Nu există nicio localitate Marietta de Nord…

RATACITII DE NOI

Nu poți avea o civilizație fără o minima politetă. Avem o tehnologie mai avansată decât a avut orice generație anterioară, dar când vine vorba de modul în care ne tratăm unii pe alții și de modul în care ne comportăm in lume, suntem cea mai proastă generație din istoria civilizatiei noastre cu o marjă foarte largă.

Am devenit cu adevărat o „cultură de Hollywood” și nu in cel mai bun sens. Omul obișnuit petrece cca. 3 ore si jumatate pe zi uitându-se la televizor și este inevitabil ca receptarea a atât de multor gunoaie să ducă la externalizarea gunoiului prin comportament aberrant si ostil. Majoritatea oamenilor au învațat să se exprime emulând si imitand ceea ce văd si aud pe ecranele TV, așa că acum avem milioane de oameni extrem de rudimentari si care sunt peste tot. Dacă iti petreci ceva timp în public, știi exact despre ce se intampla, marea majoritate a oamenilor se îmbracă ca niște imitanti fara imaginatie, se comportă ca niște indivizi lipsiti de educatie, inclusive de “cei 7 ani de acasa” si jogleaza cu dexteritate vulgaritati pe oriunde merg.

La un moment dat, occidentul ar fi putut da lectii la restul lumii despre moralitate pentru că au trăit într-o societate civilizată. Dar acum au pierdut orice teren moral și în acest moment au ei nevoie de restul lumii să ii invete morala si buna cuviinta si nu ma refer la noii veniti, la migranti.
Si totusi prea multi dintre noi inca tintesc la occident si copie copios noile naravuri murdare si periculoase pentru societate.
Deci, am juns in stadiul cand pojghita subțire de civilizație pe care o mai avem, zi de zi, în mod constant, continuă să dispară.

Suntem într-o stare extrem de avansată de degradare socială ce se înrăutățește cu fiecare an care trece, din cauza lipsei de educatie morala, de instruire etica si de cultura generala care uneori veneau si pe calea respectului pe care il aveam prins din cei “7 ani de acasa” si erau ajutate de religie si relatii sincere prietenesti.
A disparut increderea intre oameni si chiar exista un trend comportamental individualist care descurajeaza orice relatie de prietenie de ajutorare si cooperare, totul este redus la PROFIT, totul se face in numele profitului si se si profita in numele PROFITULUI.

Cultura noastră nu numai ca este redusa aproape de zero, dar si cat mai este, ea este detestabilă și a devenit așa datorită alegerilor pe care le-am făcut ca indivizi rataciti in societate, ca parinti neajutorati si nestiutori sa fim un bun exemplu pentru copii, sa fim eroii si exemplul lor. Chiar si bunicii puteau interveni sa salveze si ei macar situatia nepotilor.

Religia ne poate ajuta, chiar daca initial ne lispeste CREZUL, ea ne invata ce este INCREDEREA, ea totusi ne invata sa avem incredere in aproapele nostru, sa ne ajutam si sa prosperam impreuna. Ea ne invata valorile morale si ne indreapta spre cumpatare, intelepciune si echilibru.
Asa cum arata Confucius, inarmat cu un manuchi restrains de percepte morale pe care insa le aplici consistent poti singur descoperi Bunul Simt si sa te orientezi singur pe cale celorlate principii morale.

Nu poti sa respingi invataturile religioase fara a le cunoste si experimenta. Vorba din batrani:”nici despre un rahat nu poti sa spui ca nu’i bun daca nu l’ai gustat.”
Asa cum un om cu vederea slabita nu realizeaza cat de afectat este pana nu isi pune ochelarii pe nas.
Ochelarii astia vin gratis si acolo sunt multi care pot sa ne ajute si care stiu cum sa ne cultive increderea in noi si in ceilalti si in general in Societate, caci numai uniti in cuget putem scapa de timpurile astea blestemate.
Dumnezeu sa ne ajute.

PRIETENII NOSTRI, OCCIDENTALII
– Secvente istorice
de CD

Intelectualitatea romaneasca avea obisnuinta, inca din perioada tarzie a evului mediu sa mearga in occident, ca si acuma, sa-si desavarseasca studiile, sa-si dea doctoratele si sa se specializeze professional. Era o ocazie in care tinerii romani acumulau si o doza puternica de cultura occidentala din care nu lipsea si orientarea inclinatiilor politice si nu de putine ori cooptarea lor in lojii masonice. Deveneau francofili sau germanofili, depindea de tara gazda si obligatoriu rusofobi.

De ce rusofobi? Pentru ca occidentul in general si mediul academic occidental in special, dominat si influentat de masoni si evreimea nu a iubit niciodata Rusia, dar a ravnit mult la bogatiile ei. Chiar daca Rusia tarista era solicitata in diverse aliante prestigioase europene, era o situatie de amicitie temporara pentru ca aveau nevoie de sprijinul ei militar, dar dupa incheierea evenimentelor, dupa ce nu mai aveau nevoie de suportul ei militar sau politic, Rusia devenea la loc un “inamic”, un pamant al fagaduintelor ce trebuia colonizat de alesii domnului, mari descoperitori geografici si comercianti, in special de sclavi.

Nici principiul unitatii crestine nu a functionat in cazul Rusiei si nu putea functiona pentru ca guvernele occidentale erau bine ancorate in lojiile masonice. Guvernele tinerelor state natiuni europene, erau infestate de masoni, formati pe vrema studiilor in occident si pozitia acestor guverne nu era macar neutra ci rusofoba. Motivul afisat era “pericolul pe care il constituia Rusia pentru tarile vecine.(?!)
Marile puteri europene s-au coalizat mai pe fata sau pe ascuns cu Imperiul Otoman impotriva Rusiei de-a lungul secolelor. Cel mai bun exemplu este cel din 1856 – Razboiul Crimeii, unde Regatul Marii Britanii si al doilea Imperiu Francez, impreuna cu aliatii lor, tot crestini au luptat pe fata alaturi de Otomani, musulmani(sic) impotriva Rusiei crestine pe motiv ca marile puteri coloniale “erau ingrijorate de puterea crescanda a Rusiei”. Expresia “a fi ingijorat” devine un stereotip de success, ajuns sa fie folosit si astazi pe culoarele diplomatice ale marilor puteri, cat chiar excesiv si pe media.

Noi Romanii am crezut din totdeauna ca Franta este sora noastra mai mare intru latinitate, iar francezii sunt cei care ne doresc numai binele. In pofida tuturor “accidentelor istorice” care au dovedit ca am fost tradati de Franta, Romania a socotit ca au fost doar accidente. In educatia primita de tinerii romani nu lipsea cultivarea sub orice forma a francofiliei, fenomen ce s-a perpetuat secole de-a randul pana astazi cand fiecare poate sa vada singur ca Franta, ca orice tara hiperimperialista, ce tine de “civilizatia occidentala”, nu poate sa aibe prieteni ci doar aliante temporare in indeplinirea scopurilor lor, in ultima instanta, financiare.

Inaintea loviturii de stat din 1866, “Monstruoasa Coalitie” s-a lansat o ampla campanie de dezinformare prin presa in se care sustinea ca domnitorul Cuza intentioneaza sa se alieze cu Rusia. D.A. Sturdza avea sa sustina mai apoi ca detine chiar acte, care probeaza aceasta acuzatie, insa nu a publicat niciodata aceste pretinse dovezi.
Diplomatia franceza, era nemultumita de orientarea lui Carol I, regele Romaniei spre Prusia lui Bismark, cand Franta era, in secret, de partea Austiei in Razboiul Austro-Prusac din 1866. Majoritatea Statelor Germane s-au aliat Austriei, desi aceasta a fost cea care a declarat razboi Prusiei.
Carol I nu a fost bine informat asupra intentiilor si a traditiilor diplomatice franceze.

Dupa intalnirea lui Bismark cu Imparatul Napoleonn al III-lea la Biarritz, se aranjase ca Franta sa ramana neutra si asta stia si Carol. Insa Franta, cu binecunoscuta-i faima de prostituata politica, instabila si neloiala partenera in relatiile internationale, s-a aliat initial, in secret, cu Austria,
Franta vazand ca Austria pierde s-a retras, tot secret, ca prostituatele, din alianta, desi nu participase activ in razboi a incercat, in schimbul retragerii sale, sa obtina avantaje teritoriale in Palatinate si Luxembourg de la victorioasa Prusie.

Ambasadorul francez a venit sa-i dea lui Bismark un ultimatum privind aceste teritorii, care daca nu sunt cedate Frantei armata farnceza va intra in Maintz. Bismark neimpresionat de cutezanta tupeului prostitut francez a spus: “Bine, atunci razboi sa fie!” Dupa doua zile de la revenirea diplomatului francez la Paris i s-a comunicat lui Bismark ca a fost o neintelegere, Imparatul Napoleon al III-lea fiind bolnav.
„Se știe că, chiar și la 6 august 1866, eram în situația de a-l observa pe ambasadorul francez să-și facă apariția pentru a mă vedea pentru, pe scurt, să prezint un ultimatum: să renunț la Mainz sau să mă aștept la o declarație imediată. de razboi. Bineînțeles, nu m-am îndoit nici măcar o secundă de răspuns. I-am răspuns: „Bine, atunci e război!”. A călătorit la Paris cu acest răspuns. La câteva zile după, unul din Paris a gândit diferit și mi s-a dat să înțeleg că această instrucțiune fusese ruptă de la împăratul Napoleon în timpul unei boli. Încercările ulterioare în legătură cu Luxemburg sunt cunoscute.”– Hollyday, FBM (1970), Bismarck, Great Lives Observed, Prentice-Hall

Italia se aliase cu Prusia ca sa obtina teritoriile din nordul Italiei, Venetia si Trento, teritorii care se vor reintoarce la Italia reunita in urma Tratatului de la Viena din Octombrie 1866. Initial Austria a cedat Venetia Frantei, ca sa arate ca in cazul in care Austria ar fi castigat razboiul ar fi trebuit sa-i cedeze Frantei Venetia ca rasplata a aliantei; Franta insa a cedat imediat Venetia Italiei.

Patru ani mai tarziu ducele de Grammont, fostul ambasador francez la Viena, si viitorul Ministru de externe, din 15 mai 1870, avea sa poarte urmatorul dialog cu principele detronat Cuza, dialog reprodus magistral in volumul editat de istoricul Stelian Neagoe[1]:

“Ducele de Grammont: Ei bine ne-am saturat de Carol I, este destul.
Cuza: Pentru ce?
Ducele: Ei, dar este cat se poate de prusac. Si-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianta cu imparatul, ministrii sai sunt in relatii supravegheate cu Rusia. Delicateturi de ambele parti – evident pe fond de autoaparare. Se joaca (indescifrabil), ce credeti?
Cuza: Ca rusii se folosesc de acei oameni si se vor servi pana cand vor fi castigat ceea ce este de castigat si ca-i vor abandona atunci cand nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul ca dumneavoastra pareti a va teme. Incearca sa se pacaleasca unii pe altii.
Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Bratianu vrea sa rastoarne pe Carol I si sa proclame republica.
Cuza: Credeti ca tara ii va urma?
Ducele: Nu stiu ce sa cred. Va marturisesc ca sunt foarte stanjenit. Mai inainte politica din Principate se facea la Constantinopol si la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de cand suntem in alianta cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucuresti, Iasi si v-as fi recunoscator sa va stiu parerea.
Cuza: Permiteti-mi domnule duce ca sa vorbim in termeni academici si sa vorbim despre lucruri mai agreabile. Situatia politica din Romania este un subiect care nu ma atrage. Sunt jenat. Dumneavoastra sunteti ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeti domnule ambasador, vreti cumva sa ma faceti principe al hazardului; ati venit sa-mi faceti niste propuneri?
Ducele: Dar principe fiti incredintat ca noi nu am fost niciodata ostili persoanei dumneavoastra, noi am fost dezolati si nu am fi uimiti deloc daca v-ati relua locul. Numai dumneavoastra puteti restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenta in afara de dumneavoastra.
Cuza: Sunteti sigur ca interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?
Ducele: Da.
Cuza: In acest timp la Paris m-au considerat implicat in amenintarile dinspre Rusia.
Ducele: Ah, s-au facut prostii; da, am crezut-o; ne-am lasat inselati.
Cuza: Dar permiteti-mi sa va spun ceva: orice s-ar intampla, nu voi consimti niciodata a intra in Romania printr-o interventie straina, cu ajutorul Frantei, tot atat de putin ca si cu cel al Rusiei. Nu as vrea sa ajung altfel decat prin tara.
Ducele: Cu dumneavoastra principe, suntem siguri ca influenta rusa nu va ajunge sa predomine in Romania.
Cuza: Intre timp, am fost luat drept rus la Paris.
Ducele: Acum stim adevarul, dar am fost prost informati, am facut si prostii.” – – Stelian Neagoe Istoria Unirii românilor, vol. II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul (Ed. Diogene, București, 1993).

Trebuie mentionat ca Antoine Alfred Agénor, al 10-lea Duce de Gramont, Print de Bidache, era urmasul unei vechi familii nobiliare franceze, diplomat si mai tarziu in mai 1870 Ministru de Externe al Frantei in Guvernul lui Émile Ollivier.
Dialogul cu Printul Cuza a avut loc inaintea numirii sale ca Ministru de Externe, cand in cercurile diplomatice europene ducele nu se bucura de o buna apreciere din partea confratilor diplomati. Se pare ca Domnul Cuza stia bine cu cine are de a face, ca Gramont incearca sa-l foloseasca ca pe o unelata, in stilul specific Masoneriei, stil pe care Cuza il cunostea foarte bine, el infiintase Masoneria de la Galati.
Evenimentele ulterioare confirma negresit rationamentul lui Voda Cuza.

Razboiul 1870-1871 a pornit de la candidatura la tronul Spaniei a verisorului lui Carol I Regele Romaniei, Printul Leopold of Hohenzollern-Sigmaringen, pe care Franta nu-l dorea Rege al Spaniei. Franta ar fi fost flancata la sud si la nord de casa de Hohenzollern, un pericol strategic de neacceptat. Ducele de Gramont a fost unul din importantii negociatori in vederea eliminarii acestei candidaturi. Gramont a luptat pe toate caile diplomatice si mai putin diplomatice, pentru a asigura Frantei o pozitie confortabila in decorul European, chiar daca asta tulbura precarul echilibru ce se instalase in Europa.

In actiunile sale el nu a demonstrat “pasiune pentru pace cu onoare”, principiu la moda in diplomatia Europeana din acea perioada, ca dovada ca a fost declarat persona nongrata pe o perioada de 9 ani de societatea aristocratica a Vienei. Prin aceasta el fiind, in fapt, persoana cea mai putin recomandata sa negocieze candidatura lui Leopold.

Ca Ministru de Externe, in cabinetul lui Ollivier, nu s-a dovedit abil si responsabil la inaltimea functiei, ci a manifestat un servilism docil care se putea potrivi doar unui diplomat obscur. Se banuieste insa ca sub masca docilitatii fata de Imparat de fapt se ascundea servilismul obligator pentru Masonerie.

A fost Gramont, cel care în seara zilei de 12 iulie dupa ce a raportat împăratului ca Printul Lepold comunicase pe 11iulie renuntarea la candidatura pentru tron, in aceeaşi noapte si in circumstanţe dubioase, fără sa-l informeze pe Émile Ollivier, Prim Ministrul Frantei la acea data, la trimis pe Benedetti la Ems sa comunice regelui Prusiei pretentiile deplasate ale Frantei. Benedetti a cerut regelui prusiei sa dea un comunicat/telegrama/dépêche catre Imparatul Napoleon al III-lea, prin care regele Prusiei garanta că candidatura Hohenzollernilor nu ar fi revenit pe viitor.

“Pentru Franţa şi pentru intreaga lume Gramont a fost responsabil pentru politica de a pune siguranta ţării sale inaintea securitatii Europene, şi a facut ca Bismarck să administreze Frantei o „palmă peste faţa” (soufflet) cu „Telegrama Editata din Ems asa cum a numit-o Gramont în Parlament”, care a fost cauza imediată a declaraţiei franceze de război pe data de 15 Iulie 1870.”– Émile Ollivier “L’Empire liberal” – tome xii, 1909

Bismarck a dat presei un comunicat succint al convorbirilor avute de Wilhelm I cu ambasadorul francez din care reieseau pretentiile neacoperite si mult prea indraznete ale Frantei, comunicat numit de Gramont in Parlamentu Francez Telegrama Editata de la Ems.

In 13 iulie 1870, in statiunea Ems, Regele Prusiei Wilhelm I si cu ambasadorul francez Benedetti au avut convorbiri in care Vicent Benedetti, nemultumit doar de renuntarea la tronul Spaniei de catre Printul Leopold, a cerut in plus Regelui Prusiei sa dea garantii ca pe viitor, niciodata, vre-un print de Hohenzollern nu va candida la tronul Spaniei. Desi era o cerere destul de pretentioasa si indrazneata, Regele Wilhelm I a raspuns cu o politete eleganta demersului lipsit de diplomatie al emisarului, spunand ca el nu se poate angaja in actiuni viitoare de acest gen.

Bismarck era constient ca francezii vor considera comunicatul/dépêche ca o provocare, “ca o capa rosie in fata unui taur Galic”.~ Le Secret de l’empereur, correspondance … échangée entre M. Thouvenel, le duc de Gramont, et le général comte de Flahaut 1860-1863 (2nd ed., 2 vols., 1889).

Telegrama a fost prezentata de Gramont ca o declaratie de razboi, ceea ce nu displacea lui Bismarck, Germania era bine pregatita de razboi, Franta nu.
Textul comunicatului de presa -“telegrama editata de la Ems” dat de Bismarck presei germane:
“După vestea de renunţare a prinţului von Hohenzollern, ce s-a comunicat guvernului Imperial Francez de catre guvernul Regal Spaniol, ambasadorul Francez la Ems a făcut o cerere suplimentară pe langa Majestatea sa Regala Wilhelm I, ca să-l autorizeze pe el, ambasadorul Frantei sa telegrafieze la Paris că Majestatea sa Regala Wilhelm I s-a angajat pentru toatdeauna, ca niciodată sa nu-si mai dea consimțământul său Hohenzollernilor pentru candidatura lor la tronul Spaniei.
Majestatea sa Regele Wilhelm I, pe urmă a refuzat să-l mai primească din nou pe ambasadorul Francez şi a cerut ca Adjutantul Majestatii Sale sa-l informeze pe ambasador ca nu mai are de facut nici o comunicare.”

Traducerea în franceză, facuta de agenţia Havas(evreiasca!), a folosit termenul de „adjutant”, care în limba germană se referă la un rang înalt “aide de camp”, dar în franceză descrie doar un subofiţer (adjudant). Deci ceea ce implică faptul că regele a insultat în mod deliberat pe ambasadorul francez prin gradul inferior al curierului. Aceasta a fost versiunea publicată de cele mai multe ziare frantuzesti în ziua următoare, care sa întâmplat să fie 14 iulie – ziua Bastilliei.
Prin asta s-a dat tonul insinuarii ca Regele Wilhelm I a insultat ambasadorul francez, deci guvernul Imperial, deci Franta. Nici o gazeta franceza nu a cautat sa afle direct de la sursa, de la ambasadorul francez Benedetti versiunea reala, la aceasta situatie.

Mesajul lui Benedetti catre Ducele de Gramont din 13 iulie nu a mai contat la Paris, nimeni nu i-a dat vreo importanta, iar Gramont nu avea interesul, caci Masoneria voia razboi. În camera legislativă a Frantei creditele pentru razboi au fost votate in fuga, cu o majoritate covârşitoare, Franța declarand război pe 19 iulie 1870.

În urma înfrângerii franceze, în 1871, ducele de Gramont a încercat să arunce vina pentru eşecurile diplomatiei franceze pe ambasdorul Benedetti. În apărare Contele Vicent Benedetti a publicat versiunea sa despre evenimentele vremii in cartea “Misiunea mea in Prusia” – Paris 1871.
Inca o dovada ca cei care stapanesc media pot impinge unele evenimete la extrem, iar in cazul de fata la dezastru.

Amanunte asupra acestei situatii europene, care a culminat cu razboiul Franco-Prusac din 1870-1871, le avem descries amanuntit in ziarul “Neamul Romanesc” al lui N Iorga anul 1, Nr. 103 din 29 Aprilie 1907: https://books.google.com/books?id=J3FOAAAAMAAJ&pg=PA788&lpg=PA788&dq=ducele+de+Grammont&source=bl&ots=Qyg5pbFM7Y&sig=AXTUYu934pj-tkgoiKtka2YdRDg&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwifheLcqoraAhVF54MKHUIiBboQ6AEITTAI#v=onepage&q=ducele%20de%20Grammont&f=false

Dar ce n’au facut romanii pentru sora lor mai mare; au pornit si Republica de la Ploiesti.
În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii“ din opoziţie şi conservatorii de la putere.
Simpatiile pentru cauza Franţei provoacă o emoţie populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern.

Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol I). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean. În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei.

Mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti sunt nominalizate Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău). Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci şi Focşani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

„Eminenţa cenuşie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei“.

În tratarea evenimentelor de la 8 august 1870, trebuie lăudată înţelepciunea liberalilor care nu forţează lucrurile şi se retrag la timp, preferând să nu arunce ţara într-un război civil cu consecinţe incalculabile. Carol trece cu brio acest test dificil şi dovedeşte, la rându-i, maturitate politică aducându-i pe liberali la putere. Prin depăşirea resentimentelor inerente acestui afront adus Coroanei, Carol reuşeşte să-i cucerească pe români, la început reticenţi faţă de firea rece şi calculată a tânărului principe. Parte dintre complotiştii de la 1870 vor juca un rol important în marile realizări din ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, alături de acelaşi Domnitor (din 1881, Rege) împotriva căruia se ridicaseră la 1870.

Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat.
Eugeniu Carada este principalul artizan al Băncii Naţionale Române pe care o conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator) timp de 30 de ani. Carol I intră în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România se schimbă, în mod categoric, la faţă.

Berthelot
Dupa revolutia din Octombrie 1917, trupele rusesti au incetat sa mai lupte pe frontul din Romania al primului razboi mondial si au inceput sa se retraga. In aceasta situatie disperata in 9 Decembrie 1917 Romania semneaza un armistitiu cu Germania, iar in 7 Mai 1918 este semnata Pacea de la Iasi, o pace umilitoare.

In aceste conditii misiunea militara franceza ce a aprovizionat cu armament si munitii armata romana se retrage. In vara anului 1918 trupele sarbesti retrase in Grecia la Salonik pornesc o ofensiva puternica in nord si scot Bulgaria din lupta. In toamna lui 1918 in sudul Dunarii se formase un front puternic impotriva Germaniei. Francezii au vazut necesar sa reinstitue misiunea lor in Romania si sa aduca Romania din nou in razboi pentru a infrange definitive armata germana.
Berthelot s-a intors la Iasi si a persuadat pe rege si guvernul roman ajutat de generalul Averescu ca sa declare din nou razboi Germaniei.

In sfarsit in data de 10 Noiembrie 1918 Romania intra iar alaturi de antanta si declara din nou razboi Germaniei; ca a doua zi sa se declare infrangerea definitiva a Germaniei. Paiul care a rupt camila.

Se pare ca Berthelot a revenit cu placere in Romania ca sa-si continue misiunea comerciala de a vinde armament si munitii armatei romane, o activitate pe care chiar el o caracterizeaza ca deosebit de fructuoasa. Iată spre exemplu, ce spunea despre noi generalul Henri Mathias Berthelot, marele „prieten al românilor”, cel care „ne-a ajutat” acum 100 de ani să câștigăm in primul razboi mondial:
„… aceasta țară va fi o colonie perfectă pentru Franța… Naivitatea românilor merge până la a considera Franța o soră mai mare… Chiar în condițiile grele ale acestui razboi ne-am scos cvintuplat investițiile făcute în armata română…”.

Tatarbunar
De Ziua Crucii, 14 Septembrie 1924 s-a declansat “revolta” de la Tatarbunar, din Bugeac, pe atunci parte a sudului Basarabiei, parte a Romaniei Mari.
O revolta pusa la cale in Uniunea Sovietica de aparatul politic bolsevic ca sa starneasca nemultumirile taranilor si sa instaleze un guvern communist local autonom sub lozinca: “Romania imperialista este forta de ocupatie in Basarabia si moldovenii sunt un popor distinct de romani.”

Un grup armat a intrat clandestin in tara, prin surprindere, si-a creat o baza operationala care a incercat sa atraga populatia de partea ei. Nu au reusit decat primele doua operatiuni, fiind sprijiniti de catre granicerii sovietici. Impotriva lor au luptat etncii germani si romani din zona, iar interventia rapida a Armatei Romane a anihilat grupul inamic si revolta nu a mai putut sa se desfasoare.

Actiunea criminala si lasa a fost considerata ca terorista si a dus la interzicerea Partidului Comunist Roman.
Chiar Socialistii din Romania au condamnat si ei rebeliunea, considerand ca agentii provocatori ai Sovietelor ca reprezentanti ai Internationalei a III-a s-au folosit de vietile taranilor pentru a fonda o ridicola “Republica sovietica moldoveneasca”.

Apar si francezii
Romain Rolland, Louis Aragon si Henri Barbusse, ca oameni de arta din lumea larga si civilizata, considerau ca revolta a apartinut unor oropsiti ai sortii, stransi cu jugul capitalist si nationalist de catre Romania.
Franta ramanea o tara nevinovata si generoasa stapanind zeci de colonii pe mapamond.
Aragon afost un comunist stalinist pana la sfarsitul vietii, a intrat in grupul de “urmaritori” ai Partidului Communist Francez in 1920 si apoi a inceput sa scrie pentru LHumanite. Aici l-a refuzat pe Andre Breton in 1935 cand acesta voia sa-i ajute pe Trotkisti. In 1956 Aragon a scris articole care il criticau pe Nekita Sergheevici Hrusciov pentru denuntarea cultului Stalinist.
In 1924 si-a aratat atasamentul desantat fata de URSS, considerand revolta de la Tatarbunar o sansa a minoritatilor din Romania sa se uneasca untr-o republica sovietica.

Aragon a scris peste cativa ani un imn al CEKA-i, Securitatii ucigase sovietice:
”Cânt hegemonia violentă a proletariatului asupra burgheziei
Cu scopul nimicirii ei.
Strălucirea împuşcăturilor adaugă priveliştii
O veselie încă necunoscută.
Sunt executaţi ingineri şi medici.
Moarte celor care primejduiesc cuceririle revoluţiei din octombrie,
Moarte celor care sabotează planul cincinal“.

Romain Rolland a fost un alt stalinist de necurmat, care si el ca si Aragon, a pierdut multi pieteni din cauza stalinismului neclintit.

Barbusse s-a mutat in 1918 la Moscova unde a devenit membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, s-a casatorit cu o rusoaica si a devenit un bolsevic pana in maduva oaselor, a devenit membru al PCF in 1927. Dupa ce a publicat in 1925 “Lanturile”, imediat a publicat o noua carticica “Calaii/Macelarii” in care arata cum erau subjugati taranii de catre Teroarea Alba in Balkani. A luat parte ca delegat al oamenilor de arta si stiinta din lume larga, la procesele intentate taranilor “revoltati”, cativa rusi, ucrainieni si gagauazi, mintiti de agentii sovietici si care in marea lor majoritate recunoscandu-si vina au fost achitati.

Campaniile de presa (bine remunerate de bolsevicii rusi) a comunistilor francezi impotriva Romaniei au fost nu numai furibunde dar si pline de neadevaruri si jigniri si nu tocmai demne de somitatile ce le-au semanat.

Nota:
1. Stelian Neagoe (n. 5 octombrie 1938, satul Geblești, județul Dolj – m. 15 aprilie 2021) a fost un istoric român, autor al unui număr mare de studii istorice, îndeosebi legate de Unirea românilor. În capacitatea de editor al integralei amintirilor și jurnalelor lui Constantin Argetoianu,[3] este unul dintre cei mai mari specialiști în viața și opera acestuia, fiind și autorul unei monografii apărute în 2012, cu titlul Politică și destin. Constantin Argetoianu.
După Revoluția din 1989 a editat de asemenea o serie de memorii sau lucrări istorice ale unor alți oameni politici din istoria modernă a României, cum ar fi Barbu Catargiu, Regele Carol I, Ion Gh. Duca, Raoul Bossy, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Ion Nistor, Gheorghe Tătărescu și alți. – https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_Neagoe