetare a celor mai apropiati.
Increderea este obligatorie dar numai sustinuta de certificarea bunei cerdinte a tuturor celor implicati si de care devi dependenat intr-o echipa.
Apropo domnule Coja, v-au ajutat „baietii” din Vatra Romaneasca si din alte foste structuri ? V-au adus voturi ? Nu cred ! Ei asteptau portofolii pe de-a gata.
Vedeti dumneavoastra, ati inceput sa va adresati tinerilor, pe multi i-ati atras in lupta, insa ati ales sa iesiti pe lista cu fosti „preteni” inodori, incolori si insipizi. Tinerii sa lupte, sa va voteze; aceste relicve psudo-nationaliste, care n-au fost capabili sa dea o spada in anii 90, sa ia portofolii fara efort. Culmea, noi ne chinuim sa intram in Parlament, ai dumneavoastra erau acolo in anii 90′, ca urmare a sacrificiului tinerilor revolutionari romani, si nu au fost in stare sa faca nimic. S-AU LASAT ALUNGATI ! PAI N-AU MERITAT DE ATUNCI ! DE CE INSISTATI CU ACEIASI CAMARILA NEPUTINCIOASA ?
Consider ca este un text care exprima labilitatea indusa de politruci in cei 20 de ani privind identitatea si rostul nostru pe acest pamant ! Parintii i-au oferit un mediu intelectual propice, insa suficient de steril d.p.d.v identitar.
Baieti, pe cai si la lupta ca ne pierdem ca neam !
Pe cat de rare pe atat de valoroase sunt Romancele noastre.