Calin Kasper • 8 ore în urmă
Şeitanii
De ceva vreme citesc romanul „Şeitanii“ scris de domnul Profesor Ion Coja. Degust aproape fiecare frază din carte, lăsând cuvintele şi frazele sa-mi gâdile sufletul, aşa cum plimbă un degustator de vinuri licoarea dumnezeiasca pe cerul gurii, ca sa-si prelungeasca plăcerea ce i-o provacă vinul cel bun, învechit în pivniţi uitate de vreme, în budane de stejar.
Eu, la citirea romanului, pe lânga plăcerea strictă a textului, mai am şi o satisfacţie personală, legată de nişte vase comunicante secrete, care mă fac şi pe mine să mă cred c-aş face parte din familia Şeitanilor. (eu chiar fac parte din ea, fară nici o glumă, dar asta am s-o explic probabil altă dată).
Oricum ar fi, gasesc multe înrudiri şi asemănari cu felul meu de a privi viaţa şi a scrie, fiindcă şi eu, ca tot românul, sunt nu numai poet, ci şi scriitor. (Am 3 romane la activ, iar acum vine al patrulea, aflat togma pe ţeavă).
Ca să dau un mic exemplu de vase comnunicante, la pagina 223 din volumul doi, „Paris by night“ , la capitolul cu nume dostoievskian „Idiotul“, Oane are o remarcă pe care eu am gasit-o extrem de incitantă, la adresa ziaristei americance. El spune, cu gura plina de admiraţie neprefăcută: „Abraşă muiere!“ Ce-a vrut autorul sa spună cu asta, nu ştiu, dar pot încerca să „gâcesc”. Este o expresie de genul „Zdravănă muiere“ ori „Straşnică muiere“. Eu aş mai traduce această expresie cu „Muiere cu crupa tare“, fiindca cuvantul „abraş” şi „crupă” au între ele multe în comun.
În romanul meu istoric, (ăla de pe ţeavă, deci încă nepublicat) la care trudesc de peste trei ani şi care va da o noua perspectivă evenimentelor din anii „degheneraţiunii 1848-49“ în Transilvania, apare o scena în care un ficior moţ vine din creierii Munţilor Apuseni în satul Bucerdea Gânoasă de lângă Blasiu, la un cunoscut, ca să-i vândă nişte berbinţe şi nişte butoaie făcute de el, unde rămâne câteva zile. Acolo, în curtea lui Petre Aldea, o cunoaşte pe frumoasa fică blondă a acestuia, pe nume Ileana. Tinerii se plac şi între ei începe jocul specific în asemenea situaţii, pe care îl face şi cocoşul, când îi vine să cocoşească o găină. Dacă aţi urmărit un cucoş în frigurile preludiului, o să vă amintiţi cum începe să se învârtă în jurul unei aripi, exact ca un toreador în arenă, semnalizând că e plin de bărbăţie care e gata să dea pe dinfară.
Aşa şi tinereii noştri, încep jocul cucoşului. Flăcăul, ca să se dea rotund, îi spune Ilenei, când o prinde prin curte: „Ileano, ştii tu câte feluri de vase se potu face din doage? Doniţe sau cofe pentru apă; ciubere, putine ori deje pentru varză acră ori murături; cofiţe, şiştare sau cofăele pentru lapte; bote, curătoare, vedre, berbinţe şi butoaie pentru vin; hârdaie, burii, buriaşe, budace ori fedeleşe pentru spălat haine sau îmbăiat pruncii; balercuţe, valeraşe, butoiaşe sau acoave pentru ţuică şi acoviţă…
Ileana începu a râde, făcând gropiţe în obraji.“
Deci, scorul a devenit 1:0 pentru cucoş. Dar găina, nu se lasă nici ea, fiindcă vrea să-l zgândăre pe cucoş olecuţă. Aşa că, cu prima ocazie, îi răspunde cu aceeaşi monedă:
„Dar tu şcii câte feluri de cai sunt, după colorea părului? Corb, bălan sau murg, roib şarg sau sur, deriş, înspicat sau porumbac, muced, dedeţiu sau buciu, tărcat, bălţat sau pătat…“
Se vede însa că Ileana greşise domeniul, fiindcă cucoşul se pricepea, al naibii, şi la cai:
„— Dar tu şcii, Ileano, ce e acela un cal breaz? E un cal cu stea în frunte!“ (de aici formidabila expresie, il cunoşti ca pe un cal breaz! Fiindcă pe un cal cu stea în frunte il poti recunoaşte de departe!) „Dar ceacâr? Când are un ochi albastru şi unul negru! Dar abraş? Şcii tu ce e un cal abraş? Ia di, Ileano, dacă şcii!
— Păi chiar pe tote nu le şciu nici eu. Dar spune tu, dacă şcii!
— Ileano, ţi-aş spune, dar teamă mi-i că te-i supăra! O să credi că vreau să râd de tine. Ori eu nu vreau să vii la un aşe prepus şi nici să te vediu supărată.
— Hai spune, că nu m-oi supăra!
— Calul abraş e acela care are o pată albă sub coadă!“
Deci, domnule Profesor, v-ati gândit când aţi scris expresia „Abraşă muiere!“ că o să bateţi cu cuvântul acesta dispărut de mult din vocabularul limbii române, atat de departe?
Încercaţi, dragi cititori, ca un exerciţiu pentru minte, inimă şi literatură şi alte variante, şi o să vedeţi cât de formidabilă este Limba Română! Fiindcă nici un alt adjectiv nu se potriveşte în expresia „Abraşă muiere!” Încercaţi cu corb, bălan sau murg, roib şarg sau sur, deriş, înspicat sau porumbac, muced, dedeţiu sau buciu, tărcat, bălţat sau pătat, breaz sau ceacâr şi o să vedeţi că mama Limba Română le refuză pe toate cu indignare. Cum ar suna „Bucie muiere” ori „Ceacâră muiere!” ori „Mucedă muiere!” ori „Sură muiere!”, ori „Tărcată muiere!” ori „Înspicată muiere!” Te apucă durerea de măsele! Deci, singura varianta posibilă şi totodată şi cea mai decentă, este „Abraşă muiere!”. Mă înşel cumva?
Ca să nu cad sub acuzarea că aş fi lăudat nemeritat o carte, vreau să fac câteva observaţii:
Pe blogul IonCoja.ro, nucleul dur de colaboratori, care comenteaza de mai mulţi ani (eu cred ca merg pe al patrulea), au format deja o „Fraţie de Cruce” in spirit. Ca atare, ca sa nu ne dezicem de Biblia noastră, Cărticica, trebuie să aplicam in orice imprejurare Decalogul nostru, care are 6 legi de bază.
În virtutea acestui principiu liber asumat, m-am simţit dator să scriu câteva rânduri despre cartea camaradului nostru Ion Coja. Dacă noi, pe blogul acesta n-o facem, atunci cine s-o facă? Neprietenii?
Un alt motiv al meu a fost faptul, că ma simt şi eu scriitor. Mic de tot, dar sunt. Şi atunci, am vrut să dau un exemplu, de cum un scriitor mic trebuie să scrie de unul mai mare decât el. În loc să încerce să-l distrugă, să-l demoralizeze, să-l aducă la nivelul lui de la firul ierbii, să-l laude. Nu e nici o crimă ca să lauzi pe cineva, cu argumente.
Am analizat şi felul în care am făcut-o, şi am ajuns la concluzia că am făcut o greşeală de neiertat. Am lăudat cartea prea puţin. Asta, din cauză că sunt un om dezordonat. Dacă citeam cartea cu creionul şi caietul de notiţe lângă mine, aş fi avut material mult mai mult, decât am avut, ca să laud cu temei o carte faină. Aşa, m-am bazat doar pe memorie. Şi nici măcar n-am scris tot ce mi-a reţinut curcubita.
De exemplu, în primul volum al „Şeitanilor”, Domn Profesor are un personaj construit artistic din material autobiografic şi imaginativ, pe care-l cheamă Oane. Acest Oane se remarcă prin faptul că este un fel de Ochilă din povestea lui Creangă, care vede tot, chiar şi ce n-ar trebui să vadă. Apoi, fiindcă asta n-a fost destul, mai vedea şi cu ochii minţii, adică reuşea să interpreteze corect realitatea, trăgând concluzii juste şi logice din ceea ce îi ofereau organele de simţ. Asta i-a adus calificativul din partea unei bunici Şeitane că are „ochi de ghizuroi”.
Căutaţi în cărţile lui Zaharia Stancu, ori Preda, ori la cine vreţi dv. şi nu veţi întâlni asemenea expresie ruptă parcă din cer. Ce frumoasă e mama Limba Română, de ne răsfaţă şi ne des-merdă cu asemenea rafinesuri aristocratice? Cum de este o asemena expresie posibilă?
Se ştie că limbajul are limite grozave în neputinţa lui de a da glas unor sentimente şi stări sufleteşti. De multe ori (ba mereu), ai mari greutăţi în a descrie ceea ce simţi, asta pentru că nu ai cuvinte suficiente. Sar acum, ca puricele, la Dumitru Drăghicescu, care a scris o lucrare „Psihologia poporului român”. Acest tip, cam nerealizat, săracul, persecutat şi de soartă se pare, cu sfârşit tragic, scria despre poporul român un lucru grav: că este un popor neterminat, cu o istorie neterminată, cu o limbă neterminată, cu naiba ştie el mai ce, neterminat. Eu i-am dat dreptate când am citit cartea şi-i dau dreptate şi azi. Numai că el greşeşte, fiindcă, din cauza experienţei proprii negative, aplecat fiind spre pesimism, a văzut în loc de calităţi, defecte.
Eu consider că un popor terminat este poporul antic roman (nu român), o limbă terminată este greaca veche şi latina. De asta, dacă noi, românii, suntem un popor neterminat, înseamnă că mai evoluăm. Iar maica Limba Română, neterminată şi ea, săraca, dar totuşi fertilă şi bună de prăsilă, ne oferă extraordinara posibilitate ca să inventăm acele cuvinte care ne lipsesc, ca să exprimăm inexprimabilul. Ghizuroi este un astfel de cuvânt, pe care domnul Coja îl vâră în dicţionarul limbii române moderne. E mare lucru să îmbogăţeşti limba cu un cuvânt nou! Cine se mai poate lăuda cu această performanţă?
În alt loc, în volumul doi, când vine vorba de o scrisoare scrisă cu peniţă rondă, care, atunci când apeşi pe ea mai tare, scrie mai gros, iar când ai mâna mai uşoară scrie mai subţire, „ca firul de paiang”. Observaţi că scriitorul nu foloseşte cuvântul paianjen, sau păianjen, care nu ne sugerează de loc subţirimea, ci vorba, mai fină „paiang”, care are capacitate sugestivă mai mare de a ne reprezenta subţirimea.
Un alt motiv, cel mai al naibii, ca un scriitor să laude alt scriitor, este acela că., la români, fiindcă toţi sunt scriitori (e doar sport naţional, ca oina), nu există scriitori mari (profesionişti), pentru că oina se joacă doar de amatori. De asta, nici nu se mai omoara Uniunea Scriitorilor să promoveze scriitura, dacă toţi condeierii sunt toţi o apă şi-un pământ. Iar dacă n-ai norocul să te ţie Dumnezeu în braţe cât eşti în viaţă (ca pe Panaiotakis Istrati) ca să te recunoască străinătatea, atunci mai ai o singură şansă, şi aia aşa de mică ca să fii recunoscut scriitor mare la români, că nici nu te mai încălzeste cu nimic. Adică, post-mortem.
De aia zic eu, că este o faptă rar întâlnită, dar onorabilă, ca să lauzi un scriitor încă în timpul vieţii.
PS. Am scris cuvântul „des-merda” cu intenţie, pentru că această carte nici n-ar avea nevoie s-o laude nimeni. Dacă Domnul Coja ar binevoi să publice acea explicaţie lingvistică de cum s-a ajuns de la cuvântul „merda” la „a dezmierda”, ar vedea fiecare că „Şeitanii” este o carte grea. Scriitorul a reuşit acolo o demonstratie logică, lingvistică şi psihologică încântătoare, ce face toate paralele.