„CUM ȘI DE CE? ÎNTREABĂ-TE, DOMNULE!”
Ce bine trăiam eu înainte de a-l cunoaște pe Costică Stănescu. Fulgera și tuna, ploua sau ningea, îmi vedeam de treaba mea, nimeni nu mă supăra. Vorba ceea: n-aveam idei multe, dar fixe: Rebreanu, Rebreanu, Rebreanu, dimineața, la prânz și seara, renunțând adesea la micul dejun, la o masă ca lumea de amiază și la cină, înlocuite, ani în șir, cu un sandvici la bufetul serviciului, o zeamă chioară și-o mâncare cu sos lung la cantină, pâine la discreție, plus câteva chifle, mâncate apoi din două-n două ore, între 16 și 20, la Biblioteca Academiei Române, unde, la închidere de program, custodele ne zorea cu clopoțelul să ștergem putina. „Ora-nchiderii, tovarăși! Mai e și mâine o zi!” Era clipa când Vârgolici se grăbea să-și aprindă un Mărășești, să pufăie cu năduf, ca răzbunare pentru restricția de până atunci, mai toți schimbând în hol fișe biobibliografice, știind ce câini întărâtă fiecare. Era singurul negoț ce ni-l îngăduiam în folos propriu, pe baza unor relații de perfectă reciprocitate. Dar și mândria de a lucra în sala de manuscrise sau la „interzise” alături de Perpessicius, C.C. Giurescu, Șerban Cioculescu ori, mai rar, de G. Călinescu și Tudor Vianu.
De gătit se gătea și la casele noastre, dar, dacă apucai s-ajungi la margine de București, greu să te mai agăți de scara vreunui tramvai să revii la B.A.R., mânăstire în care, zi de zi, te întâlneai cu aceiași benedictini, precum Gabriel Ștrempel, Dimitrie Vatamaniuc, Teodor Vârgolici, Petru Creția, Alexandru Săndulescu, Tiberiu Avramescu, Nicolae Missir ș.a., copiind, la fel ca în chiliile de odinioară, manuscrise sau texte din periodice, adesea flențuite de uzură, lipsind elementare instrumente de muncă intelectuală și aparate de multiplicat. Prezența unor mai vechi cercetători în materie, ca Barbu Theodorescu, Teodor Avram, George Baiculescu, Georgeta Răduică, era mai mult decât binevenită, ajutându-ne să ne descurcăm, cât de cât, în depozitele de manuscrise și tipărituri. Oricum, în lipsa bibliografiilor analitice, o viață de om nu ne-ar fi ajuns să parcurgem singuri oceanul de periodice, considerate la început c-ar fi în jur de 10 000, mai târziu de 20 000, ca acum, într-un site al B.A.R, să se vânture cifre și mai mari. O astfel de situație îți impune să-ți stabilești bine ținta, să nu-ți permiți luxul de a te abate de la drumul ales. Altminteri, parafrazându-l pe Creangă, era greu să te apuci de lucru, că de lăsat, te lăsai sigur, dovadă zecile de ediții critice începute și abandonate. Așa se explică de ce, deliberat, mi-am delimitat granițele cercetării la perimetrul creației rebreniene, oricum extrem de extins, acoperind ipso facto mai bine de jumătate de veac de civilizație românească.
Parcurgând, zi de zi, fie și livresc, o epocă, alături de oameni mari, personalități ilustre din istoria civilizației românești, dobândești inevitabil un acut simț al proporțiilor și nu te mai interesează nimic, niciun limbric dintre contemporanii din conducerea țării care vin și pleacă, de regulă după ce și-au chivernisit rostul, lăsând jale în urma lor și o mie de întrebări fără răspuns. Cu atât mai puțin un prezidențial, care, la o paradă, întoarce spatele președinților ce l-au precedat, refuzând să dea mâna cu ei de dragul întreținerii unei continue stări conflictuale. La sfârșit de mandat, mai vrea și-o moșie, o casă pe vecie, pe fondul unei sărăcii generalizate, falimentării economiei naționale. Fiindcă așa ar sta lucrurile în țara Marelui Licurici, unde, peste ocean, alegătorii nu trăiesc în mizerie, nu-s osândiți să care-n spinare o mafie de paraziți, ventuze ale bugetului de stat.
Mă înțepam cu acul s-alung ispita de a scrie despre altceva în afara exegezei Rebreanu, deși măcar lectura unor cărți ale prietenilor mei mi-ar fi impus s-o fac. Până-n ziua când aceleași preocupări mi l-au scos în cale pe Stănescu, adevăratul redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În preajma apariției unui nou volum din seria de Opere, îi trimisesem un articol de întâmpinare, pentru ca apoi, pe nesimțite, să mă las prins în vâltoarea unei colaborări săptămânale. Numai că, paralel cu depănarea unor date, informații și amintiri din sfera istoriei literare – însumate sub titlul „Rebreniana” – aveam să public și diverse foiletoane sub genericul „De ieri și de azi”. În principiu, politica nu mă mai interesa, considerând că generația mea trebuie să facă un pas înapoi, lăsând celor ce vin după noi să-și spună cuvântul, la nevoie să și greșească, dar pe mâna lor, nu a vechilor aparatcici, mimând prin schimbarea izmenelor o nouă coloratură democratică. Altminteri, metaforic vorbind, marea ciondăneală din decembrie se solda cu făurirea unui „Bordel nou cu șteoarfe vechi”, titlu folosit de mine la încheierea tetralogiei Arta de a fi păgubaș. Paguba avea s-o resimtă majoritatea contemporanilor mei, dar și urmașii noștri, într-o țară bogată ce-ar fi meritat o soartă mai bună. La urma urmei, cu ce ne-am ales după ce, cu 25 de ani în urmă, visam la un viitor demn de-o nație europeană, eliberată de chingile vechii dictaturi? Cu libertatea de a vorbi, de a ne spune părerea despre una sau alta, ceea ce, recunosc, e mare lucru într-o țară în care imprudența de a rosti un cuvânt împotriva stăpânirii te ducea îndărătul gratiilor. Numai că, pe zi ce trece, ascultarea telefoanelor reabilitează zicala potrivit căreia „tăcerea-i de aur”. Pretextul legitim al apărării în fața terorismului se dovedește pe malurile Dâmboviței a fi mijlocul esențial din practica judiciară împotriva nelegiuirilor de tot soiul, înlocuind „frangrantul” sau dovada delictului cu vorba. Or, una e să porți cu tine unealta violului și alta-i s-o folosești ca atare. Până la un punct, lenea lui Sherlock Holmes de a umbla pe urmele făptașului, folosindu-se strict de telefoane și alte receptoare, nu te deranjează, atâta timp cât ești un om cinstit. Nu însă și când Javert te ia deoparte și-ți șoptește complice:
– Ce-ar zice soția dumneavoastră dacă ar auzi conversația asta? Sau dacă ar vedea poza asta, unde, gol-pușcă, lângă blondină, riscați să răciți de-a binelea? Știați că fetișcana-i căsătorită, c-are un haidamac gelos și răzbunător?
Bărbații ca bărbații, sunt mai rezistenți la șantaj, dar doamnele, ființe sensibile – nu totdeauna independente de buzunarul soțului –, cum să reziste la oferta colaborării patriotice? Și uite așa, azi unii se află într-un partid, mâine într-altul, marionete dependente de Mefisto, care, pe masa lui de șah, le va fixa locul și poimâine. Cum aș putea să uit că ani în șir mi-a fost dat s-aud un purtător de cuvânt al unui partid majoritar, om cult și inteligent – după mine situat ca nivel de gândire peste înălțimea șefilor săi –, care, după ce avea să candideze cu șanse la președinția propriului partid, renunța la inițiativă, ca să treacă brusc în barca oponenților politici, desemnat consilier, la dispoziția marelui păpușar? Prevăzător, acesta a avut grija să promoveze în funcții-cheie ipochimeni cu dosare vulnerabile, ca la nevoie niciunul să nu poată mișca în front, fără să fie dat în gât. Între un stat de drept și altul de „drepți!”, ultimul s-a dovedit mai oportun, cu șansa de a-și păstra funcțiile și după expirarea mandatului electoral. Până mai ieri, păpușarul umbla peste tot ca vodă prin lobodă, plăcându-i băile de „mulțime”, moștenite de la Nea Nicu împreună cu întreg tacâmul din dotare, oferit de „civili” cu odăjdii galonate pe dedesubt. Băi înlocuite mai de curând cu înghesuiala reporterilor, dornici să afle ce zice suspectul, văzându-l cum se spală pe mâini ca Pilat din Pont. Nemulțumit, nu latră degeaba, fiindcă număratul banilor nu intrase în caietul lui de sarcini, nici la căpitănie, nici la primărie, nici la președinție. Și, cum „banii n-au miros”, usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase. Care-i problema? Există vreo chitanță cu semnătura lui? Sau vreo dovadă c-ar fi cerut cuiva ca fiica cea mică să meargă în Parlamentul Europei? Doamne păzește! E o simplă întâmplare că și Coana Leana academiciana – cu succesuri științifice și mai mari -, n-a beneficiat defel de rubedenia cu Nea Nicu. Ambele s-au impus prin valoarea personulității lor.
Scriind despre realitățile vitrege ale unui pătrar de veac, unii confrați mi-au reproșat lipsa de transparență. Ca și cum în onomastica unui roman ar avea importanță dacă pe un personaj l-ar chema Tudorescu, nu Theodorescu, Borcan, în loc de Brucan. Deși numele unora se pretau la asocieri cu diverse arhetipuri literare, dar cu tipologii trădate, atâta timp cât paginile cărții nu-și propuneau să concureze cu slovele vreunui manual de istorie, literatura având menirile ei demiurgice, independente de ale gazetăriei, fără să fie o fotografie a realității, pe care deliberat o transfigurează.
De 25 de ani ne aflăm într-o țară de tranzit, pe-ale cărei meleaguri se desfășoară o continuă campanie electorală, mai ceva decât revoluția permanentă a lui Troțki. Votează cine votează, să zicem democratic. Votează mai mulți sau mai puțini, după capul lor, pasional sau în schimbul unor găleți de plastic, în care, de la un colegiu la altul, providența mai strecoară și-o sticlă de undelemn, un pachet de orez, de zahăr și de făină, uneori chiar și-o conservă cu carne. Mi-e greu să uit o discuție purtată cu ani în urmă pe-o uliță a comunei Pantelimon, așezare parțial pavată, dar necanalizată, declarată între timp oraș:
– Săr’ mâna doamnă doctor!
– Bună seara, lele! De unde vii?
– Fusei la alegeri!
– Și ce făcuși?
– Ce să fac? Luai un pol. L-am luat, nu l-am dat.
La Răcari, un profesor de istorie candida pentru Parlament, având ca adversar un patron de mezelărie, bine așezat în porcăriile sale. Ca o Casandră, m-am adresat distinsului dascăl:
– Pierdere de timp, prietene. În locul domniei tale, nici nu m-aș prezenta. Cum îți închipui că va scăpa vreun alegător, fără ca în prealabil să nu primească un metru, doi de cârnați, la domiciliu livrați, fără notă de plată?
Ca mai toți românii vedeam, auzeam și tăceam. Nu din lașitate, ci din neputință. În democrație, majoritatea hotărăște, iar votul meu este egal cu al leliței din Pantelimon. Proști, dar mulți vorba lui Lăpușneanu! Reproșul că intelectualitatea stă departe de viața partidelor nu rezistă, atâta timp cât, încazarmat, mi s-ar impune să cânt la ordin. În definitiv, care este deosebirea dintre baba amintită mai sus și distinșii parlamentari obligați să voteze în bloc, „la vedere”, arestarea unor colegi „la cererea justiției”? O diferență-i sigură: lelea din Pantelimon o face pentru un pol, iar aleșii neamului pentru o leafă mărișoară, cu mașină la scară, cabinet și secretară, gratuități pe tren, avioane ș-averi de milioane. Nu mă deranjează defel că mulți parlamentari devin penitenciari, fiindcă mai toți se-nghesuie să primească un ciolan pe măsura contribuției financiar-partinice. Esențial e ca rechizitorul procurorilor să fie bine probat, judecătorii să-și facă datoria potrivit profesionalității și conștiinței lor, fără un obligatoriu zornăit de cătușe. Fiindcă pe cetățeni îi interesează în primul rând recuperarea banilor furați din averea statului, nu spectacolul grotesc, de sunet și lumină, al unei noi „Cântări a României”. Ș-așa, an de an, se măresc fondurile necesare bunei funcționări a serviciilor de forță și a celor judiciare, întreținute de la buget. Or, urmare a prodigioasei lor activități, se iscă întrebarea firească: prin ce înnoadă și deznoadă, acum și de demult, își scot măcar banii cheltuiți de stat cu întreținerea siguranței și sistemului justițiar? Mira-m-aș!
Îmi vedeam de treburile mele până când buzunăreala din tramvaie, operație conlocuitoare en détail, era concurată de o mangleală „di granda”, en gros, efectuată la scară națională. Născut în Târgul Moșilor, cu vestitul parc al minunilor din bazar, eram de mic obișnuit cu apariții și dispariții miraculoase, prezentate pe doi lei în barăcile cu fachiri și iluzioniști, prin fața cărora marele Iosefini abia debuta cu o cămilă de căpăstru, plimbată printre tarabe spre bucuria copiilor și a țăranilor ce nu mai văzuseră asemenea dihanie. După nenumărate „femei cu barbă”, „femei-floare”, ce-ți zâmbeau din glastră, bărbați „fără mâini, fără picioare, dar care bat toba”, ființe fantastice văzute și auzite lângă „zidul morții” – uriaș cilindru, unde un gealat călărea o motocicletă legat la ochi, gata să se prăvălească peste spectatori, cum să mă mai uimească apariția și dispariția unui Omar Hayssam? Din cadrul memorial, îmi lipsea doar prezentatorul cu goarnă din fața gheretei:
– Lume, lume și iar lume! Arabul minune! Mic, chel și gras, cu borcan în loc de nas, la noi a venit și s-a-mbogățit, broască râioasă, cu nevastă frumoasă, pre mulți a coțcărit, la-nchisoare-a nimerit, dar făcu ce făcu, de sub gratii dispăru, nu știm cum și de ce, întreabă-te, domnule, că-i secret de stat, mușamalizat.
Neavând la dispoziție 50 de ani să cunosc adevărul ascuns de yassini, degerați și mai ales de safalații din umbra afacerii – trecuți peste juma’ de secol în neagra veșnicie, când pe Terra și păcatele lor vor fi prescrise –, mi-am văzut de treaba mea. Până când dubele forțelor de ordine s-au înșiruit în fața liceului „Bolintineanu” din București s-asigure buna desfășurare a bacalaureatului. Atunci m-am zbârlit, poate în virtutea amintirilor școlare, când nu o dată mi s-o fi suflat și mie un răspuns la vreo examinare. Ș-așa orice întrebare, fixarea unor teme la examene, orale sau scrise, concurează cu o loterie. Am scris atunci un foileton, intitulat Țara arde și baba se piaptănă, întrebând unde au fost sherlockhaloimeșii noștri, cum a izbutit să plece Hayssam: cu un avion special sau vârât printre oi pe-o navă? Oricum, în ambele cazuri cu averile jumulite de alți omari, ceva mai mari. Articolul n-a apărut. Numai că, să vezi și să nu crezi: brusc, arabul a ieșit din cort și a revenit în patria noastră dragă, „cum și de ce, întreabă-te domnule!” După reîncătușarea lui, avea să mi se tipărească și mie textul oropsit, ipotezele mele fiind reluate, în mod firesc, de alți confrați. Numai că, pardon, nici acum nu știm mai nimic, deși pricopsitul de Hayssam se află iarăși îndărătul gratiilor, nevoit să tacă, încă vreo patru decenii, până la desecretizarea dosarului. Că proști mai suntem și ne merităm soarta.
Despre ce transparență vorbim acum, când zornăitul cătușelor s-ar cuveni auzit ceva mai aproape de adevărul marilor afaceri?
Toate astea într-o vreme când, apucând să le mai văd, mi-am îngăduit să mă abat de la drumul inițial, scriind și despre o lume ceva mai apropiată, o carte tipărită în tiraj confidențial, departe de rafturile librăriilor, în așteptarea unui editor ca lumea. Dacă uneori am schimbat onomastica unor modele de la care am plecat, am făcut-o din două motive: 1. ca să nu fiu târât prin tribunale pentru cele văzute și auzite – fără posibilitatea de a le proba în lipsa celor trecuți în lumea drepților – și 2. pentru că în procesul transfigurării artistice realitatea literară se dovedea mai suculentă. Panta rei!
Între multe bune și rele, mai apare și-o veste încurajatoare: e vorba ca în Parlament să se dezbată o lege ce-ar permite ca la tribunal să se poată legitima partide noi cu trei membri fondatori. Se pare că proiectul aparține unei neînfricate susținătoare a „statului de drept”. Nu-i de colea, nici dânsa, nici ce-i trece prin capul bretonat. Pornind cu democrația de jos în sus, pe baza unui mai vechi centralism democratic, se creează astfel posibilitatea ca în fiecare cătun, sat, comună, târg, oraș, județ, bulevard, stradă, curte, bloc sau familie, indiferent de naționalitate, credințe religioase sau devieri sexuale, să se înființeze unul sau mai multe partide.
Paradoxal ar fi că între colocatarii unei scări de bloc s-ar găsi oameni mai pricepuți și mai cinstiți decât mulți ipochimeni și doamne frumușele din Parlament, certate adesea cu gramatica.
Autor: Niculae Gheran
Atunci se va naste un nou ‘problem’: filtrarea!
IO CU CINE VOTEZ?
Minunat condei!
Chapeau!
Un singur vor trebuie dat: impotriva tuturor.
Fain text! :)