Nu mi-au murit lăudătorii !
Contains Link

Calin Kasper1 hour ago

Ca să nu cad sub acuzarea că aş fi lăudat nemeritat o carte, vreau să fac câteva observaţii:

Pe blogul IonCoja.ro, nucleul dur de colaboratori, care comenteaza de mai mulţi ani (eu cred ca merg pe al patrulea), au format deja o „Fraţie de Cruce” in spirit. Ca atare, ca sa nu ne dezicem de Biblia noastră, Cărticica, trebuie să aplicam in orice imprejurare Decalogul nostru, care are 6 legi de bază.

În virtutea acestui principiu liber asumat, m-am simţit dator să scriu câteva rânduri despre cartea camaradului nostru Ion Coja. Dacă noi, pe blogul acesta n-o facem, atunci cine s-o facă? Neprietenii?

Un alt motiv al meu a fost faptul, că ma simt şi eu scriitor. Mic de tot, dar sunt. Şi atunci, am vrut să dau un exemplu, de cum un scriitor mic trebuie să scrie de unul mai mare decât el. În loc să încerce să-l distrugă, să-l demoralizeze, să-l aducă la nivelul lui de la firul ierbii, să-l laude. Nu e nici o crimă ca să lauzi pe cineva, cu argumente.

Am analizat şi felul în care am făcut-o, şi am ajuns la concluzia că am făcut o greşeală de neiertat. Am lăudat cartea prea puţin. Asta, din cauză că sunt un om dezordonat. Dacă citeam cartea cu creionul şi caietul de notiţe lângă mine, aş fi avut material mult mai mult, decât am avut, ca să laud cu temei o carte faină. Aşa, m-am bazat doar pe memorie. Şi nici măcar n-am scris tot ce mi-a reţinut curcubita.

De exemplu, în primul volum al „Şeitanilor”, Domn Profesor are un personaj construit artistic din material autobiografic şi imaginativ, pe care-l cheamă Oane. Acest Oane se remarcă prin faptul că este un fel de Ochilă din povestea lui Creangă, care vede tot, chiar şi ce n-ar trebui să vadă. Apoi, fiindcă asta n-a fost destul, mai vedea şi cu ochii minţii, adică reuşea să interpreteze corect realitatea, trăgând concluzii juste şi logice din ceea ce îi ofereau organele de simţ. Asta i-a adus calificativul din partea unei bunici Şeitane că are „ochi de ghizuroi”.

Căutaţi în cărţile lui Zaharia Stancu, ori Preda, ori la cine vreţi dv. şi nu veţi întâlni asemenea expresie ruptă parcă din cer. Ce frumoasă e mama Limba Română, de ne răsfaţă şi ne des-merdă cu asemenea rafinesuri aristocratice? Cum de este o asemena expresie posibilă?

Se ştie că limbajul are limite grozave în neputinţa lui de a da glas unor sentimente şi stări sufleteşti. De multe ori (ba mereu), ai mari greutăţi în a descrie ceea ce simţi, asta pentru că nu ai cuvinte suficiente. Sar acum, ca puricele, la Dumitru Drăghicescu, care a scris o lucrare „Psihologia poporului român”. Acest tip, cam nerealizat, săracul, persecutat şi de soartă se pare, cu sfârşit tragic, scria despre poporul român un lucru grav: că este un popor neterminat, cu o istorie neterminată, cu o limbă neterminată, cu naiba ştie el mai ce, neterminat. Eu i-am dat dreptate când am citit cartea şi-i dau dreptate şi azi. Numai că el greşeşte, fiindcă, din cauza experienţei proprii negative, aplecat fiind spre pesimism, a văzut în loc de calităţi, defecte.

Eu consider că un popor terminat este poporul antic roman (nu român), o limbă terminată este greaca veche şi latina. De asta, dacă noi, românii, suntem un popor neterminat, înseamnă că mai evoluăm. Iar maica Limba Română, neterminată şi ea, săraca, dar totuşi fertilă şi bună de prăsilă, ne oferă extraordinara posibilitate ca să inventăm acele cuvinte care ne lipsesc, ca să exprimăm inexprimabilul. Ghizuroi este un astfel de cuvânt, pe care domnul Coja îl vâră în dicţionarul limbii române moderne. E mare lucru să îmbogăţeşti limba cu un cuvânt nou! Cine se mai poate lăuda cu această performanţă?

În alt loc, în volumul doi, când vine vorba de o scrisoare scrisă cu peniţă rondă, care, atunci când apeşi pe ea mai tare, scrie mai gros, iar când ai mâna mai uşoară scrie mai subţire, „ca firul de paiang”. Observaţi că scriitorul nu foloseşte cuvântul paianjen, sau păianjen, care nu ne sugerează de loc subţirimea, ci vorba, mai fină „paiang”, care are capacitate sugestivă mai mare de a ne reprezenta subţirimea.

Un alt motiv, cel mai al naibii, ca un scriitor să laude alt scriitor, este acela că., la români, fiindcă toţi sunt scriitori (e doar sport naţional, ca oina), nu există scriitori mari (profesionişti), pentru că oina se joacă doar de amatori. De asta, nici nu se mai omoara Uniunea Scriitorilor să promoveze scriitura, dacă toţi condeierii sunt toţi o apă şi-un pământ. Iar dacă n-ai norocul să te ţie Dumnezeu în braţe cât eşti în viaţă (ca pe Panaiotakis Istrati) ca să te recunoască străinătatea, atunci mai ai o singură şansă, şi aia aşa de mică ca să fii recunoscut scriitor mare la români, că nici nu te mai încălzeste cu nimic. Adică, post-mortem.

De aia zic eu, că este o faptă rar întâlnită, dar onorabilă, ca să lauzi un scriitor încă în timpul vieţii.

PS. Am scris cuvântul „des-merda” cu intenţie, pentru că această carte nici n-ar avea nevoie s-o laude nimeni. Dacă Domnul Coja ar binevoi să publice acea explicaţie lingvistică de cum s-a ajuns de la cuvântul „merda” la „a dezmierda”, ar vedea fiecare că „Şeitanii” este o carte grea. Scriitorul a reuşit acolo o demonstratie logică, lingvistică şi psihologică încântătoare, ce face toate paralele.