Numeroasele bătălii ale lui Leibniz cu forțele imperiului

CD
1.572 aprobate
denitsoc@gmail.com

GENIUL LUI LEIBNIZ
De CD

În timp ce multe victime ale sistemului de învățământ de astăzi sunt educate greșit pentru a crede că experimentul cunoscut sub numele de republica Statelor Unite a devenit realitate ex nihilo în 1776 – condus de dorințe rebele de a evita plata taxelor, se descopera ca institutia republicii este mult mai veche si a capatat o noua forma in evul mediu timpuriu, adevărul este mult mai adânc.

Singurul mod în care s-ar putea înțelege revoluția în domeniul statului și a economiei politice (ca două fețe ale aceleiași monede) care a apărut în lume în 1776 este: să ne întoarcem cu cel puțin 300 de ani înainte, la culmile Renașterii de aur italiene, când a apărut pe scenă un sistem care era cunoscut atunci sub numele de „cameralism”.

Spre deosebire de sistemele feudale de guvernare, de drept și de economie care predominau atunci, care recurgeau la practici de jaf și război pentru a obține venituri, acest nou sistem se baza pe o idee foarte diferită a valorii și, de asemenea, a naturii umane. În loc să presupună că ființele umane erau niște brute pentru a fi manipulate de o elită, cameralistii au văzut omenirea ca pe o specie înzestrată cu drepturi inalienabile datorită faptului că am fost făcuți după Imaginea Creatorului.

Prin aceste drepturi și capacități omenirea a avut o putere de duel a Capax Dei (de a acționa ca instrument al creatorului). Această credință cerea ca trezoreriile să fie dedicate binelui comun, construirii infrastructurii, educației, artelor, științei și manufacturii în locul războiului și acumulării pasive de capital din cauza chiriilor și exploatării vitelor umane.

Un exemplu strălucitor al acestei școli, care s-a răspândit ca focul în Italia, Germania și Franța si sub forma Dirigismei sub marele ministru de finanțe Jean-Baptiste Colbert, la care a lucrat un om de știință pe nume Gottfried Wilhelm Leibniz.
Trebuie să cunoastem numeroasele bătălii ale lui Leibniz cu forțele imperiului în timpul vieții sale creativ active ca un reprezentant de frunte al celor mai bune tradiții renascentiste, care a făcut descoperiri originale nu numai în fizică, matematică (calcul infinitezimal), lingvistică, istoriografie, informatică și, de asemenea, economie.

Leibniz a dezvoltat prima metodă sistematică autentică de ridicare a cameralismului și dirijismului la noi culmi prin crearea unei științe a economiei, prezentată în special în lucrarea sa „Gesellschaft und Wirtschaft“ (1671), Societatea si economia” (1671) “ și „Über die Gründung einer Gesellschaft für Kunst und Literatur“„ – “Despre înființarea unei Societăți de Arte și Litere” (1676)

Aceste lucrări au conturat un standard de eliberare a muncii umane prin puterea mașinii condusă de puterile creatoare ale activității mentale și au necesitat o unificare a artelor și științelor pentru a cultiva nu doar „profitul”, ci mai degrabă înnobilarea oamenilor într-o armonie de interese prin educatie si instructie.
Aceste concepte și marele design politic al lui Leibniz au creat precedentul pentru progresul continuu al acestei științe a economiei sub forma sistemului american al lui Benjamin Franklin și Alexander Hamilton.

Mulți oameni s-ar putea sa fie surprinși descoperind că Gottfried Leibniz a fost unul dintre cei mai importanți sinofili ai secolului al XVII-lea, ale cărui scrieri au fost esențiale în aducerea ideii de cultură și civilizație chineză în Europa.
Leibniz a recunoscut valoarea culturii chineze după un studiu amplu al textelor confucianiste oferite lui de către oamenii de știință iezuiți din Beijing.

Inspirat de filozofia morală și practică care a menținut vie această civilizație antică, în timp ce societățile europene sufereau un război aproape constant, el a creat un jurnal numit “Novissima Sinica” – “Știri din China”, în 1697.
Jurnalul a fost urmat de un efort de organizare în toată Eurasia pentru a aduce la un dialog vast al civilizațiilor, condus de urmărirea descoperirii științifice și a dezvoltării economice.

Programul de dialog trans-continental al lui Leibniz a început cu adevărat cu o generație mai devreme, cu adepții iezuiți ai lui Matteo Ricci în China. În timpul controversei asupra ritului, ei au speriat facțiuni puternice din Biserica Catolică care se temeau de ideea că cineva ar putea fi atât confucianian, cât și creștin în același timp.

Chinezii sunt confucianusti ca filozofie de viată, morală si budisti ca religie, sau chiar alte religii, dar chiar si aici intervine personalitatea fiecarui individ de a sluji zeii care ii plac, chiar din diverse religii si să le acorde o prioritate, iarasi personală, deci sunt chinezi confucianisti si catolici fără a se cotrazice ceva in aceasta dualitate religios filozofică.

Dar asta se poate intampla doar la chinezi care respectă profund celelate religii si nu inteleg să creadă că o animită religie este superioară celorlalte. O cultură bazată pe iubire si respect ce dovedeste a avea avantaje imbatabile.

În calitate de om de știință, astronom, lingvist și muzician, Ricci credea că, în căutarea adevărului științific și a creativității, toate inimile sunt edificate la o stare superioară a ființei – ceea ce reflecta în mintea lui Ricci esența creștinismului.

După ce dinastia Qing a venit la putere în 1644, colaborarea cu savanții iezuiți a continuat, iar împăratul Kangxi, el însuși un astronom și poet devotat învățării, le-a dat misionarilor carte blanche pentru a evangheliza și a preda în toată China – o ispravă nemaiînfăptuită până atunci.
Împăratul Kangxi a angajat chiar pictori occidentali precum Giuseppe Castiglione pentru a crea noi școli de pictură, sintetizând estetica estică și vestică, iar iezuitul Ferdinand Verbiest a condus Observatorul din Beijing.

Cu toate acestea, entuziasmul lui Leibniz pentru chinezi nu a fost împărtășit, iar forțele regresive din Biserica Catolică au ales să facă scandal din riturile pe care confucienii le-au întreprins pentru a-și onora strămoșii, exclamând că acest lucru echivalează cu venerarea zeilor păgâni.
In fapt nu erau zei păgani ci stramosii lor ce erau slăviti ca eroi ai natiunii, un lucru atat de natural si care nu ar trebui să starnească gelozia vre-unui Dumnezeu din Vechiul Testament si noi avem ziua eroilor, iar ziua mosilor de patru ori pe an si suntem totusi ortodocsi.

În “Novissima Sinica”, Leibniz a apărat riturile și sacrificiile plătite strămoșilor și împăratului, observând că aceste sacrificii și onoruri erau doar moduri spirituale de a onora trecutul și prezentul pentru a face bine pentru viitor, educand tinerii să respecte eroii. El a susținut, de asemenea, că chinezii au descoperit în mod independent concepte teologice care erau identice cu cele descoperite independent în matricea culturală creștină: Li (principiul/adevărul Raiului) și Shangdi (sau Xang ti în ortografia sa: Dumnezeu).

Ei se roagă acestui cer vizibil si în tăcere profundă îl venerează pe Li ca pe principuil adevarului si al Raiului a carui natură rămane nedeslusită, urmand ca fiecare să-si creeze imaginea lui despre acest principiu. De aeea ce numim noi lumina ratiunii in om, ei numesc comanda si legea cerurilor, ceea ce numim satisfacția interioară de a respecta dreptatea și frica noastră de a acționa contra vointei cerurilor este, vointa lui Xang ti (adevarul dumnezeu).

A ofensa cerul este a acționa împotriva rațiunii, a cere iertare cerului este a reforma și a face o returnare sinceră în cuvinte și făptură cu supunere prin datorie sfantă acestei legii a ratiunii.
Toate acestea prin excelență sunt în conformitate cu teologia naturală.

Observând ruperea relaţiilor dintre est şi vest din cauza elitiştilor religioşi conservatori împingând controversele ritului, în timp ce Europa cădea din ce în ce mai adânc în războaie religioase, Leibniz a scris că va veni vremea când Europa va avea nevoie de chinezi să acţioneze ca misionari pentru a preda practici de religie naturală: „Cu siguranță, starea afacerilor noastre [în Europa], alunecând pe măsură ce suntem într-o corupție din ce în ce mai mare, pare să fie de așa natură încât o să avem nevoie de misionari dintre chinezi care să ne învețe cum să folosim și să practicam religia naturală, așa cum noi le-am trimis profesori de teologie revelată”.

La 1704, Papa Clement al XI-lea a emis un decret prin care proclamă că oricine din China care dorește să practice creștinismul trebuie să renunțe în totalitate la riturile ancestrale, făcând ca întreaga misiune iezuită de 150 de ani să se prăbușească. În curând, doar câtorva dintre cei mai valoroși misionari li sa permis să rămână la Beijing, în timp ce restul Chinei le-a fost interzis.

Si acum există peste tot clădirile bisericilor catolice, incă ingrijite, ca un fel de muzee unde nu se oficiază nici o slujbă, cu putine exceptii, in special in zona tibetană, unde se mai oficiază doar slujba de duminică. Iar tinerii chinezi se intereseaza ce fel de zei sunt slujiti in aceste lacasuri, fiindcă ei, in generozitatea lor, ar adopta vre-o unul din ei daca sunt pasnici si benefici. Ei nu se sperie de superstitii si sunt capabili sa experimenteze noi dimensiuni ale teologiei naturale.

Planul pentru o alianță directă europeană-asiatică a culturilor s-a prăbușit. Dar asta nu l-a oprit pe Leibniz.
Căutând mereu o altă modalitate de a promova legăturile euro-chineze, Leibniz și-a concentrat energia asupra țarului Petru cel Mare, scriind liderului rus pentru a încerca să-i obțină favoarea. După ani de încercări eșuate, barajul s-a rupt în cele din urmă și Leibniz a primit o audiență la țar in 1712.

In capacitatea sa de consilier privat, supraveghind academiile științifice și proiectele de infrastructură pentru a uni Rusia ca națiune modernă, a procedat la sfătuirea țarului cu privire la matematică și știință și reformarea sistemului judiciar rus, despre care Leibniz a spus că l-a făcut să se simtă ca „Solon al Atenei”.

Acum a avut, se pare, ocazia ca Leibnitz să-l cunoasca pe Dimitrie Cantemir ca si el consilier al tarului si să-i cunoasca parte din opera lui cat si preocuparile sale literare, istorice si etnografice. Impresionat de personalitatea si eruditia moldoveanului acesta il recomanda Academiei din Berlin unde el era presedinte.

In 1714 Cantemir scrie, la cererea Academiei din Berlin “Descriptio Moldavie”, iar in 1723 este primit ca membru al Academiei, la 7 ani dupa moartea lui Leibniz.
Cantemir a fost uns de Petru I cu titlul de print/kneaz si a primit acelasi titlu de print al Sfantului Imperiu Roman de la Carol al VI-lea de Habsburg.

Ultimul tratat pe care îl scria Leibniz pe patul său de moarte, în 1716, era intitulat “Discurs despre teologia naturală a chinezilor”.
Acum, că Rusia și China cooperează din nou și reprezintă o provocare comună pentru ordinea occidentală, multe dintre concepțiile despre lume și abordările lui Leibniz pentru realizarea lor ar trebui să pară mai mult decât profetice pentru cei care au ochi să vadă principiile istoriei universale care se desfășoară. înaintea ochilor lor.

Omagiu unui geniu
Gottfried Leibniz s-a născut la 1 iulie 1646, la Leipzig, Saxonia, fiul lui Friedrich Leibniz și Catharina Schmuck. A fost botezat două zile mai târziu la Biserica Sf. Nicolae, din Leipzig; nașul său a fost teologul luteran Martin Geier.
Tatăl lui Leibniz fusese profesor de filozofie morală la Universitatea din Leipzig, unde a lucrat și ca decan de filozofie.

Băiatul a moștenit biblioteca personală a tatălui său si i s-a oferit acces liber la ea de la vârsta de șapte ani.
La începutul anului 1666, la vârsta de 19 ani, Leibniz a scris prima sa carte, “De Arte Combinatoria” – Despre arta combinatorie, a cărei primă parte a fost și teza de abilitare în filosofie, pe care a susținut-o în martie 1666.
“De Arte Combinatoria” a fost inspirată de “Ars Magna” a lui Ramon Llull și conținea o dovadă a existenței lui Dumnezeu, turnată în formă geometrică și bazată pe argumentul mișcării.

În 1672, guvernul francez l-a invitat la Paris pentru a discuta cu privire la situația Germaniei și a Țărilor de Jos, astfel Leibniz a plecat la Paris în 1672 ca diplomat. La scurt timp după sosire, l-a întâlnit pe fizicianul și matematicianul olandez Christiaan Huygens și și-a dat seama că propriile cunoștințe despre matematică și fizică erau cam peticite. Cu Huygens ca mentor, el a început un program de auto-studiu care l-a împins în scurt timp să aducă contribuții majore la ambele subiecte, inclusiv descoperirea versiunii sale a calculului diferențial și integral.

I-a cunoscut pe Nicolas Malebranche și Antoine Arnauld, cei mai importanți filozofi francezi ai vremii, și a studiat scrierile lui Descartes și Pascal, inedite și publicate. S-a împrietenit cu un matematician german, Ehrenfried Walther von Tschirnhaus; cu care a corespondat pentru tot restul vieţii.

Leibniz, într-o misiune diplomatică legată de guvernul englez, a mers la Londra, la începutul anului 1673. Acolo Leibniz a făcut cunoștință cu Henry Oldenburg și John Collins. A vizitat Societatea Regală unde a demonstrat o mașină de calcul pe care a proiectat-o și a construit-o din 1670. Mașina a fost capabilă să execute toate cele patru operațiuni de bază (adunare, scădere, înmulțire și împărțire), iar societatea l-a făcut rapid membru extern.

Leibniz l-a întâlnit pe Baruch Spinoza în 1676, a citit si câteva dintre scrierile sale nepublicate și de atunci a fost influențat de unele dintre ideile lui Spinoza. În timp ce Leibniz s-a împrietenit cu el și a admirat intelectul puternic al lui Spinoza, el a fost, de asemenea, consternat de concluziile lui Spinoza, mai ales când acestea nu erau în concordanță cu ortodoxia creștină.

În 1677, a fost promovat, la cererea sa, in funcția de Consilier Privat de Justiție, post pe care l-a deținut pentru tot restul vieții.
În 1712, Leibniz a început o reședință de doi ani la Viena, unde a fost numit consilier al Curții Imperiale a Habsburgilor, fiind in acelasi timp si consilierul tarului Petru I.
În 1716, în timp ce călătorea în nordul Europei, țarul rus Petru cel Mare s-a oprit în Bad Pyrmont și l-a întâlnit pe Leibniz in persoana, care se interesa de chestiunile rusești incă din 1708 și fusese numit consilier încă din 1711.

Era fermecător, manierat și nu lipsit de umor și imaginație. Avea mulți prieteni și admiratori în toată Europa. El a fost identificat ca un protestant și un teist filozofic. Leibniz a rămas dedicat Creștinismului Trinitar de-a lungul vieții sale.
Spre deosebire de Descartes și Spinoza, Leibniz a avut o educație universitară în filozofie.

A fost influențat de profesorul său de la Leipzig, Jakob Thomasius, care ia coordonat și teza de licență în filozofie. Leibniz l-a mai citit pe Francisco Suárez, un iezuit spaniol respectat chiar și în universitățile luterane. Leibniz era profund interesat de noile metode și concluzii ale lui Descartes, Huygens, Newton și Boyle, dar ideile filozofice consacrate în care a fost educat i-au influențat viziunea asupra muncii lor.

Cea mai cunoscută contribuție a lui Leibniz la metafizică este teoria sa despre monade, așa cum este expusă în “Monadologie”. El își propune teoria conform căreia universul este format dintr-un număr infinit de substanțe simple cunoscute sub numele de monade. Monadele pot fi comparate și cu corpusculii filozofiei mecanice a lui René Descartes și alții.

Aceste substanțe simple sau monade sunt „unitățile finale ale existenței în natură”. Monadele nu au părți, dar încă există prin calitățile pe care le au. Aceste calități se schimbă continuu în timp, iar fiecare monadă este unică. De asemenea, ele nu sunt afectate de timp și sunt supuse doar creației și anihilării. Monadele sunt centre de forță; substanța este forță, în timp ce spațiul, materia și mișcarea sunt doar fenomenale. El a susținut, împotriva lui Newton, că spațiul, timpul și mișcarea sunt complet relative.[Sunt monadele quantificări ale campului, energiei?]

Dovada lui Leibniz despre Dumnezeu poate fi rezumată în “Theodicée”. Rațiunea este guvernată de principiul contradicției și principiul rațiunii suficiente. Leibniz a concluzionat că trebuie să existe „monas monadum” sau Dumnezeu.

Leibniz a afirmat că adevărurile teologiei (religiei) și ale filosofiei nu se pot contrazice unele pe altele, deoarece rațiunea și credința sunt ambele „daruri ale lui Dumnezeu”, astfel încât conflictul lor ar presupune că Dumnezeu se luptă împotriva lui însuși.

“Teodicea” este încercarea lui Leibniz de a reconcilia sistemul său filosofic personal cu interpretarea sa a principiilor creștinismului.
Ea a fost modelată și de credința lui Leibniz în perfectibilitatea naturii umane și de credința sa că necesitatea metafizică trebuie să aibă un fundament rațional sau logic, chiar dacă această cauzalitate metafizică părea inexplicabilă în termenii de necesitate fizică.

Leibniz nu a publicat nimic despre logica formală în timpul vieții sale; cea mai mare parte a ceea ce a scris pe subiect constă în proiecte de lucru. În “Istoria filozofiei occidentale”, Bertrand Russell a mers până acolo încât a susținut că Leibniz a dezvoltat logica în scrierile sale nepublicate la un nivel care a fost atins doar 200 de ani mai târziu.

Descoperirea lui Leibniz din 1690 a algebrei sale, echivalentă deductiv cu algebra boolean și metafizica asociată, sunt de interes în metafizica computațională actuală.
Leibniz este creditat, alături de Isaac Newton, cu descoperirea calculului algebric – calcul diferenţial şi integral. Conform caietelor lui Leibniz, o descoperire critică a avut loc la 11 noiembrie 1675, când a folosit pentru prima dată calculul integral pentru a găsi aria sub graficul unei funcții y = f(x).

Conceptul a devenit mai transparent pe măsură ce s-a dezvoltat prin formalismul lui Leibniz și noua notație. Regula produsului a calculului diferențial este încă numită „legea lui Leibniz”. În plus, teorema care spune cum și când să diferențiem sub semnul integral se numește regula integrală a Leibniz.

Leibniz a exploatat infinitezimale în dezvoltarea calculului, manipulându-le în moduri care sugerează că aveau proprietăți algebrice paradoxale.
Utilizarea infinitezimalelor în matematică a fost respinsă de adepții lui Karl Weierstrass, dar a supraviețuit în știință și inginerie și chiar în matematica riguroasă, prin intermediul dispozitivului de calcul fundamental cunoscut sub numele de diferenţial.

Începând cu 1960, Abraham Robinson a elaborat o bază riguroasă pentru infinitezimalele lui Leibniz, folosind teoria modelelor, în contextul unui câmp de numere hiperreale. Analiza non-standard rezultată poate fi văzută ca o justificare tardivă a raționamentului matematic al lui Leibniz. Principiul de transfer al lui Robinson este o implementare matematică a legii euristice a continuității a lui Leibniz, în timp ce funcția standard de parte implementează legea transcendentală leibniziană a omogenității.

Geometria fractală promovată de Mandelbrot s-a bazat pe noțiunile lui Leibniz de autosimilare și principiul continuității: Natura non facit saltus. Vedem, de asemenea, că atunci când Leibniz a scris, în sens metafizic, că „linia dreaptă este o curbă, a oricări părti este asemănătoare întregului”, el anticipa topologia cu mai bine de două secole.

Leibniz a contribuit destul de mult la statica și dinamica apărută în jurul lui, adesea fiind în dezacord cu Descartes și Newton. El a conceput o nouă teorie a mișcării (dinamica) bazată pe energia cinetică și energia potențială, care a postulat spațiul ca fiind relativ, în timp ce Newton era pe deplin convins că spațiul este absolut. Un exemplu important al gândirii fizice mature a lui Leibniz este “Specimen Dynamicum” din 1695.

Leibniz a susținut o noțiune relaționistă a spațiului și timpului, împotriva concepțiilor substantialiste ale lui Newton.
Creșterea relativității generale și lucrările ulterioare în istoria fizicii au pus poziția lui Leibniz într-o lumină mai favorabilă.

Principiul rațiunii suficiente a fost invocat în cosmologia recentă, iar identitatea sa de indiscernibili în mecanica cuantică, un domeniu pe care unii chiar l-a creditat anticipat într-un anumit sens. Pe lângă teoriile sale despre natura realității, contribuțiile lui Leibniz la dezvoltarea calculului au avut și un impact major asupra fizicii.

“Vis viva” a lui Leibniz (în latină „forță vie”) este mv2, de două ori mai mare decât energia cinetică modernă. Și-a dat seama că energia totală va fi conservată în anumite sisteme mecanice, așa că a considerat-o un motiv înnăscut caracteristic materiei.

Psihologia a fost un interes central al lui Leibniz. El pare a fi un „pionier subapreciat al psihologiei, scriind despre subiecte care sunt acum considerate domenii ale psihologiei: atenție și conștiință, memorie, învățare (asociere), motivație (actul de „a strădui”), individualitate emergentă. , dinamica generală a dezvoltării (psihologia evoluționistă), discutată în “New Essays” and “Monadology”.

Scrierile lui Leibniz sunt discutate în prezent, nu numai pentru anticipările și posibilele descoperiri nerecunoscute încă, ci și ca modalități de avansare a cunoașterii prezente. O mare parte din scrierile sale despre fizică sunt incluse în Scrierile matematice ale lui Gerhardt.

El a cerut crearea unei baze de date empirice ca o modalitate de a promova toate științele. Caracteristica sa universalis, calculus ratiocinator și o „comunitate de minți” – menite, printre altele, să aducă unitatea politică și religioasă în EurAsia– pot fi văzute ca anticipări îndepărtate și involuntare ale limbilor artificiale de exemplu, Esperanto și rivalii, simbolice, logica, chiar și World Wide Webul –Internetul.

Atlanta 21/08/2024