Am asistat în ultimele zile la o succesiune halucinantă de decizii ale Curţii Constituţionale urmate de „erate” care schimbă complet sensul deciziilor precedente, precum şi la o suită de comunicări şi scrisori ale Curţii adresate Guvernului, care şi ele se contrazic de la o zi la alta. Cunoscând miza aflată în joc – validarea sau invalidarea referendumului din 29 iulie – impresia de bulibăşeală totală din „ograda” Curţii Constituţionale naşte îndoieli serioase asupra legalităţii deciziilor acestei instanţe, dar şi asupra competenţei profesionale, integrităţii şi independenţei judecătorilor care o compun.

Despre (in)competenţa judecătorilor Curţii Constituţionale şi despre (in)dependenţa lor s-a scris mult în presă, aşa că mă voi referi în cele ce urmează doar la câteva aspecte care privesc legalitatea şi acurateţea hotărârilor Curţii care ţin afişul în aceste zile.

1. În primul rând trebuie reţinut că folosirea noţiunilor de „erată” sau „rectificare” în legătură cu hotărâri judecătoreşti este improprie şi generatoare de confuzie. În limbajul juridic nu se folosesc aceste noţiuni ci, în anumite cazuri, expresia „îndreptarea erorilor materiale”. Erorile materiale sunt greşeli mărunte şi evidente care se pot strecura în redactarea unei hotărâri. Sunt erori umane datorate grabei, oboselii, confuziei etc. şi se pot referi la nume, date, cifre, calcule sau alte aspecte care nu au caracter esenţial în cadrul hotărârii şi nu influenţează soluţia de principiu a instanţei.

Însă nici măcar aceste erori banale, mărunte nu pot fi îndreptate de oricine şi oricum. Principiul este că o eroare materială dintr-o hotărâre poate fi corectată numai printr-o altă hotărâre a instanţei, dată conform legii, iar Curtea Constituţională nu face excepţie în această privinţă. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu prevede o procedură specifică de îndreptare a erorilor materiale, însă în astfel de cazuri sunt aplicabile normele juridice de drept comun prevăzute în codul de procedură civilă. În acest sens, în art. 14 al legii Curţii Constituţionale se prevede că „Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale.”

Codul de procedură civilă prevede cum se procedează în astfel de cazuri în articolul 281, potrivit căruia instanţa trebuie să dea o nouă hotărâre (denumită încheiere) în camera de consiliu (şedinţă nepublică) prin care să decidă îndreptarea erorilor materiale strecurate în prima hotărâre. Hotărârea nu o poate lua un singur judecător sau vreo altă persoană, ci numai completul de judecată în compunerea legală în care s-a pronunţat hotărârea care conţine eroarea. Raţiunea acestei reguli este de a garanta că textul corectat corespunde pe deplin cu voinţa judecătorilor care au dat hotărârea iniţială.

Aşadar pentru a se putea opera o modificare în hotărârea iniţială a Curţii Constituţionale din motiv de eroare materială, Curtea trebuia să se întrunească în aceeaşi componenţă în care a pronunţat prima hotărâre, adică în Plenul de 9 judecători, iar aceştia cu majoritatea cerută în speţă (cel puţin 6 din 9) să-şi dea acordul pentru introducerea paragrafului despre care s-a pretins că ar fi fost omis.

Din informaţiile ajunse la cunoştinţa presei, Curtea Constituţională nu s-a întrunit din nou în plenul său şi nu a dat o hotărâre de îndreptare a pretinsei erori materiale din prima hotărâre cu majoritatea calificată cerută de lege (6 din 9 judecători).

După cum se ştie, Curtea nu a trimis la Monitorul Oficial o nouă hotărâre care să ateste corectarea hotărârii iniţiale, ci o simplă adresă, semnată de judecătorul Ştefan Minea în locul preşedintelui Zegrean Augustin aflat în concediu, adresă prin care s-a solicitat rectificarea hotărârii deja publicate prin introducerea unui paragraf nou.

În baza argumentelor expuse mai sus, dar şi în virtutea logicii elementare se desprinde concluzia că o hotărâre a Curţii Constituţionale nu poate fi modificată printr-o simplă adresă, adică printr-un un act birocratic, ci numai printr-un act juridicţional.

Aşadar introducerea unui paragraf nou într-o hotărâre a Curţii Constituţionale prin procedeul menţionat este ilegală şi lovită de nulitate absolută. Recurgerea la acest procedeu ilegal poate avea doar două explicaţii: fie falsul deliberat, fie incompetenţa crasă.

2. Asa cum am arătat deja, erorile materiale sunt greşeli simple, neesenţiale din cuprinsul unei hotărâri. În cazul de faţă însă nu poate fi vorba de o eroare măruntă, cu alte cuvinte de o simplă eroare materială.

În hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012 la punctul 2.2, paginile 18-19 se arată cu precizie şi cu argumente detaliate că legea aplicabilă pentru destituirea preşedintelui României este legea referendumului, precum şi faptul că românii cu domiciliul în străinătate nu se iau în calcul pentru stabilirea cvorumului la referendum.

În concordanţă deplină cu această motivare, Curtea Constituţională a şi cerut iniţial Guvernului să actualizeze listele permanente de alegători, adică listele cu cetăţenii români cu domiciliul în România, singurele relevante pentru îndeplinirea cvorumului de participare la referendum. Şi tot în concordanţă deplină cu această motivare Curtea a fixat termenul lung de 31 august pentru a permite Guvernului să actualizeze listele permanente, adică să le aducă la conformitate cu realitatea.

Paragraful suplimentar introdus în mod ilegal în hotărârea Curţii prin procedeul adresei de rectificare aduce însă o schimbare esenţială a conţinutului hotărârii, un sens diametral opus celui iniţial, afirmând foarte succint (putem spune suspect de succint) şi fără vreo explicaţie sau argumentare că legea aplicabilă în speţă ar fi cea privind alegerea Preşedintelui României, conform căreia elementul de referinţă ar fi listele electorale cuprinzând toţi cetăţenii cu drept de vot, indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate (textul marcat cu asterisc de la pagina 19 a hotărârii)

Textul acestui paragraf, în fapt un simplu enunţ, nu are nici o continuitate logică cu argumentaţia precedentă din hotărâre şi pare conceput şi plasat acolo în mod complet artificial, schimbând brusc şi în mod esenţial sensul deciziei Curţii, prin contrast evident cu celelalte aspecte care au fost fiecare analizate pe larg. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în paralel şi în strânsă legătură cu introducerea acestui nou paragraf, preşedintele Curţii Constituţionale a trimis o nouă scrisoare Guvernului, arătând că prima solicitare nu a fost bine înţeleasă şi că în realitate Curtea nu a cerut Guvernului să actualizeze listele, ci să le trimită pe acelea care au fost folosite la votul din 29 iulie. Un raţionament de bun simţ relevă că dacă această nouă scrisoare către Guvern ar fi concordantă cu ceea ce a hotărât în mod real Plenul Curţii Constituţionale la 2 august 2012 ar fi fost complet ilogică stabilirea termenului de 31 august cerut Guvernului pentru a da răspuns Curţii.

Pe de altă parte, ţinând cont de timpul cât a durat dezbaterea în Plenul Curţii Constituţionale, de dificultatea cu care s-a ajuns în final la soluţia neobişnuită de amânare (iniţial până la 12 septembrie) a deciziei de validare a referendumului, de faptul că fiecare judecător a fost perfect conştient de semnificaţia fiecărui argument din motivarea hotărârii, este complet neverosimilă susţinerea că un paragraf esenţial a fost omis din hotărâre din cauza neatenţiei. Pe de altă parte, mai înainte de trimiterea la Monitorul Oficial hotărârea trebuie citită şi semnată de preşedintele Curţii, iar omiterea unui paragraf atât de important în economia hotărârii nu putea scăpa neremarcată.

Este mult mai plauzibilă ipoteza că, după publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, unii judecători ai Curţii Constituţionale au fost receptivi la criticile şi „sugestiile” lui Traian Băsescu şi au căutat un artificiu prin care să modifice în mod ilegal conţinutul hotărârii,

Admiţând că judecătorii Curţii Constituţionale ar fi avut intenţia să-şi modifice hotărârea prin adăugarea unor texte noi, această modificare nu se putea realiza legal prin procedeul îndreptării unei erori materiale, ci doar printr-o nouă hotărâre, dată în urma unei noi dezbateri în Plenul Curţii, oferind în mod necesar o motivare cât de cât rezonabilă a schimbării de optică. Deşi posibil şi legal, un asemenea procedeu ar fi însemnat o pierdere de credibilitate a Curţii, care azi hotărăşte una, iar mâine invers. Procedând însă astfel cum a procedat, Curtea s-a expus unei şi mai mari decredibilizări prin suspiciunea de fals care planează asupra unor judecători.

4. Presa a scăpat din vedere încă un aspect dubios din desfăşurarea „activităţii” Curţii Constituţionale din zilele imediat următoare pronunţării hotărârii iniţiale. Amintim că prin hotărârea iniţială Curtea fixase termenul de 12 septembrie pentru a relua dezbaterea asupra validării referendumului. Este limpede că acest termen a fost fixat de Plenul Curţii Constituţionale. Nu se ştie cine şi cu ce drept a schimbat ulterior acest termen cu data de 31 august. Potrivit informaţiilor din presă, inclusiv declaraţiile a doi judecători ai Curţii, de la pronunţarea primei hotărâri Plenul Curţii Constituţionale nu s-a mai întrunit. Este plauzibilă supoziţia că şi schimbarea termenului de la 12 septembrie la 31 august s-a făcut tot în mod ilegal.

Concluzia finală este gravă. Dacă se confirmă ceea ce deja s-a conturat cu destulă claritate, anume că la Curtea Constituţională s-au falsificat hotărâri, din ordin sau servilism faţă de preşedintele suspendat, va fi un lucru cu adevărat catastrofal pentru România. Prin comparaţie, basmele despre lovituri de stat trâmbiţate până acum ne vor părea glume nevinovate.

V. Stănescu, jurist