Excelent comentariu
Câinii cu covrigi în coadă din Germania…

Despre Grexit şi alte calamităţi

Noi, oamenii veacului XXI, seduşi de trucurile tehnologice avem impresia că am inventat tot ceea ce merită lăudat. Nicăieri nu este mai falsă această infatuare ca în domeniul economic. Încă din antichitate au apărut problemele datornicilor. Executarea silită lua forme extreme, persoana datornicului era scoasă la vânzare. În Imperiul roman găsim tot ceea ce e de imaginat în materie de economie. O practică ce ni s-ar părea extremă era vânzarea copiilor pentru achitarea datoriilor. Uneori, autorităţile erau darnice şi ştergeau din penel datoriile prea mari pentru a nu genera tulburări sociale. În 63 î. Hr. s-a produs celebra Conjuraţie a lui Catilina, spun celebră, pentru că aşa a făcut-o Cicero. E un eveniment secundar din zbuciumata istorie romană, dar Cicero a jucat un rol important în acest episod şi a simţit nevoia să ne împărtăşească şi nouă impresiile sale. Fapt interesant, Catilina şi acoliţii săi doreau să preia puterea, de ce, e lesne de priceput. Esenţialul e că el era sprijinit de păturile cele mai sărace ale societăţii, dar şi de mulţi nobili care, întâmplător sau nu, erau înglodaţi în datorii şi prin accederea la putere a lui Catilina ar fi putut scăpa de problemele financiare. Deci, noi nu am inventat nici măcar populismul. Augustus, pentru a nu agita apele ierta datoriile familiilor de patricieni ba chiar le mai făcea şi nişte cadouri ca să revină la liman.

Una dintre primele mişcări ale unui guvern cu dificultăţi financiare este creşterea taxelor şi inventarea altora noi. De exemplu, taxa pe lux, vă sună cunoscut? Din când în când şi pe la noi se face vorbire spre deliciului poporului despre acest fapt care rămâne la stadiul de etern proiect. Este o pânză a Penelopei, dragă demagogilor dâmboviţeni. Augustus şi-a motivat gestul prin necesitatea de a descuraja luxul care, chipurile, îndepărta poporul de valorile tradiţionale romane, sursa măreţiei Romei. Ce să zic, era maestru în PR acest Augustus, chiar era. Că doar nu era să le zică adevărul, „am nevoie de bani”! O altă taxă interesantă era cea pe celibat. Cică celibatul devenise o practică periculoasă, periclitând şeptelul roman acela care alimenta legiunile dispuse să moară de dragul unei solde babane şi, desigur, pentru gloria Romei. Vespasian (69-79 d. Hr.) a moştenit de la risipitorul Nero un deficit bugetar imens. Vespasian s-a dovedit demn de originile sale (se pare că tatăl său fusese vameş) şi a scos bani din piatră seacă, prin taxe şi impozite, ceea ce cu siguranţă nu l-a făcut foarte popular. Printre altele, a populat Roma cu toalete publice pentru a căror folosire a cerut bani. Unii i-au bătut obrazul pentru acest gest lipsit de delicateţe. Cum să scoţi bani din micţiune şi defecare? Cică hâtrul Vespasian le servea acestor detractori următoare litanie: pecunia non olet. Şi cred că nu s-a înşelat prea mult! Am putea spune că Vespasian era un adept al austerităţii şi istoricii ne indică că nu era foarte iubit de plebei. Oricum a echilibrat finanţele ţării ca să aibă ce risipi fiul său Domiţian.

Dar ce faci când ai probleme financiare majore şi nu vrei să-ţi sacrifici capitalul de încredere? Iată o grea dilemă. Păi cel mai adesea găseşti pe cineva care merită să fie spoliat. De pildă, Traian (98-117 d. Hr.) avea grele probleme băneşti. Cum el nu avea la dispoziţie artificii serioase gen FMI, BCE, BM, UE etc., a abordat problema într-o manieră ceva mai directă. A identificat faptul că dacii, strămoşii noştri, ca şi romanii de altfel, aveau ceva aur la dispoziţie. Traian, băiat harnic i-a învins şi i-a spoliat de toţi aceşti bani. Întâmplător sau nu, la Roma a fost mare veselie. Tot poporul s-a înfruptat din succesul economic al imperiului, iar Traian a putut finanţa un amplu program de construcţii publice pe lângă pomenile date plebeilor. Traian a primit din partea senatului titlul de „Optimus princeps”. Imaginaţi-vă cam care ar fi fost situaţia lui Traian dacă ar fi venit cu un program de austeritate gen Vespasian. Nu prea bună, cred! Însă, pentru a folosi metoda spolierii trebuie să conduci un stat capabil de asemenea fapte, nu Grecia sau România.

Dar Roma antică ne mai oferă multe alte exemple de bune practici economice. Să luăm cazul lui Caracalla care a devalorizat moneda, dar mai presus de orice, a oferit în anul 212 d. Hr. prin Constitutio Antoniniana, cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Cetăţenii romani aveau drepturi depline. Printre aceste drepturi se număra şi acela de a plăti cu regularitate taxe şi impozite. Crescând numărul cetăţenilor a crescut şi numărul contribuabililor. Deci, cu alte cuvinte, Caracalla a mărit baza de impozitare. Vă sună cunoscut? Umblă zvonul că în timpul său monedele de aur nu prea mai conţineau cine ştie ce aur de unde şi devalorizarea lor. Când umbli cu asemenea tertipuri o sfârşeşti rău şi poţi fi, de pildă, asasinat. Şi cam asta a şi păţit bietul Caracalla. Cică, printre altele, a mărit foarte mult cheltuielile militare, soldele mai exact, ceea ce a avut darul de a agrava problemele financiare ale Imperiului. Oarecum, ca Grecia contemporană, care a împrumutat foarte mulţi bani şi , printre altele, a cumpărat armament cum ar fi circa 1300 de tancuri, dintre care cele mai multe s-ar numi Leopard şi au prin anumite zone sensibile lipite însemne gen Made in Germany. Tot gurile rele mai zic că Grecia reprezintă 15% din exportul de armament al Germaniei şi că 25% din armamentul achiziţionat de Grecia în ultimele decenii venea tot din Germania. Mă întreb oare de ce nici un german nu s-a scandalizat atunci de contribuţia Greciei la creşterea economică a teutonilor? Şi cum grecii nu prea aveau bani pentru arme, nemţii băieţi ca lumea le-au dat şi bani şi dobânzi aferente. Acum, îşi vor banii înapoi pe care logic i-au primit deja prin achiziţiile nesăbuite ale grecilor. Doar nu credeţi că germanii le-au împrumutat bani pentru petreceri? Grecii au mai contractat şi vreo şase submarine în Germania. Poate apar din nou perşii pe la Salamina şi Temistokle vrea să-i întâmpine pe sub apă.

După asemenea divagaţii grosolane să revenim la romani. Poate nu ai pe cine jefui, poate nu poti mări baza de impozitare, ce faci atunci? Păi cam asta a fost situaţia bietului Diocleţian. Ce să facă amărâtul a adoptat austeritatea. A mărit taxele la un nivel destul de ridicat şi i-a ameninţat cu moartea pe ăia care îndrăznesc să modifice preţurile. Deci, a îngheţat preţurile pentru a opri inflaţia, sub ameninţarea cu moartea. Lactanţiu, istoric care nu i-a fost deloc favorabil inventatorului tetrarhiei spune că numeroşi cetăţeni romani au ajuns să fugă din imperiu în căutarea unei vieţi mai bune. Cu alte cuvinte, au încercat să scape de fisc. Astăzi, avem paradisuri fiscale. Deci, în afara imperiului era ca-n Insulele Cayman. Nu au corporaţiile de astăzi aceiaşi tendinţă? În lumina celor de mai sus, vă rog să-mi spuneţi de dracu am inventat noi când vine vorba de economie?

Ar fi cazul să mai spunem câte ceva şi despre Grexit fiindcă apare în titlu şi… În România circulă o normă care împiedică un individ să contracteze datorii prea mari. Astfel, rata lunară nu trebuie să depăşească 60% din veniturile sale. La baza acestui principiu stă dorinţa băncilor de a-şi vedea banii înapoi şi dorinţa statului de evita falimentul multora dintre cetăţenii săi. Grecia avea datorii enorme şi totuşi a primit bani în continuare. De ce? Oare marii finanţişti europeni nu erau conştienţi că la un moment dat inventatorii democraţiei nu vor mai fi capabili să-şi returneze datoriile? Ori pe asta au şi mizat? Din punctul meu de vedere, s-a mizat pe falimentul Greciei pentru că poţi face cam orice cu-n falimentar. Aşadar, vorbim de un asasinat economic şi Grecia nu este un caz izolat. Când nu-ţi mai poţi achita creditele ţi se iau lucruri din casă. În cazul statelor e vorba de companii, resurse naturale etc. Ţi se impun înţelegeri oneroase. Grecia are o mare vină pentru situaţia în care a ajuns, Grecia, nu poporul grec, din punctul meu de vedere sunt aspecte complet diferite. Democraţia îţi dă dreptul să alegi, dar nu garantează faptul că vei alege bine şi nu garantează deloc faptul că cei pe care i-ai ales vor conduce bine. Din această perspectivă democraţia este doar un mit. Dar, pe de altă parte, nici finanţatorii Greciei nu sunt deloc lipsiţi de responsabilitate şi e o ipocrizie crasă să arunci asupra grecilor acuzaţii de genul leneşilor şi indolenţilor din moment ce le-ai permis să ajungă în acest hal. E bine totuşi că Grecia nu a împărtăşit soarta Mexicului care în 1861a fost invadat fiindcă nu-şi plătise datoriile, de către Franţa, Spania şi Anglia. Ultimele două ţări şi-au văzut în cele din urmă de treabă pentru că e treabă grea să scoţi ceva de la un ins care nu are nimic, dar Franţa lui Napoleon al III-lea a vrut să instaleze la conducerea acestei ţări un guvern marionetă. Din fericire pentru mexicani, cu ajutorul americanilor, Benito Juarez a zădărnicit planurile francezilor. Grecii au mai mult de furcă cu germanii.

Intransigenţa germană faţă de Tsipras are o explicaţie simplă. Dacă ar reuşi să obţină în mod lejer o uşurare a situaţiei ţării sale,popoarele Europei unite ar înţelege următorul aspect: trebuie să votezi cu extremiştii ca să scapi de complicaţii. În acest fel în multe ţări la putere ar putea accede extremiştii, ceea nu ar fi deloc bine pentru democraţie în general, şi pentru interesele Germaniei în particular. Prin atitudinea sa, Germania transmite următorul mesaj: nu negociem cu teroriştii. Deşi, îmi este greu să înţeleg care sunt teroriştii, datornicii sau creditorii. Cele treisprezece colonii britanice din America de Nord s-au războit cu metropola tocmai fiindcă se săturaseră să fie exploatate de aceasta. Dacă ar fi fost învinşi George Washington şi ai săi ar fi fost trataţi ca nişte terorişti. Ciudate pot fi uneori meandrele istoriei. Merkel nu vrea ca Europa să fie dominată de nişte, Doamne fereşte, incontrolabili radicali. Ceea ce în principiu este corect, dacă la fel de corectă ar fi şi atitudinea Germaniei faţă de Uniune. Pentru simplul fapt că are cea mai puternică economie din zona euro Germania se simte îndreptăţită să fie vioara nr. 1, să dea tonul. Ceea ce nu cadrează defel cu principiile generoase care au dus la crearea uniunii. Succesul economic al Germaniei se datorează în mare parte pieţelor de desfacere din uniune şi forţei de muncă ieftine şi calificate din estul uniunii. Deci, Uniunea participă activ la succesul economic german. Pe de altă parte, pretenţia marilor puteri de a conduce fiindcă sunt bogate este extrem de periculoasă. Democraţia are la bază ideea drepturilor egale pentru bogaţi şi săraci. Dacă statele bogate au mai multe drepturi decât cele sărace e ca şi cum bogaţii au mai multe drepturi decât săracii şi atunci putem să ne ştergem la fund cu principiile democraţiei şi putem termina experimentul Europei Unite, fiindcă tinde să devină o altă formă de imperialism. Sunt de acord cu repudierea extremismului, dar oare n-ar trebui să tratăm cauzele, nu doar simptomele acestui fenomen? Grecia este un simptom, nu neapărat o cauză a fenomenului. Germanii l-au votat pe Hitler tocmai fiindcă ţara lor era devastată de criza economică pornită din SUA. Extremismul trebuie descurajat prin atacarea cauzelor care-l produc. Austeritatea şi dorinţa ţărilor creditoare de a-şi primi banii cu orice preţ l-au adus pe Tsipras la putere. Prin intransigenţă Germania vrea să provoace căderea acestui guvern. Creditorii vor reforme nu pentru binele Greciei, ci pentru a fi siguri că-şi vor primi banii. Cum vor afecta aceste reforme populaţia nu îngrijorează pe nimeni din Eurogrup. Pe de altă parte, nici măcar nu cred că Tsipras este apropiat de Moscova, ci a simulat acest aspect pentru a pune presiune pe liderii din zona UE. De altfel, Rusia nu e capabilă să se ajute pe ea din punct de vedere economic darămite să ajute cu ceva Grecia.

Ar mai rămâne de precizat un ultim aspect. Germania a jucat rolul central în evenimentele care au dus la izbucnirea primului război mondial. Nu l-a declanşat singură, dar acţiunile sale au fost determinante. În 1919, la Versailles, Germaniei i s-a impus o pace cu nimic mai grea decât tratatele similare impuse de ea Franţei, în 1871, Ucrainei, Rusiei şi României, în 1918. Vae victis! Germania trebuia să plătească despăgubiri în valoare de 132 miliarde de mărci. O sumă mare, care reflecta amploarea distrugerilor. Numai că Germania nu putea plăti, iar Franţa a ocupat zona Ruhr pentru a-şi primi banii. Însă nu a avut succes. Astfel, datoria Germaniei a fost redusă treptat şi în cele din urmă anulată, de facto, prin moratoriul Hoover. Au fost plătite nişte restanţe în 2010 este vorba despre dobânzile împrumuturilor contractate înainte de acest moratoriu pentru plata datoriei, nu despre restul datoriei. Au mai existat si planurile Dawes şi Young pentru uşurarea situaţiei Germaniei. Hitler a refuzat să mai plătească ceva, iar nimeni nu l-a executat silit. După al doilea război mondial Germania nu a plătit mai nimic. Divizarea ţării a împiedicat semnarea unui tratat de pace şi implicit stabilirea de despăgubiri de război. Datoriile pe care oricum Germania le avea au fost restructurate în 1953 şi, în mare parte, anulate. România, de pildă, care în al doilea război mondial a fost doar o frunză pe marea marilor puteri, a fost obligată să plătească către URSS 300 de milioane de dolari. Germania nu a plătit nimic. A oferit despăgubiri victimelor holocaustului, dar nu şi ţărilor ocupate, jefuite şi exploatate de ea. Pe de altă parte, şi-a revenit repede, partea vestică cel puţin, cu sprijinul direct al vesticilor. Acum, noua Germanie nu aplică deloc principiile care i s-au aplicat ei cu atâta generozitate. Deci, pretenţia Greciei de a i se plăti reparaţii pentru ceea ce a pătimit în timpul războiului este în mare măsură justificată de incapacitatea Germaniei actuale de a ierta ceva din ce datorează Grecia. Insula Cipru a fost executată sumar, urmează Grecia, Islanda a evitat această soartă şi a renunţat să mai adere la UE. Ce să înţelegem din această situaţie? Că vrem egalitate, dar nu pentru căţei?

Autor: Gheţău Gh. Florin
http://www.geostrategic.eu/des…

ALTE CALAMITATI, ADICA, CALAMITATEA NUMITA IN ISTORIE IMPERIUL ROMAN. IMPERIU ANTICRISTIC, ATUNCI SI ACUM.